“Am mâncat și carne de om, am fost canibal, dar și animal”

“Am mâncat și carne de om, am fost canibal, dar și animal”. Vorbele îi aparțin lui Ernest Ulrich, un veteran de război din Petroșani. La cei 92 de ani ai săi, Ernest Ulrich are încă în memorie acele clipe de coșmar petrecute în lagărele din Siberia.  Povestea veteranului de război este una cutremurătoare. Coșmarul lui Ernest Ulrich a început în ianuarie 1945 când, împreună cu tatăl său, a fost ridicat de acasă și deportat în Siberia, în lagărele de muncă. Nu știau unde pleacă. Au călătorit aproape trei săptămâni cu trenul spre necunoscut.

Iarna anului 1944

Povestea lui Ernest Ulrich începe în luna ianuarie a anului 1944. La vârsta de 16 ani, într-o zi de ianuarie a anului 1945, Ernest și tatăl său, Adalbert, au fost luați din locuința familiei lor din Petrila și urcați în vagonul unui marfar, care urma să pornească din Valea Jiului spre o destinație cu totul necunoscută. Călătoria spre Infern a durat aproape trei săptămâni. La finalul ei, etnicii germani înghesuiți și ferecați în vagonul de marfă au ajuns în Dzerjinsk, un orășel minier din regiunea Donbass. Dzerjinsk se află în URSS la acea vreme, în prezent fiind pe teritoriul Ucrainei, la granița de est cu Rusia. La 10 kilometri  de acest oraș și la aproape 2.000 de kilometri de Petrila, un lagăr abia construit avea să-i devină adăpost pentru următorii ani.

“Soarta noastră a fost pecetluită în 23 august 1944, atunci când România a pierdut războiul. Pentru asta s-a încheiat un armistițiu în care pretindeau onorații ruși să dea un milion și jumătate de nemți. În 2-3 ianuarie 1945 a început vânarea noastră în toată Valea Jiului. un soldat rus, cu arma cu tambură cu 52 ed cartușe și un soldat român. Eram în salopetă, la muncă, la mina Petrila. Eram vagonetar la mină, nici nu împlinisem 16 ani. Au venit camioanele americane și ne-au dus la gară. Era un tren căruia nu îi vedeai capătul. De la Atelierele Centrale Petroșani au trimis sudorii și au sudat și gaura aia mică de gratii. Nu ne-au zis unde ne duc. A fost secret. Ne-au luat și ne-au dus….Unde? În neștire. După 19 zile în acele vagoane, am călătorit. Cum și unde? Nu știam. Era iarnă, era frig. Ne-a dat câte o secure, topor și am făcut în podea o gaură de 10X10 cm, pentru necesitățile firește. Ne băga într-un vagon, 50 de persoane, fără bănci, fără scaune, numai cu cuferele noastre. Înainte de a pleca ne-au trimis acasă, însoțiți de militari, să ne luăm, pentru două săptămâni, mâncare rece și ceva haine mai groase. Când am plecat din gară, toți făceau cu mâna, preotul era cu o cruce mare și ne-a zis: “Adio, băieți! Nu mai venițI acasă!”. După 19 zile, am ajuns undeva”, rememorează Ernest Ulrich.

Am mâncat carne de om

Și astăzi, după decenii, amintirile din acea perioadă sunt încă vii și îi provoacă emoții lui Ernest Ulrich. Mărturiile din acele timpuri sunt emoționante, desprinse parcă dintr-un film de groază. A trăit istoria, iar acum ne-o povestește tuturor.

“Nu îmi vine să povestesc despre asemenea lucruri, mai bine o întorc în fel și chip, dar nu mai merită pentru că mă răscolește, mă întristează, deja mi se ridică părul măciucă, pentru că prin ce am trecut noi a fost peste măsură. Un an de zile am fost alimentați cu cele mai “bune” mâncăruri. Dimineața, varză murată, la amiază varză, culcă-te varză. Un an de zile, am mâncat ciorbă de varză, ciorbă de castraveți murați, ciorbă de gogonele. Am mâncat carne de om, e și normal. Dacă nu aș fi fost acolo în perioada când duceam zilnic câte 15-20 de morți la cimitir, în timpul când tocmai terminasem groapă comună unde îi aruncăm goi, fără scândură, cutie, ladă, coșciug, nici vorbă și văd că vine un jeep, o mașină deschisă cu patru ofițeri securiști în uniformă neagră, stau de vorbă cu cei de la poarta cimitirului, văd că ridică tonul, zbiară, până la urmă împușcături și au împușcat toți patru porci pe care îi creșteau acolo și atunci am pus întrebarea, logic fiind oamenii, morții noștri au fost acoperiți cu pământ direct, ei i-au dezgropat între timp și cu carnea morților noștri au hrănit porcii. Cu carnea care au recuperat-o, în piață se vindeau trei feluri de plăcinte, cu varză, cu fasole și cu carne, piperată, condimentată exagerat. Dar de unde carne că nu se găsea, dar de unde îngrășau porcii când nu aveau altceva, tot de la noi din oamenii noștri de aia am spus că am fost și canibal, am mâncat oamenii, dar am fost și animal ca să vânez pe câmp câte trei șobolani. Vă spun un lucru! Să țineți minte! Toți acei tineri care au venit cu noi, au murit! Pentru că erau copii crescuți în palmă. Nu aveau experiență de viață, de muncă. 471 de morți am avut în lagăr”, mai povestește Ernest Ulrich, deportat în URSS.

 Untura nu o mâncau. O foloseau pentru a-și realiza candele pentru a lumina și “încălzi” camerele reci din lagărul rusesc.

Răni sufletești și fizice

Ernest Ulrich este președintele de onoare al Forumului Democrat German, care a trecut prin chinuri cumplite pentru singura “vină” de a fi fost etnic german. Ernest Ulrich a rămas, însă, mai departe în gulagul sovietic, unde și-a văzut colegii stingându-se unul după altul. Aproape 500 de etnici germani din Valea Jiului au rămas pentru totdeauna în Siberia, răpuși de mizerie, boli și înfometare.

“Mi-a putrezit și potcoava călcăiului. Ca rumegușul rupeam din el. Locuitorii de acolo, dădeau cu pietre în noi șI ne strigau criminali de război. Doamne, dă-I minte omului…Am intrat într-un lagăr cu sârmă ghimpată șI ne-au băgat într-o clădire. Au strâns din Valea Jiului, peste 1700 de persoane. Astăzi, mai trăiesc trei persoane, eu șI încă doi care nu iasă din casă. Suferința care am trăit-o nu se poate echivala în bani. Am fost împărțițI în diferite mine. Un an de zile am dormit pe plici, pe scândură”, a mai explicat Ernest Ulrich

A rămas fără tată

A fost deportat în URSS împreună cu tatăl său. Lovitura cea mai mare a fost când a văzut că soldații ruși l-au îmbarcat pe tatăl său într-un tren. Era trenul spre casă… La 19 ani, Ernest Ulrich a crezut că nu își va mai revedea niciodată părintele. Minunea însă s-a petrecut.

“A lucrat și tata două luni în mină, dar s-a îmbolnăvit șI a fost dus la izolator. Tatăl meu, săracul, dați-vă seama, un părinte când îți spune ultimele cuvinte…ce înseamnă? Tată, trebuie să reziști! Am rezistat. Când s-a făcut primul transport de bolnavi, din lagăr, se știa că pregătesc un transport de bolnavi spre casă. I-a zis: “Tată, fie-ți țărâna ușoară. Nu știu cine o să te petreacă la cimitir!”. Mă gândeam dacă mai trăiește sau nu. După un timp, am aflat că tata s-a refăcut. Mi s-au îmnuiat genunchii”, și-a mai adus aminte Ernest Ulrich.

 Ernest Ulrich a fost unul dintre cei care s-au adresat justiției, în baza legii 221/2009, privind condamnările cu caracter politic dinainte de 1989.  În 2011, Tribunalul Hunedoara a decis că Ernest Ulrich și tatăl acestuia au avut de suferit de pe urmă măsurii administrative a deportării lor în fosta URSS, în lagărele de muncă. Instanța a decis că suma de 50.000 de euro acoperă suferințele îndurate.

 

Monika BACIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.