Hunedoreanca Irina Hărău, nomad digital: „Sunt mereu fericită să fiu utilă pentru o cauză bună!”. (VIDEO)

Ce te frapează când o cunoşti pe Irina e simplitatea şi firescul ei. Deschiderea aceea curată pe care o simţi în preajma oamenilor care trăiesc cu credinţa că viaţa e frumoasă şi că de la ea ai doar de învăţat. De câştigat şi de dăruit. Fiică de politician, provenită dintr-o familie potentă financiar, te-ai aștepta, la ea, “graţie” prejudecăţilor, la un car de pretenții și fițe. În schimb, peste tot pe unde merge, Irina duce cu ea aura ei de simplitate frustă, sinceritate şi naturaleţe. Dăruire, curiozitate cât pentru o lume-ntreagă şi-un entuziasm neobosit. Care-a purtat-o, până acum, pe drumuri de zeci de mii de kilometri: până la capătul lumii.

În extrema sărăcie a Chinei, în Mongolia Interioară, dar şi în Tanzania, Zambia, Kenya, Namibia şi Botswana! Multe dintre experienţele prin care a trecut, temerile, îndoielile, bucuriile şi speranţele ei, le-a împărtăşit pe blog: www.justleaveandlive.com. Ca să poată urmări cât de mult a crescut, pentru că-i place să scrie şi, mai ales, ca să le fie de folos şi altora ca ea. „Duşi cu pluta”, fericiţi să călătorească, să descopere splendida noastră planetă şi oamenii ei. Şi (poate, şi pentru că e expert economist), să mai pună şi ea un plus, pe undeva, pe-acolo, pe talerul Binelui.

Cum să împaci idealismul cu responsabilitatea: fără niciun plan!

A terminat liceul la Colegiul Naţional de Informatică „Traian Lalescu”. Apoi Cibernetica, la Bucureşti. Zice că „a făcut foarte mult sens la momentul respectiv. „Când avem 18 ani, majoritatea dintre noi suntem imaturi şi… cred că şi eu eram în aceeaşi găleată. Am ales ce mi s-a părut că mi s-ar potrivit, din perspectiva materiilor care îmi plăceau sau mi se păreau uşoare în liceu. Nu m-am prea gândit ce-o să fac eu când termin facultatea, drept îi! (Râde.) Pe parcurs, m-am gândit că, poate, voi lucra în cercetare. Nu a ieşit însă. Între timp, am făcut un masterat în Anglia, la Nottingham, pe aceeaşi direcţie, în econometrie”. Modelare matematică, aplicată în economie.

Apoi a bătut-o gândul să se înscrie la un doctorat. Totuşi, să înceapă doctoratul, imediat după un master, fără niciun pic de experienţă în lumea reală, i s-a părut nepotrivit: „Am simţit că, în momentul acela, printr-un doctorat nu aş fi putut să aduc nimic nou, niciun plus de valoare. Pentru că nu văzusem nimic! Nu lucrasem nimic! Făcusem şi eu facultatea, citisem nişte cărţi, dar cam atât!”

A renunţat, deci, la doctorat şi s-a angajat în Germania, la Berlin. Făcea, acum, tot felul de scenarii economice de risc pentru diferite companii. „Cealaltă parte pe care am lucrat era una de asigurări. Şi acolo erau tot modele economice. Băncile vindeau şi asigurări de viaţă. Iar partea asta era un pic morbidă. Imediat după ce m-am angajat, la prima instruire pe care am primit-o, ţin minte că pe primul slide era prezentat aşa numitul «longevity risc» (Speranţa de viaţă sau – mai degrabă – «riscul de longevitate»!). Cu alte cuvinte, riscul ca al tău client să trăiască mai mult decât te aştepţi tu. Ori idealista din mine… (Râde din nou)”.

A lucrat vreo doi ani pentru compania germană şi, când a simţit că îşi pierduse entuziasmul necesar şi că nu se mai regăsea deloc în ceea ce făcea, şi-a dat demisia. Fără niciun plan.

Chirie plătită în ore de engleză

Totuşi, „când începi să cauţi, găseşti!”, zice Irina. Şi ea a început să caute. Avea 25 de ani şi nu mai voia să muncească într-un birou. Avea nevoie să înveţe şi să construiască. Să se construiască. Din experienţe de viaţă. Aşa că s-a apucat să se înscrie pe o mulţime de platforme de voluntariat. După ceva vreme, a primit răspuns din China. O şcoală vocaţională dintr-un sătuc chinezesc, în cea mai săracă provincie a Chinei, Guizhou, la vreo 80 de kilometri distanță de Guiyang, capitala provinciei, avea nevoie de ea. Ca profesoară de engleză.

Când a anunţat acasă că a renunţat la postul din Germania şi că va pleca în China, desigur, părinţii au fost cam şocaţi: „- Păi, şi unde să te duci în China? Da’, cum să predai tu engleză?! Nu ai specializare pe engleză. Ce, tu ai făcut pedagogie pentru predat engleza?!…”

Până la urmă, n-au avut ce să-i facă. Pe Irina o chema drumul ăsta şi pace! O alesese. Şi-a făcut, de această dată, propria analiză serioasă de risc, ca să vadă dacă drumul e sustenabil financiar şi emoţional. Şi a constatat că da. Cale de întors nu mai era. Iniţial a plecat pentru doar 4 luni. Însă după o singură lună în China, profesorii de la colegiul unde muncea, mulţumiţi de prestaţia ei, şi încântaţi că elevilor chiar le place să înveţe cu ea, au întrebat-o dacă n-ar vrea să stea mai mult. Păi, ar cam vrea.

În patru luni, nu ai timp să înţelegi mare lucru din toată China asta! Aşa că a decis să stea până la sfârşitul anului. De aici, până la adăugarea încă unui an n-a mai fost decât un pas. Dacă tot stătuse un an în China, era normal să înveţe şi chineza, nu-i aşa? S-a apucat, din nou, să caute o variantă. S-a mutat în provincia vecină şi s-a înscris la cursuri. Între timp, lucra în continuare ca profesoară de engleză. Iar chiria o plătea colegei de cameră tot în ore de engleză.

O lună cu Transsiberianul!

Dacă o-ntrebi care sunt diferenţele între China şi România, zice că ea vede mai mult asemănări, decât deosebiri. Asta a învăţat, din experienţa pe „continentul galben”. Că „suntem toți oameni”. Ba, mai mult, că limba nici măcar nu e chiar aşa de importantă: „Cât am stat acolo am și călătorit, ca să descopăr China un pic. Și, peste tot pe unde m-am dus, m-am descurcat. Deși nu peste tot erau indicatoare în engleză”.

A rămas, deci, încă un an în China. A învăţat chineza. Iar când a fost să se întoarcă acasă, a zis că n-are rost să zboare atâta drum. Ar fi pierdut ocazia să vadă centrul şi nordul Asiei: Rusia şi Mongolia Interioară! Aşa că şi-a completat toate documentele necesare pentru traversare şi şi-a luat bilet la Transsiberian. Călătorea, acum, cu doi europeni: un britanic şi un neamţ.

O lună a călătorit prin centrul şi nordul Asiei. Şi a vizitat lacul Baikal, Ekaterinburg, Moscova şi Sankt Petersburg: „Călătoria cu Transsiberianul durează, în mod normal, şase zile, de la Beijing la Moscova. Însă noi ne-am şi oprit, ca să mai vizităm câte ceva pe drum. Dacă-mi spui acum Rusia, eu mă gândesc la pădurile văzute din tren. Păduri nesfârşite de conifere. Am descoperit şi acolo oameni foarte calzi. Am călătorit mult cu Couchsurfing (o platformă prin care gazdele îşi pun la dispoziţie, benevol, spaţiul pentru turişti). Mi se pare o idee extraordinară! Pentru că fiecare dintre noi avem spaţiu pe care îl putem împărţi cu alţii. Totul e să nu nimereşti în grupurile de internaţionali, în zona de confort!”, zice Irina.

Pentru că, pe când majoritatea noastră tocmai după confort aleargă, Irina face tot posibilul să fugă de el. Confortul n-o s-o înveţe mare lucru. Şi ei i s-a pus pata rău de tot pe educaţie şi cercetare. Cercetarea vieţii, în toată splendoarea şi complexitatea ei!

Din Hunedoara în Africa. La pas!

Din Rusia, a ajuns în Finlanda. Apoi a coborât spre sud, cu autostopul, prin Țările Baltice. A traversat câmpiile şi dealurile Poloniei şi, după doi ani, s-a regăsit cu familia în Budapesta. De unde a plecat în Croaţia. A urmat o pauză de câteva luni, dar Irina cea drumeaţă nu îşi găsea locul. Descoperise că i se potrivesc de minune călătoriile astea. Aşa că, atunci când a aflat că Adi şi Luci, doi foști colegi de liceu, plănuiesc un concediu de patru luni în Africa, Australia și Noua Zeelandă, tot „pe buget” (cu un buget minimal, susţinut de activităţi de voluntariat şi cheltuieli făcute doar pentru strictul absolut necesar – n.r.), li s-a alăturat.

În Australia și Noua Zeelandă nu a mai ajuns. Era prea mult şi prea în viteză. Iar ea, dacă ajunge undeva, vrea să se cufunde bine în existenţa de acolo. Aşa că a luat Africa „la pas”, cu mijloace de transport în comun. Într-un an a reuşit să traverseze cinci ţări: Tanzania, Kenya, Zambia, Namibia şi Botswana. A călătorit prin deşert şi pe minunate zone de coastă, a traversat dealuri, şi râuri şi munţi… Iar peste tot pe unde a umblat a făcut voluntariat. Gândul ăsta a însoţit-o mereu: ce poate ea să înveţe din toate experienţele acestea de viaţă.

Dar şi ce poate da înapoi. A iniţiat tot felul de acţiuni, a învăţat femeile africane să folosească computerul ori a adunat gunoaie de pe marginea drumului, pedalând la o bicicletă cu remorcă, pentru colectarea deşeurilor.

„«Călătoritul nu e o recompensă pentru muncă, ci educație pentru viață.» Citatul ăsta exprimă foarte bine motivul principal pentru călătoriile mele extensive. Nu există mod mai bun de-a învăța decât călătoritul. Înveți geografie, devii mereu din ce în ce mai conștient din punct de vedere cultural, înveți să citești o hartă, înveți limbi noi, înveți să comunici prin limbaj non-verbal, înveți să citești oamenii. Și, cel mai important, înveți o grămadă de lucruri despre tine și despre limitările pe care ți le impui. Poate să fie derutant să aterizezi într-un loc necunoscut. Ești în afara zonei tale de confort. Dintr-o dată ești foarte vulnerabil și trebuie să te descurci. Trebuie să înveți repede cum merg lucrurile. Trebuie să fii pe fază. Trebuie să te orientezi. Înveți să fii flexibil, n-ai de ales”, scrie Irina, în jurnalul ei online.

„M-am întors pe tărâmuri natale după fix un an de boschetărit prin Africa. O fost un an cât zece. Încă nu m-am dezmeticit cu totul. Încă nu-mi e clar ce-a însemnat anul ăsta pentru mine. Nu știu ce-am înțeles și dacă am înțeles ceva. Trebe să mai cuget un pic. Ce-mi e clar e că: dorul de ducă încă n-a dispărut, îmi priește să boschetăresc, n-am nevoie de mare lucru (un rucsac cu câteva boarfe e mai mult decât suficient, mărturiseşte cu bonomie Irina pe justleaveandlive.com. Cortul micuț și sacul de dormit au fost tare de folos, o să mai ajung prin Africa (până la urmă, e ditamai continentul), sunt ciudată și dusă cu pluta, dar e ok.

M-am hotărât să mă repatriez o vreme, de pe-o săptămână pe alta. Am apărut în fața casei cu rucsacul în spate de ziua lu’ mama. Toți știau că-s în Kenya. În general, oamenii cu care m-am întâlnit până acum sunt curioși. Mă întreabă multe. (…) Faptul că Nairobi arată mai bine decât București nu dă bine. Că am cunoscut o grămadă de oameni muncitori, n-are cum. Că-i și pe acolo mâncare destulă, pare ciudat. Că mi-am făcut mulți prieteni buni, localnici (aka negri), oameni sinceri, săritori, de nădejde, e imposibil. Nu insist. Zâmbesc și prefer să schimb subiectul. Povești ar fi ele multe de spus, dar încă nu știu cum exact aș putea să le spun. În plus, eu sunt deja dusă rău cu pluta. De ce i-am spus chelnerului să-mi aducă paharul cu suc fără pai de plastic în el? (…) De ce mănânc pireu de trei zile, nu mai bine îl arunc? De ce port aceeași pereche de pantaloni de-o săptămână? Nu-mi trebe și mie o pereche nouă de încălțări, că ăia pe care-i port îs de aruncat. De ce n-am mai cumpărat roșiile pentru că erau împachetate în pungă de plastic, cu tăviță de plastic sub ele? De ce mă duc până acasă pe jos și nu chem un taxi? Aș avea multe povești de spus, despre farmecul unei vieți simple, despre milioanele de oameni care trăiesc cu salarii mai mici de $50 pe lună, despre dușuri reci, despre inegalitate, despre folosul lucrurilor vechi, despre marketing, despre diferența dintre a avea nevoie de ceva și a vrea ceva, despre nepăsarea oamenilor față de mediu, despre ONG-uri care doar au impresia că ajută, despre cum plătesc unii să fie voluntari, despre risipa de fonduri, timp și resurse din lume, despre privilegiile pe care le ai în lume atunci când ești alb, despre rasism, despre consumerism”.

„Încerc să mă fac nomad digital”

Gunoaiele şi risipa o dor. Îşi aminteşte şi acum de lăzile cu banane, cutiile cu roşii sau iaurt ori o mulţime de alte produse, aruncate la gunoi de hipermarketurile germane. Doar pentru că un fruct era puţin lovit, o legumă era un pic zdrobită, ori o etichetă deteriorată. De altfel, în tot timpul ăsta, cât a umblat prin lume, un Harap-Alb feminin în căutarea properiei identităţi, crescându-se pe sine, n-a cerut niciodată bani de acasă. N-ar face una ca asta! Deşi sigur că ar putea.

Râde şi spune că ea, întotdeauna, îşi face socoteala dacă o anumită acţiune este sustenabilă. O fi defect profesional. Cert e că, deloc pretenţioasă, pe cât de copilăroasă şi entuziastă, pe atât de matură şi calculată, după doi ani de lucrat în Germania şi încă trei de călătorit în Asia şi Africa, Irina încă mai are economii. Păi, şi… cum îşi vede viaţa în următorii cinci-zece ani? Foarte probabil, tot pe drum. A început să-i placă, aşa că acum a luat în vizor America de Sud. Cum se va descurca, de acum încolo?

În urmă cu un an şi-a făcut site-ul (mai ales de călătorii). Pune acolo toate poveştile de pe drum. Cu o onestitate dezarmantă, cu ironie, autoironie fină şi foarte, foarte mult umor: „Această pagină este în principal despre experienţa mea personală în timp ce încerc să mă fac nomad digital (aka boschetar care se mută din loc în loc tot timpul). Încerc să ajung la un model sustenabil înainte să mi se termine economiile. Scriu pe blog despre călătoriile care vin cu stilul ăsta de viață, despre proiectele în care mă implic pe drum, despre bătăliile unui bloggăr în devenire şi despre alte îndoieli personale și gânduri. (…) Dacă te pot ajuta cu ceva, dă-mi de veste! Sunt întotdeauna fericită să mă fac utilă, dacă pot, mai ales dacă e vorba de o cauză bună”, scrie Irina în pagina ei de Facebook.

„De ce să ajuți? E doar un job. N-ai chef azi. Ești ocupat.”

Şi nu doar că a călătorit pentru ea însăşi. A plimbat prin țară finlandezi, olandezi, thailandezi, nemți, ugandezi, spanioli, britanici, argentinieni, americani, polonezi. Nu pentru că ar fi ghid turistic, ci pentru că a vrut să

le arate şi altor oameni țara ei. A scris multe articole de turism despre România pe site-uri internaționale. Şi, când s-a supărat, a scris despre asta pe site-ul ei: „Nu-mi place când alți români critică România când vorbesc cu prietenii lor din alte țări. Da, multe lucruri nu merg bine. Da, «autostradă românească» e încă un oximoron, deși în ultima vreme mai construim câte-un pic. Da, e multă corupție în guvern. Da, politica românească e de căcat. Dar, până la urmă, România va fi mereu locul în care m-am născut și care m-a format, chiar dacă de mai bine de 6 ani nu mai trăiesc în țară. Cu toate astea, nu pot să înțeleg de ce de fiecare dată când trebuie să interacționez cu ambasadele României în străinătate rămân cu un gust amar. De ce de fiecare dată sfârșesc prin a-mi părea rău că sunt româncă? De ce de fiecare dată îmi vine să mă mărit cu un străin doar ca să-mi schimb pașaportul, fie el și de Benin? De ce alte ambasade pot să le ofere asistență cetățenilor lor când sunt în alte țări, dar noi nu putem? Răspunsul implicit e mereu «nu se poate». Știu, MAE dragă, înțeleg… E mai ușor să spui că nu se poate decât să încerci să înțelegi situația și să încerci să ajuți cumva. Să ajuți și să asiști durează mai mult timp decât să spui «nu se poate». Și apoi, de ce să ajuți? E doar un job. N-ai chef azi. Ești ocupat”.

300 de kilometri, pe sănii, dincolo de Cercul Polar

Întoarsă din Africa, Irina se gândeşte, acum, la America de Sud. Însă – de ce nu? – cu un ocol prin munții înghețați ai Scandinaviei, dincolo de Cercul Polar! O prietenă din Statele Unite a venit cu ideea și i-a trimis un link. Iar Irina s-a grăbit să se înscrie la concurs.

Fjällräven Polar este o cursă de aventură care se întinde pe 300 de kilometri lungime în tundra arctică din nordul Scandinaviei, în Norvegia şi Suedia, pe deasupra zonelor de permafrost şi peste râuri îngheţate. Participanţii vor conduce sănii trase de câini prin pădurile din Laponia norvegiană şi suedeză. Organizatorii de la Fjällräven Polar oferă, astfel, şansa unor oameni obişnuiţi de a descoperi viaţa în sălbăticie şi doresc să demonstreze că oricare dintre noi poate trăi aventura vieţii, atâta timp cât avem echipamentul adecvat şi cunoştinţele necesare. 200 de câini de sanie îi aşteaptă pe cei care vor fi selectaţi să participe. Aventura arctică din 2018 va avea loc între 9 şi 14 aprilie, iar votarea, care s-a deschis în 16 noiembrie, se va închide peste trei zile, în 14 decembrie.

Dincolo de limitările fizice şi mentale

„În ultima vreme m-am învârtit tot prin locuri cu vreme faină și soare puternic. E fain să simți nevoia să te răcorești înotând în mare sau într-un lac sau făcând un duș rece. E fain să vezi cerul mereu albastru. Acu’ m-am repatriat pe timp de iarnă. Văleu, ce-mi intră frigu-n oase! Parcă nu mai știu cum să fac față frigului. Parcă trebe să învăț totul din nou. Și-apăi ca s-o fac lată de tot, am zis că musai trebe să mă înscriu la competiția aia în Norvegia unde mergi 300 km pe zăpadă într-o sanie trasă de câini. Asta sigur o să mă re-educe și o să-mi aducă aminte de cum se rezistă la frig. (…) Ce bine sună! Ce fain! Sanie! Câini! Zăpadă! 300 km! (…) Și uite că acum spam-uiesc oamenii să-mi dea și mie un votuleț din partea nașului. Cum naiba au strâns unii 20.000 voturi???!!! Pentru cele 800 ale mele, parcă am apelat deja la toată lumea (…). Adevărat…cu feisbucul nu mă am chiar atât de bine și votarea se face prin feisbuc…mai bine de 3 ani de zile m-am bucurat tare mult de viața mea fără feisbuc și am vorbit foarte urât despre platforma asta…manipulare, orientată pe profit, ignorarea confidențialității, prea multe reclame, prea mult timp pierdut. (…) Oricum ar fi, competiția în sine din Norvegia îmi pare tare faină. Poate aplica oricine și se întâmplă în fiecare an. E, cu siguranță, un mod de a trece peste limitările mentale și fizice pe care ni le impunem voit, de multe ori fără să ne dăm seama. Și, există totuși și posibilitatea de a fi ales de juriu, chiar dacă nu câștigi concursul de popularitate. Sunt multe aplicații faine acolo, mulți oameni care au făcut video-uri mult mai faine decât al meu, cu răspunsuri mai profunde decât ale mele, cu experiență mai multă decât mine în multe domenii. Chiar și doar să aplic și să fiu și eu acolo, împreună cu toate celălalte aplicații, împreună cu toți oamenii care și-ar dori să participe la o astfel de competiție, e o treabă. Evident, vă spun și vouă: dacă vreți cumva să-mi dați un votuleț din partea nașului, aici e link-ul. Durează doar câteva secunde, trebuie să vă logați la Facebook. Bineînțeles că puteți să le spuneți și prietenilor voștri, dacă vreți!”

 

Iar dacă v-a plăcut şi doriţi să o susțineţi pe hunedoreanca Irina Hărău, o puteți face aici: http://polar.fjallraven.com/contestant/?id=3778&backpage=1&order=popular&country=189

ADA BERARU