La căpătâiul vechii lumi

Ziua Armistițiului. Moment festiv de prim rang. 100 de ani de la sfârșitul Primului Război Mondial. O pace ”defectă”, s-a văzut, care a creat condițiile ca după doar 20 de ani cel De-al Doilea Război Mondial să aducă de trei ori mai multă durere, sânge și moarte. Sacrificiul necesar, ne asigură istoricii, pentru a tranșa mai eficient o nouă ordine mondială în care lumea liberă să fie ferită ”pentru totdeauna” de tragediile, nedreptățile și ura din care se hrănesc regimurile dictatoriale.

A funcționat rezonabil timp de peste 70 de ani. NATO și UE sunt marile creații ale viziunii perioadei. Formula ideală prin care drepturile omului, libertatea, democrația, bunăstarea popoarelor erau apărate de fenomenala alianță militară la exterior, iar pacea la interior de interesul economic comun pus sub simbolul EURO.

Deși pare perfect, aranjamentul ăsta începe să se sleiască.

Desigur, e foarte frumos să construiești o simbolistică țesută pe ideile de unitate, solidaritate și pace la 100 de ani de la Ziua Armistițiului. Efectul e însă pur platonic. Noile generații nu mai vibrează emoțional demult la istoriile sângeroase și vitejiile din veacul trecut făcute ca ele să se bucure de ce au în prezent. Pentru că ele, inexplicabil, apreciază tot mai puțin ce au. E ciudat, dar li s-a acrit de modelul de societate în care s-au născut. Toleranța, drepturile minorităților, multiculturalismul pare că și-au consumat timpul istoric odată cu migrațiile prin care fostele colonii au cucerit metropolele. Iar în plăcile tectonice ale omenirii, tensiunile încep să se acumuleze. La fel ca și comunismul, și orânduirea asta a lumii libere pare că s-a îndepărtat deja prea mult de legea firii. Aceea prin care cel puternic îl strivește pe cel slab, localnicul pe venetic și tiranul, dacă poate, pe democrat. Și din acest punct de vedere, fiecare milimetru făcut înapoi de NATO sau de UE, înseamnă metri de avans pentru un nou regat al plângerii în lume. Iar pașii înapoi au început: Brexit întâi și pe urmă Trump.

De aceea, mi se pare că orice întâlnire la nivel înalt între actualii puternici ai planetei se aseamănă tot mai mult cu întrunirile la căpătâiul unui bolnav incurabil, unde o parte dintre ei îl deplâng sincer și ar vrea să-l salveze, în timp ce alții abia apucă să-l moștenească. Meetingul prilejuit de împlinirea a 100 de ani de la Ziua Armistițiului nu a făcut decât să ne arate foarte clar asta. Am urmărit această defilare a mai marilor lumii de la finele săptămânii. Strângeri de mână, arcuri de triumf, pace sub asediul paradelor militare. Simple clișee! Ați văzut vitrina cu VIP-uri?  Merkel, Putin, May, Trump, Macron, Erdogan…  Ce e în spatele lor? O Germanie unde apune entuziasmul pro UE. O Rusie tot mai agresivă! O Mare Britanie care pare plecată în derivă pe Atlantic. Izolaționismul și nepăsarea tot mai îngrijorătoare a Americii. Franța, care nu mai contează pe NATO și cere formarea unei armate europene. Turcia pe cale să devină din nou sultanat. Asta ca să nu mai pomenim de China care, chiar dacă nu a luptat în Primul Război Mondial, era prezentă cel puțin mental, în capetele lui Trump și Putin.

Și nu  e vorba aici de conceptul ”diversitate în unitate”. Astfel de antagonisme sunt imposibil de imaginat într-o uniune care funcționează. La 100 de ani de la Ziua Armistițiului, în loc să ne bucurăm și pe mai departe de un viitor al păcii și prosperității, liderii lumii parcă se pregătesc să o ia de la capăt cu Primul Război Mondial. Iar cel mai ciudat este că aproape nimănui nu i se mai pare chestiunea asta ieșită din comun.

 

Adrian Sălăgean

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.