Ieşirea în ţarină a pădurenilor

Îngenunchiaţi în bisericuţa plină cu miros de tămâie, pădurenii se roagă cu capetele plecate spre altar. Când se mişcă, salbele de arginţi de la gâtul fetelor scot sunete de clopoţei. Mulţi credincioşii vin la slujbă îmbrăcaţi în coloratele lor straie populare, vestite pentru cusăturile înflorate care le fac unice în ţară. Gătite pădureneşte, muierile ies făloase din biserică şi se pun la povestit. E „Duminica mare” la Lelese, zi care cheamă sătenii la nedeie şi adună la sărbătoare rudele răzleţite prin oraşe.

Dacă e iunie, e vremea sărbătorilor în satele de munte hunedorene: sătenii se strâng la ,,nedei”, serbări iniţial păgâne dedicate zeităţilor vegetaţiei, adoptate apoi de biserică. În satele din Munţii Poiana Ruscăi au rămas puţini oameni, majoritatea bătrâni. Nedeile îi aduc însă şi pe copii şi nepoţi în casele părinteşti. La Lelese, „Duminica mare” începe cu slujba la biserică, acolo unde oamenii vin să se roage gătiţi mândru ca pe vremuri, în costume populare. Apoi pădurenii străbat satul şi se îndreptă spre crucea din ţarină, acolo unde are loc ritualul sfinţirii holdelor pentru stropirea de rod. De pe după gardurile de lemn, unele mai trainice, altele purtând semnele timpului, răzbat mirosurile bucatelor puse la foc de dimineaţă pentru prânzul cu familia reîntregită de la străbunic la strănepot. Câteva zeci de pădureni, urmează obiceiul locului şi cutreieră uliţa în urma prapurilor şi icoanelor scoase din biserică pentru slujba de pe ţarină. Bătrânile poartă cu grijă în mâinile noduroase câte o ulcică şi frunze proaspete luate chiar din nucul din curtea bisericii. Sunt gătite de sărbătoare, în straie potolite, albe ţesute cu fir negru, „c-aşe poartă bătrânele şi cârpă albă pă cap”.

La marginea satului, pe-un dâmp, sătenii se opresc lângă o cruce de albă marmură ridicată pe locul unde odinioară străjuia hotarul una veche, de lemn cenuşiu. Bătrânile vin şi aşează acolo frunzele de nuc. Întreg câmpul miroase a flori şi ierburi parfumate şi cântă în triluri de păsări şi greieri. Bărbaţii lasă prapurii jos şi copiii se aşază în faţa lor cu icoanele lipite de cămeşi. Bătrânii pregătesc pe o măsuţă joasă o găleată cu apă şi un mănunchi de busuioc. Părintele îşi drege vocea şi începe a sluji apa pregătind-o de botezul holdelor. „Pentru ca să se pogoare peste apa aceasta lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire, pentru ca să fie apa aceasta tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică, Domnului să ne rugăm!” Sătenii îşi fac cruce şi îngenunchiază pe iarbă.

Slujba din ţarină nu e menită doar să înmulţească sporul recoltelor, ci şi să îndepărteze de pe holde vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi: „Lăcuste, şoareci, purici, de tot felul de muşte, molii, furnici, viespi, urechelniţe, de tot felul de jigărănii ce se târăsc pe pământ şi păsări ce zboară care aduc stricăciune şi pagubă holdelor. Vă blestem cu Dumnezeu tatăl, cel fără de-nceput şi cu Fiul lui făr’ de-nceput, cu preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul tău Duh”, rosteşte preotul şi apoi se apleacă şi face semnul crucii deasupra apei. Când a primit harul ceresc, preotul înmoaie busuiocul în licoarea magică şi împrăştie broboanele de apă şi mirosul aromat în patru zări, peste capetele plecate ale credincioşilor şi ale florilor: „Binecuvântează ţarina aceasta şi această sfântă cruce, în numele Tatălui ş-al Fiului!”  Toţi se roagă pentru sănătatea şi belşugul roadelor, pentru depărtarea viermilor, a mucegaiurilor şi a mistreţilor din holde. La sfârşit, oamenii trec la miruit şi pupat icoane, în timp ce bătrânele îşi împart în ulcele apa sfinţită care a prins culoare caldă de chilimbar.

Sătenii duc cu ei frunze de nuc pe care le vor uda cu apa sfinţită şi le vor aşeza în case să îi apere de necaz. Oamenii cred că apa sfinţită acum, în Duminica mare, va aduce rod bogat holdelor şi va apăra câmpurile de sălbăticiuni. „Slujba asta-i bună pentru ţarină, se zice că îmbogăteşte ţarina. Aşa-i obiceiul din străbuni. Aşa să iesă, îi Duminica mare, îi o dată-n an!  şi aa se zice. Acum e nedeia la Lelese şi aşa să face. Totdeuna ieşău colo-n ţarină bătrânii. Îs culturile mai bune. Ce să zicem?! Noi grâu nu mai punem că nu să mai face, da la alte cele, no! De cosât şi tăte halea, îi bine pentru sat, pentru bunăstare, pentru tot!”, zice Maria Faur. O nană de abia se poartă zice şi ea: „Îi bună pentru ţarină şi tăte lucrurile, să face sfânţârea apei care-i bună la orşe! Aşa am prins obiceiul, aşa-l ducem, numa iote că suntem bătrâni şi nu putem mere aia-i baiul!”

Pe deasupra dealurilor, norii se învineţesc şi oamenii îşi rotesc privirile după ei în căutarea semnelor de ploaie. Gheorghe Achim, adică „ a lu’ Prişcodel pă batjocură” e cel mai bătrân om din sat. Are 86 de ani şi de mic a participat la acest obicei. Tradiţia a rămas chiar dacă mulţi s-au dus din sat. „Aş-am pomenit din copilăria copilăriilor, cu părinţi, cu satu-ntreg.  Tăt aşa l-am prins, dar acu nu-i lume! Tineretul de astăzi ne-o cam părăsit, bătrânii … s-or dus în veşnicie. Îi mulţămim la Dumnezău de ţinere.”

Costumul popular înflorat, unic în lume, pe care îl poartă pădurenii, dar şi obiceiurile zonei fac din ţinut un loc aparte, păstrător de tradiţii. În satele pădureneşti până şi primarii respectă cu sfinţenie aceste obiceiuri. „Ieşirea în ţarină” se face în prima duminică de vară, când oamenii ies la câmp şi începe adunatul recoltelor şi cosirea fânului. „De fapt, orice început se face cu o rugăciune. Fiecare sat îşi alege câte o duminică şi ies în ţarină. Duminica trecută a fost la Cerişor, acum la Lelese. După slujba de la biserică, satul vine în ţarină să se roage pentru sat, pentru cei plecaţi şi binele lor şi, mai presus, pentru un an cât mai rodnic”, spune primarul comunei Ciprian Achim.

Pădurenii se strâng apoi pe la case să se întâlnească cu rudele care vin din oraşe să petreacă nedeia alături de ei. Spre seară se încinge jocul şi musai pădurenii se prind în brâul pădurenesc. Dansul – pe care dacă-l nu-l ştii a juca, nu eşti pădurean – este însoţit de strigături: „Păi, io mă duc prin cucuruz/ Ca să văz cum o fost pus!” sau: „Unde joacă pădureni/ Nu cresc vara buruieni” ori „Păi, tăt ‘năinte, tăt ‘năinte/ Şi la brâu şi la plăcinte”. Unele ţi-e drag să le scrii ca să nu se piardă versul strămoşesc plin de … har: „Mândruţa m-o blăstămat / Să mă vadă spânzurat / De-o funie de tăiţei / Deasupra patului ei / Să să rupă funia/ Şi s-ajung în pat la ea!”.

 

Laura OANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.