Învierea lui Hristos – taina iubirii și a împăcării
Într-o lume tulburată, în care valorile sunt amestecate fioros, o lume mereu grăbită să judece și tot mai puțin dispusă să ierte, sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos vine ca pauză de respirație și moment de înțelegere. Ne pune în fața unei taine care ne determină, în fapt, fiecare clipă și fiecare gest: moartea și sensul ei sau viața și fragilitatea ei sau suferința și ceea ce se ascunde în ea.
Privind din colțul propriei suficiențe, Învierea lui Iisus Hristos pare teologie strictă, rezervată „credincioșilor” și, de aceea, comodă „spiritelor libere” ale epocii. Doar dacă ne apropiem de Înviere cu inima limpede, cu smerenie și sinceritate, cu dorința de a înțelege și trăi, credincioși sau nu, îi descoperim frumusețea și sensul: o invitație, din esența umană, la împăcare — cu trecutul nostru, cu greșelile noastre, cu golurile pe care le purtăm și nu știm cum să le umplem, cu toți ceilalți.
Să rememorăm zorii unei zile care a oprit timpul, când femeile purtătoare de mir vin la mormântul unde fusese pus Iisus. Găsesc piatra răsturnată și aud: „De ce căutați pe Cel viu între cei morți ?” (Luca 24, 5). O întrebare care depășește istoria: căutăm viață în lucruri și neființă, căutăm sens doar din disperare, iar liniștea este acoperită cu zgomot. Asta în timp ce suntem chemați la o altă realitate: cea a unei iubiri care nu moare, a unui Dumnezeu care nu renunță la om, atoateiertător, realitatea care aduce împăcare.
A te împăca, cu tine însuți și cu ceilalți, nu înseamnă a te resemna. Nici a-ți acoperi erorile și neputința. Înseamnă, în lumina Învierii, a te vedea așa cum ești — căzut, dar căutat; păcătos, dar iubit; pierdut, dar regăsit. „Iată, stau la ușă și bat”, spune Hristos în Apocalipsa (3, 20). Nu obligă. Nu judecă. Așteaptă. Ne așteaptă.
Această delicatețe a Fiului este, poate, cel mai tulburător adevăr al credinței creștine: că Cel care a înviat nu ne cere perfecțiune, ci mintea și inima deschise. Nu succes social, ci sinceritate umană. Și că, dincolo de toate, Învierea nu e promisiune vagă despre viața de după moarte, ci puterea pe care o avem permanent lângă noi, Dumnezeu și iubirea integrală, capabilă să transforme un om care renunțase, într-un om viu.
Sfântul Apostol Pavel spune clar: „Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credința voastră” (1 Corinteni 15, 17). Dar dacă a înviat — și asta stă în inima Bisericii de două milenii —, atunci viața noastră nu este un accident, iar iubirea nu este inutilă.
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu ne oferă o lume fără suferință, ci o suferință care poate fi transfigurată. Nu ne oferă rețete rapide de fericire și împlinire, ci o taină care ne salvează și care cere răbdare, așteptare, și mai ales curajul de a spera permanent.
Într-o cultură a performanței, Învierea ne învață valoarea iertării. Într-o societate a competiției, Învierea aduce aminte de îngăduință, de milă, de puterea inimii sincere. Într-o epocă a fragmentării, Hristos cel Înviat ne oferă șansa de a reveni în formă completă, așa cum suntem creați.
Nu știm cum va arăta lumea de mâine. Dar știm că, în fiecare dintre noi, există o luptă nevăzută între teamă și credință, între disperare și nădejde. În taina Învierii, Iisus Hristos ne amintește că nu suntem singuri. Că Tatăl este cu noi, așa cum a fost alături de Fiul. Și că, acolo unde vedem un sfârșit, Dumnezeu deschide începutul.
„Pace vouă” — rostește Hristos când se arată ucenicilor. Această pace este, iată!, darul cel mai rar și mai prețios pentru vremea noastră. Dar pacea începe cu o împăcare profundă: nu doar cu ceilalți, ci mai ales cu noi înșine.
Alături de colegii mei din managementul și echipa redacțională REPLICA – INFO HD TV, vă urez tuturor pace și împăcare.
Sărbători Fericite!
Hristos a Înviat!
