Cum l-am omorât pe Hoțel Viclenescu

Când s-a trezit în această dimineaţă „onorabilul” Hoțel Viclenescu habar n-avea cât de aproape îi era sfârșitul.

Întredeschise ochii și încercă să își amintească unde se află. Adormise la amantă? Întoarse capul și privi în dreapta. Pe perna de alături, nimeni! Și, totuși, recunoscu încăperea, noptiera cu paharul de vin, lenjeria, pantofii… Căscă lung, la gândul zilei care sta să înceapă. „Eh, o fi ea pe undeva…” Avea treburi mari de făcut în funcția la fel de importantă pe care o obținuse, dar astăzi era sâmbătă. Oricum, orice zi ar fi fost, el nu avea niciun chef. Îl obosea până și statul în fotoliu. De ridicatul brațelor, nici nu mai zic!

Mai căscă odată, apoi trase de burdihanele colacilor care-l înfășurau ca pe-un cocon, se scărpină în fund și, alene, se îndreptă spre bucătărie. Îl miră liniștea deplină din casă. Se gândi să-și aprindă o țigară și să caute o cafea. În bucătărie, nimeni.

Ieși pe terasă, de unde putea zări străzile orașului. „Populimea”, își spuse, râzând în sinea lui de naivitatea și lipsa de civism a oamenilor pe care-i considera niște proști nespălați. Tocmai de aia, erau ani de când nu mai circulase cu mijloacele de transport în comun. Trăsese niște sfori și, din „afacerile” derulate și „comisioanele” obţinute, adunase o avere considerabilă: șase case, patru vile la munte, una pe coastă, bani, doldora în conturi, auret, tablouri (chit că habar n-avea de artă), o decapotabilă, vreo trei maşini de teren și încă una „de asfalt”, de 50.000 de euro. Aşa că e clar de ce n-ar fi circulat cu tramvaiul, cu autobuzul sau cu metroul nici mort!

Pe străzi, însă, NIMENI!

Intrigat, i se păru tare neobișnuit ce se întâmplă, așa că se grăbi să se îmbrace, în silă, mirat că era singur în casă și se îndreptă spre mașină, decis să iasă în oraș. Peste tot, tăcere. Nici țipenie de om. – Ce pana mea? Unde-o fi dispărut toată lumea?” Îi trecu prin cap că fusese cutremur și-or fi murit toți, ca șobolanii. „Scapă lumea de putori!” Totuși, clădirile intacte de o parte și de alta a străzii nu lăsau să se înțeleagă că, peste noapte, ar fi avut loc un seism.

Cobora spre centru și nu-i venea să creadă. Niciun om, nici pe străzi, nici pe bulevarde. Pur și simplu toată lumea dispăruse. „Să fiu al dracului!, înjură el, în timp ce privi în oglinda retrovizoare. În spate, pe întreg bulevardul NIMENI! Visez, frate, visez! Întoarce-te, Hoțele, în pat, că nu e dimineață, prostane!”, își spuse. Cu toate astea, continua să se afle la volan, îndreptându-se spre biroul lui și spre sala mare unde ar fi urmat ca luni să ia decizii atât de importante pentru toată lumea.

“Și nici măcar un câine pe stradă….” Liniștea asta stranie asta îl înspăimântă de-a binelea! Abia acum începu să-și audă sângele pulsând prin artere. Ca să ajungă mai repede, călcă accelerația, cu convingerea că trăiește un vis din care nu reușește să se trezească. Ce pana mea am băut aseară?” se întrebă, convins, acum, că ar putea să sufere de halucinații? Îi treceau tot felul de gânduri prin cap, dar nu reușea să se dezmeticească, deși era clar că nu putea fi adevărat.

În câteva minute ajunse. Parcă bolidul și fugi sus, pe scările giganticei clădiri! NIMENI! Nimeni frate, nimeni!” Începu să-şi dea palme şi chiar se izbi cu putere cu capul de una dintre coloanele care susţinea cupola de la intrare, în speranţa că se va trezi. Ce-a urmat, este simplu de închipuit: Hoţel Viclenescu, această “onorabilă” progenitură a „democraţiei” din ţara lui avea acum lumea, toată, numai pentru el. Casele, la care atât de mult râvnise, ba chiar şi blocurile, şoselele pline de gropi, cele câteva porţiuni de autostradă care-i aruncau ţara în ridicol, ce mai rămăsese din păduri, toate drujbele, pe care acum le putea folosi nestingherit ca să taie la ras ce mai rămăsese din codri seculari ai neamului său, toate maşinile, hipermarketurile pline cu mărfuri şi micile chioşcuri înghesuite de cartier! Ba chiar, mai departe, râurile, apele, marea cea mare, pe care acum putea să le soarbă singur sau le le polueze în neştire, după cum i-ar fi fost mai pe plac. Coastele însorite, întregul continent, ba chiar planeta întreagă! Toate doar ale lui, aşa cum îşi dorise o viaţă! Însă, pentru ca toate să fie ale lui, nu se putea altfel. Trebuia ca Hoţel Viclenescu să rămână, evident, singur!

Desigur, înnebunit de frică, el, onorabilul” care ameninţase şi chinuise atâţia oameni de-a lungul anilor, şi-a pierdut minţile în orele care au urmat.

Aş putea să duc povestea mea închipuită mai departe: fără oameni care să administreze reţelele în următoarele zile electricitatea a căzut. Haosul punea stăpânire pe lumea atât de râvnită de lăcomia lui Hoţel. Centralele au început să explodeze şi să elibereze chimicale şi radiaţii, oraşele au început să fie inundate pornind de la nivelurile galeriilor de metrou. Urma să vină iarna chimico-nucleară. Hoţel n-a mai prins-o! A murit de frică în piaţa mare, căzut chircit pe caldarâm (acolo unde altădată oamenii îl huiduiseră, sătui până în măduva oaselor de lăcomie şi corupţie), după ce a strigat ore în şir, cu disperare: „Unde sunteţi, nenorociților?!!!”

Când ultimul copac va fi doborât, când ultimul râu va fi otrăvit otrăvit, când ultimul pește va fi prins, ne vom da seama că nu putem mânca bani. (parafraza unui proverb amerindian).
Când ultimul copac va fi doborât, când ultimul râu va fi otrăvit, când ultimul pește va fi prins, ne vom da seama că nu putem mânca bani. (parafraza unui proverb amerindian).

Am scris această istorioară închipuită întrebându-mă cum am putea vindeca lăcomia care ne bântuie şi amintindu-mi de o poveste din copilărie, în care un rege de o avariţie nemaivăzută, după ce adunase averi nemăsurate, şi-a dorit să poată transforma în aur tot ce atinge. Printr-un miracol, dorinţa i-a fost îndeplinită! Şi, evident, regele nostru a murit de sete şi de foame, aruncând, înfuriat, pe podelele din aur masiv, pocalele şi farfuriile pline cu acelaşi aur, de care n-a mai avut parte.

Am căutat, deci, metaforic, un leac pentru lăcomie. Pentru că, după cum v-aţi dat seama, Hoţel Viclenescu doar întruchipează una dintre cele mai urâte tare ale umanităţii. Aceea care ne face să uităm că, toate sunt de împrumut, vremelnic, până când moartea ne va pune capăt, fiecăruia. Şi că adevărata valoare a lucrurilor o dau oamenii. Oamenii şi o calitate a lor, fără de care lumea, aşa cum o ştim, ar putea înceta să mai existe: altruismul. Sau, mai simplu, sfânta bunătate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *