Horia Gligor, fotograful Apusenilor: din India, în National Geographic!

Bucium Poieni

A devenit cunoscut și prețuit în spațiul online, datorită unor imagini splendide pe care le-a postat în rețelele de socializare, deși nu e fotograf profesionist, ci licențiat în informatică și cu o experiență profesională de analist programator, operator calculator, agent de vânzări și director economic. Te privește cu ochii lui senini, din păduri neumblate de nimeni, într-o duminică dimineața când el s-a trezit la ora 5, ca să pândească și să imortalizeze, în fotografii de colecție, frumusețea pe care Dumnezeu a vărsat-o în lumea copilăriei sale.

 

Primul aparat foto, rată pe 5 ani!

Copilarie fără griji… – arhiva foto personală

Spune că dragul pentru fotografia-peisaj, dar și pentru portret, vine tocmai de la mersul la țară, la bunicii săi. “Am îndrăgit să merg la țară, la Bucium-Poieni, la bunicii din partea mamei, satul de la poalele Negrilesei. Bunicii din partea tatălui sunt aici, mai aproape, la Stănija. Cu fotografiile… am văzut ba la unii, ba la alții pe diferite site-uri și am zis: «Hai să încerc să fac și eu!» Nu am vrut să copiez pe nimeni, ci am încercat să am propriul meu stil. Primul meu aparat de fotografiat a fost un Sony micuț. Prima oară când l-am văzut am zis: «Wow! Aparat cu display electronic! Și eu vreau!» Am făcut o rată pe cinci ani și am dat vreo 50 de milioane pe el. După aceea am trecut pe Canon. Canon a apărut pe piața românească primul cu DSLR-uri. Aveau și prietenii mei și ne-am înțeles să-mi iau și eu, ca să mai putem face schimb de obiective”, povestește Horia, cel îndrăgostit de munții Apuseni.

 

Palmares de amator: uimitor!

Palmares de amator

A furnizat fotografiile de copertă pentru revista IJHI International Journal on Humanistic Ideology, 2008 – 2011) și este autorul fotografiei de coperta a carții “Professor Mircea Eliade: Reminiscences, Calcutta, 2008”, volum semnat chiar de Mihaela Gligor, sora lui. “Sora mea, Mihaela (n.r. sora lui Horia e doctor în filosofie, pasionată de indianistică și Mircea Eliade), are primul centru româno-indian din țară, care a fost deschis la Cluj.” Așa a ajuns Horia să participe cu fotografiile lui, la o expoziție de fotografie la Ramakhrishna Mission Institute of Culture, Calcutta, în India, în 2008. De asemenea, este autorul fotografiilor incluse în volumul “Cluj-Napoca. Imaginile unei capitale europene”, ghid bilingv (editura CASA CĂRȚII de ȘTIINȚĂ, Cluj-Napoca. Din CV-ul său face parte și o expoziție de fotografie “Poezia Străzii în Calcutta”, vernisată la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, în iulie 2017, iar o parte dintre fotografiile sale au fost publicate în National Geographic.

 

Cum să vezi lumea limpede și frumoasă: agățat de cer, dincolo de ceață!

Case uitate în laptele de ceață al dimineții

Când vine vorba de prelucrarea fotografiilor, Horia zice că e pentru. Însă, ca orice ardelean molcom și aici trebuie totul făcut cu măsură: ”Mici retușuri merg, dar nu prelucrare încât să te doară ochii de la albastrul cerului sau de la verde. Când e cerul prea albastru sau iarba prea verde, îți dai seama că așa ceva nu poate fi real. Și, tocmai asta e ideea: fotografia trebuie să reprezinte cu cât mai mare acuratețe realitatea!” Și, ca să găsească esența realității și Frumosul ei cel mai ascuns și mai curat, Horia a umblat pe toate coclaurile din nordul județului Hunedoara, de la granița cu Alba, până la Dumești și Bucium-Poieni. Ne-a adus fotografii din Ribița și Crișan, dar și din satele în care mergea la bunici, pe când era doar un băiețandru: “Dumești este o zonă foarte cunoscută de toată lumea pentru cețurile ei și pentru șurile din lemn. E aproape, e accesibilă cu mașina, iar cețurile de pe Valea Arieșului umplu văile. Urcat pe deal, de la o altiudine de aproape 1.000 de metri, ești, undeva deasupra de ceață! Plus că răsare soarele de undeva dinspre Trascău, iar razele de lumină printre copaci sunt foarte frumoase!” Agățat în cer, dincolo de ceață. Așa a învățat Horia Gligor să vadă lumea, mai întâi limpede, iar apoi frumoasă. A vedea clar nu e, însă, întotdeauna o bucurie. Pentru că a fi realist, a fi obiectiv, a vedea realitatea, înseamnă a fi mâhnit. Cel puțin… uneori.

Raiul și oamenii lui

Mihai si Marioara din Poiana Vadului

“Uneori, tot ce avem e înțelegerea omului de lângă noi. M-au învățat asta Mihai și Mărioara, niște oameni minunați ce își duc traiul în inima munților, la Poiana Vadului. La 86 de ani, baciul Mihai e aproape surd, însă a învățat să citească chipul celei care i-a fost aproape toată viața. Se ajută reciproc, deși le este din ce în ce mai greu. Se descurcă singuri, uitați de autoritățile care nu le-au trecut niciodată pragul (n.r. potrivit nepoatei acestei familii, bătrânii sunt în grija unchiului fetei, fiind vizitați regulat de mai tinerii din familie). Lemnele pentru iarnă sunt pregătite, iar poveștile de viață sunt spuse cu zâmbetul pe buze. Când există înțelegere, totul e posibil!”, scrie Horia, strecurând și oleacă de suflet în pagina lui. Pentru că băiatul ăsta cu glas molcom, ardelenesc, cu ochi frumos, de fotograf înnăscut, căci numai un ochi frumos poate percepe atâta splendoare, întâlnește, în drumurile lui, nu doar minunata natură lăsată de Bunul Dumnezeu, ci și cununa creației sale, omul. Omul simplu și smerit. Care sfințește locul. Și, de dincolo de sărăcie, de dincolo de neajunsuri, ba chiar de dincolo de mizeria pe care o întâlnește Horia Mihai Gligor vine cu imaginile lui neînchipuit de frumoase, aproape ireale, răspândind în lume, pe retina admiratorilor săi, bucăți de paradis românesc, “un picior de plai/ pe-o gură de rai”.

Ne-am hotărât să sărbătorim România prin fapte bune”

Bunica Lucreția

Altădată, în drumurile lor prin satele uitate ale moților din Apuseni, Horia și prietenii săi au întâlnit alte povești. Chipuri și povești, dintre care unele au făcut înconjurul internetului, grație bucuriei simple pe care această mână de tineri brădeni au adus-o în viețile celor pe care i-au fotografiat. E și cazul bunicii Lucreția care, cu bucuria ei curată și neprefăcută, de copil intrat în toamna vieții, dar care-a uitat să îmbătrânească, a luminat fața și sărbătorile de iarnă a mii de internauți: Ne-am hotărât să sărbătorim România centenară, scria Horia – cu câteva luni în urmă – prin fapte bune, izvorâte din convingerea că fiecare om poartă în sine o fărâmă de divinitate și merită să trăiască într-un mod demn. Fiecare dintre noi putem face ca viața celui de lângă noi să fie mai bună. Uneori, un simplu cuvânt e de ajuns. Alteori, o mână întinsă, atunci când celălalt are cu adevărat nevoie de ajutor. Tanti Lucreția nu cere nimic. S-a obișnuit cu viața grea, cu lipsurile de tot felul, cu puținul pe care cei 142 lei, pe care îi primește într-o lună de la statul român, îl pot asigura. Haideți să ne mobilizăm și să o ajutăm să își trăiască senin bătrânețea! Săptămâna viitoare facem o acțiune, vom merge cu alimente, o să vedem în ce condiţii trăiește şi de ce ar mai avea nevoie. Un cont ar fi disponibil în lei RO25BRDE220SV20031292200 sau o adresă: Lucreţia Cira, sat Hănăşeşti , nr. 258, Poiana Vadului, atenţie curieratul nu funcţionează pe acolo.”

Cei mai altruiști “tâlhari

Buni Lucreția-și poartă inima la vedere

S-au întâlnit cu bătrânica într-una dintre ieșirile lor. I-au tot făcut fotografii și, când a ajuns mai aproape, au întrebat-o unde merge. Ea le-a răspuns că merge după pâine. “Am întrebat-o câți ani are, dacă are pensie… Ea, de teamă că i-am putea fura noi banii, ne-a spus că are doar 30 de lei pe lună pensie. Noi am rămas surprinși și ne-am gândit cum se descurcă, oare, biata femeie cu banii ăia?

În a doua săptămână am încercat să dăm de ea, să vedem ce situație are și, de la unul la altul, am făcut și o campanie mică pe internet, am deschis un cont și am adunat ceva bani. În săptămâna următoare am găsit un prieten cu o mașină mare, de teren și am luat mai multe produse: mâncare, haine, pături… toate cele și le-am dus. Bătrânica era din Hănășești… Sunt mai multe cătune acolo… Aveam să aflăm că bătrânica noastră nu avea doar 30 de lei pensie, ci un ajutor social, însă și acesta foarte mic, doar 142 de lei. Ea, însă, ne-a spus că are doar 30 de lei de frică să n-o jefuim”, râde, amuzat Horia Gligor.

Apuseni: munți de aur, cu lume săracă

Cioban în munții Apuseni

Altădată, Horia, împreună cu prietenii săi au ajutat doi bătrâni din Mogoș: “Am reușit să facem, tot așa, o campanie, și le-am cumpărat două panouri solare pentru electricitate. Stâlpul de rețea era lângă casa lor, dar ei nu își permiteau să se branșeze. De altfel, acum ceva timp, bătrânul a și murit, săracu’… Trăiau în niște condiții mizere, așa că noi am încercat măcar lumină să aibă… Sunt povești triste…

Multă lume în nevoie în Apuseni și numănui nu-i pasă de acești oameni”, povestește brădeanul, lăsând vocea jos, emoționat la amintirea celor doi. Altădată, în apropiere de Abrud el și prietenii lui au găsit un tată rămas singur cu trei copii. Și ar mai fi zeci, poate sute de povești… Și tristețea lui Horia că autoritățile, că societatea civilă, noi toți, cei care ne spunem România, nu reușim să găsim soluții pentru acestea și pentru alte sute, mii și zeci de mii de cazuri similare…

Paradis în destrămare: “Încă n-o mers lumea să facă mizerie”

Paradis în destrămare – Carpații, cununa României

Cât privește fotografiile de o frumusețe nepământeană pe care Horia le face ni le împărtășește și nouă, cu drag, el zice că Frumosul vine tocmai din faptul că zonele astea sunt neumblate: “Încă n-o mers lumea să facă mizerie, să prăjească mici, să asculte manele și să lase în urmă plastic și alte gunoaie… Eu, de vreo două ori, chiar am mers la niște campanii din astea de igienizare, dar, când am văzut că autoriățile nu iau nicio măsură, am zis că nu are rost să mai merg. E nevoie de amenzi! Dacă tu mergi pe stradă, arunci gunoaie sau mănânci semințe și arunci cojite pe jos, iar poliția comunitară nu ia nicio măsură… Ce să mai zic. Mi-am dat seama că nu are niciun rost să adun după cineva care chiar nu vrea să păstreze curățenia. În câteva zile, gunoiul e la loc. Și, atunci, pentru ce să merg să adun eu gunoaie în urma lor? Tot așa, cu ceva timp în urmă am mers la o campanie de plantat pomi. Și, în timp ce noi plantam, vreo câteva zeci de persoane stăteau pe margini și râdeau de noi. În jurul nostru toată pădurea era tăiată. M-am simțit așa… inutil!”

“Peste tot am dat de plastic!”

Plantăm fapte bune în România

Da, inutil e cuvântul, zice Horia. “Ideea e că vrei și vii să schimbi ceva, dar pentru cine? Să crească pădurea mare și voi s-o tăiați? De asta, în ultima vreme nici nu am mai menționat unde sunt făcute fotografiile, tocmai ca să nu vină lumea și să strice, să distrugă. Scriu «Apuseni» și atâta tot… E trist, te simți mic și neputincios… Promovarea prin intermediul fotografiilor ar putea aduce turiști, însă totul pleacă de la educație… Și, decât să văd o zonă distrusă, mai bine pun o titulatură generică și încerc să o protejez. Și cu zona asta, Dumești… prima oară când am mers să fac fotografii era curat, era frumos… Acum, când merg, tot timpul dau de cinci-șase mașini, plin de gunoaie, plin de chiștoace… Nu toată lumea înțelege că mergi în natură să te relaxezi, nu să faci mizerie și să lași resturi”, adaugă Horia cu obidă. Dacă ar fi să aleagă o super-putere, Horia zice că ar face toate gunoaiele din lume să dispară: “Eu peste tot pe unde am fost, a dat de plastic! Sau, poate să educ așa, la scară mare toată populația, să facă toată lumea un salt de conștiință. Până la urmă e vorba de educație.”

Un OM. Și câinele său. Într-o fotografie.

Bună prietenie, în natură … fotograf – autor foto Ioana Vesa

Îi place balmoșul, slănina prăjită-n băț, sarmalele de post (care i-ar putea cuceri de la prima întâlnire gastronomică și pe turiști) și, dacă e să ne spună cu sinceritate, din inima lui mare și bună, de ardelean așezat, despre ceea ce l-a emoționat de curând până la lacrimi, îți va povesti de câinele lui bătrân și foarte bolnav, pe care, a fost nevoit să îl eutanasieze: “Mi-e tare dor de câinele meu! Avea 15 ani, era surd și paralizase… Îl am într-o fotografie pe desktop. Nu era de rasă, era maidanez, iar când ajungeam acasă mereu mă întâmpina și, deși au trecut opt luni, lipsește tare! Și, nu am suferit doar eu, ci și mama, și tata, și soră-mea!

A fost greu, că în ultima vreme l-am văzut suferind mult… Mama chiar o zis: «Mie alt câine nu-mi mai trebuie, niciodată!» Ciudat e că, în ziua când am înmormântat câinele, în curtea noastră o apărut o pisicuță și, de atunci, tot la noi o rămas!”

 

 

Din Blăjeni, în India!

India

A fost entuziast și nemaipomenit de fericit în 2017, când mai avea doar câteva săptămâni, iar apoi doar câteva zile pentru a merge în India! Îl măcina nerăbdarea și bucuria aceea în așteptare, bucuria descoperirii unui nou continent și a unei lumi noi. Văzuse o mulțime de filmulețe de prezentare despre India, însă ce avea să găsească acolo tot la- luat prin surprindere: ”Pentru India te poți pregăti toată viața, dar, până nu ești acolo, nu ești pregătit! Prima dată, pe când eram încă în avion, am intrat în panică, mi s-a făcut rău! Mai întâi am fost la Calcutta și, din avion, vedeam orașul. Poate tu ai fost pe aici, în zonă, la Blăjeni și știi cartierul acela, Berlin, cum îi spune (râde), cartier de rromi. No, închipuieți „Berlinul” de la Blăjeni, replicat în milioane de căsuțe dărăpănate și… tot ce vrei! Când am aterizat, primul contact a fost unul de căldură excesivă, 35 de grade, umezeală mare, miros de asfalt încins, condimente, mizerie…

Lux opulent și mizerie extremă, acolo sunt una lângă alta. Adică, pe un trotuar, o femeie cu toată averea ei, toată familia ei pe prosopul ăla de doi metri, și pe cealaltă parte ditamai mall-ul de 5 stele, cum în Europa nici nu am văzut! Sunt niște discrepanțe foarte mari! Dimineața pe marginea străzii erau munți de 4-5 metri de gunoaie, iar după amiaza nu mai era nimic, totul era curățat. E și foare multă lume, multă aglomerație… Indienii sunt mulți și, poate și de aici situația asta.”

 

“Două săptămâni nu am văzut iarbă verde!

La Fericet. Iarba verde de acasă

Două săptămâni Horia le-a stat în Calcuta, iar alte două a mers în sud, în Chennai, la Oceanul Indian. Și, de aici, a trimis fotografii și povești pe care le-a preluat prestigioasa publicație National Geographic. “Aia a fost chiar în 2017, după ce am venit din India.

Am organizat o expoziție cu fotografii din India, la Muzeul de Artă din Cluj. Apoi am selectat câteva fotografii, sora mea a scris povestea și am avut șansa că National Geographic chiar le-a preluat!”

Experiența indiană l-a învățat să fie mai bun, să nu mai critice atât unele lucruri din țară. Și l-a învățat să fie recunoscător: “Vreau să zic că acolo, trei săptămâni nu am văzut iarbă verde! Doar în anumite locuri și, acolo unde era, era irigată, foarte bine întreținută, dar artificială! Cu toate astea, mâine m-aș duce acolo din nou!”

 

Voluntar la marcarea traseelor turistice

Fundătura Raiului

Alături de prietenii săi, speologi și pasionați de drumeții, a fost voluntar la marcarea traseelor turistice în Munții Apuseni, în 2013. Și, în ciuda faptului că, pentru a apăra munții copilăriei sale de distrugere și mizerie, aproape că se teme să mai promoveze zona în scop turistic, spune că aici sunt atracții, locuri și povești de neuitat: “Muntele Găina, care e spectaculos în orice anotimp, și unde se poate urca într-o plimbare lejeră, din comuna Bulzeștii de Sus, se pot vizita Detunatele, muntele Vulcan, satul Stănija, cu Casa Căutătorului de Aur și cascada Săritoarea, complexul de la Țebea, complexul de mănăstiri de la Crișan, mai sunt o mulțime de bisericuțe de lemn foarte vechi de patrimoniu la Vața, Cărăstău, care se pot vizita… Referitor la muntele Găina ar putea fi un punct de revigorare a turismului, însă nu cu produse «made in China». Pentru că, ar trebui să stăm să ne gândim: ce se întâmpla pe muntele Găina? Se adunau moții, la un târg. Ce vindeau moții? Căzi, ciubere, fluiere, tulnice, oale, unelte făcute din lemn, care din lemn, donițe… Asta ar trebui să fie la un târg pe muntele Găina, nu să venim cu toate chinezismele și plasticurile! În felul ăsta meșteșugarii ar putea să aibă de lucru, dar și piață de desfacere. Asociațiile de meșteșugari ar fi o soluție, dar și centrele turistice, care poate fac prea puțin. Acum acolo găsești un pliant și cam atât. Pe când, ei ar trebui să te îndrume: «Da, dom’le, avem traseele astea, avem meșteșugarii ăștia, cine face agroturism, mâncare tradițională, unde pot să meargă să bea o țuică tradițională, să vadă cum se face un fluier… În centrele acestea ar trebui să lucreze oameni pasionați… Mai mult, amă găsit centre făcute chiar în vârf de munte, peste care chiar eu am dat întâmplător, la dracu-n praznic! Ce șanse ar avea turistul să ajungă acolo, dacă nu e niciun indicator și nimic care să-l direcționeze într-acolo. Din păcate, viitorul nu se decide aici, nu-l hotărâm noi… La fel și cu exploatările dezastruoase din Munții Metaliferi… uite, spre exemplu, zona Geamăna, de la Roșia-Poieni cu bisericuța aceea scufundată…”

 

Rețeta bucuriei: ceață, nori, lumina soarelui printre arbori

Primăvara fotografiei

„Horia, ai vreo fotografie preferată?”, îl întrebi. El stă un pic pe gânduri, răsfoind rapid în minte arhivele a sute și sute, poate mii de fotografii: “Cea care e evidențiată. E un cireș, cu muntele Vulcan în spate, o fotografie făcută în 2015, cu un aparat mai slăbuț, dar a fost un moment, o stare și… mi-a rămas în minte, în suflet… Mai merg la locul acela, cireșul e tot acolo, dar nu mai găsesc acolo ce am găsit atunci.” Îi plac și turele împreună cu alți fotografii, dar, uneori se bucură de liniște și singurătate. Recunoaște, însă, dezavantajele plecatului singur în ture de fotografie: micile accidente care pot interveni: “Odată am căzut trei metri, pe spate, după o secțiune de escaladă. Și, câteva clipe nu m-am putut mișca, așa că m-am gândit că mi-am fracturat coloana și-o să rămân tot restul vieții la pat. Altădată am plecat la fotgrafiat iarna, pe un ger de trozneau pietrele, la – 25 de grade. Când m-am întors acasă eram bocnă și aveam picioarele înghețate! Mi le-am băgat în apă rece, s-au înnegrit, mă și vedeam cu degetele tăiate… dar mi-am revenit.” “Bun, bun! Și, până la urmă ce te bucură pe tine, Horia? Ce te ridică din pat dimineața, ce te motivează și te entuziasmează spre o nouă potecă de munte sau spre un drum prăfuit, în vreun sat uitat?”, îl întrebi. “Mă bucură ziua de azi, că am plecat la ora 5 dimineața, să dau de ceață, de nori, de lumina soarelui printre crengi! Aia mă bucură!”

ADA BERARU

Galerie foto:

Un comentariu la „Horia Gligor, fotograful Apusenilor: din India, în National Geographic!

  • 27 mai 2019 la 23:15
    Permalink

    Felicitari, draga Mihai, iti caut in fiecare seara postarile foto, si privindu-le viseca sunt alaturi de tine in mijlocul raiului pamantean, multe din coclauri fiind strabatute si de mine, candva…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *