MIRACOLUL DE FIECARE ZI. Fericirea celorlalți e șansa noastră de a fi fericiți

În această ultimă lună de vacanță, poate nu ar fi rău să domolim și să punem în umbră toate lucrurile care ne fac viața amară – politică, bani, demagogie, golănie și altele de soi enervant – și să ne gândim, cum ar trebui să facem mai des, la părțile pline, intense, luminoase și creative ale vieții. Astfel de lumină ne-ar încărca bateriile, o asemenea introspecție ne-ar readuce speranța într-o zi de mâine în care vom învinge și vom fi fericiți. Speranța că vom avea o zi de mâine!

Pentru că tot am rostit cuvântul minune pe care ne e frică să-l mai folosim, „fericire”, să ne ocupăm astăzi de câteva din puterile lui de care avem nevoie, dar nu ne străduim să le merităm.

Un orizont cultural care și mutilat e mai bun decât oferta zilei de azi

Ideea de a vorbi despre fericire în casa românească a nefericirii ca modă națională mi-a venit amintindu-mi de o întrebare. O întrebare aparent banală care mi-a fost pusă la finalul unei sesiuni, cu tineri liceeni, de prezentare a literaturii ca șansă de a câștiga înțelegerea vieții și tonus intelectual de drum lung. Într-o reproducere aproximativă (a trecut mult timp de-atunci) dar corectă ca idee, întrebarea era așa: „De ce, dintre toate subiectele care circulă azi, și noi, și părinții, și chiar bunicii, suntem fericiți să citim sau să vedem împreună cărți și filme care sunt inspirate mai ales din mitologia celtică și din viața unui Ev Mediu despre care ni s-a spus la școală că a fost cea mai neagră perioadă din istoria omenirii?”.

O întrebare uluitor de exactă și care sintetizează ceea ce, de exemplu, vânzătorii de produs cultural știu bine de multă vreme. Și fac bani grămadă din această fericire a consumatorului. Doar că pe vânzătorii de secol XXI îi cam doare-n fund cum vând aceste subiecte, dovada cea mai bună fiind mutilarea definitivă a unora dintre cele mai frumoase și consistente simboluri culturale și istorice în produse subculturale. Dar chiar mutilate, aceste produse se vând așa cum se vinde pâinea, ca hrană.

Cum descâlcim spirala timpului

Să revenim la întrebarea tinerilor liceeni. Chiar așa: de ce suntem captivi unor subiecte venind predominant din aceste surse, civilizația celtică și evul mediu european?

Pentru barbarii gândirii, ar fi suficient răspunsul conform căruia avem un apetit nemăsurat față de poleială mistică și violență în forme brute, naturale și nepedepsite.

Pentru noi, însă, lucrurile nu sunt atât de simple, dar nici nu e un labirint fără ieșire, pentru că judecata cea mai simplă e și cea mai limpede: sunt valori ale existenței umane care depășesc timpul, de care avem nevoie cu toată ființa, iar societatea zilei de astăzi nu ne mai oferă posibilitatea să ne croim viața după ele, le-a casat. O viață care ar avea motivația care aduce fericire își caută rostul chiar și în resturi ale valorii.

Istoric, atât civilizația celtică, din fărâmele pe care le știm despre ea, cât și parte consistentă a Evului Mediu european au avut repere ale vieții mult mai bine trasate decât norul cenușiu de valori prin care bântuim astăzi. De la respectul pentru înțelepciune și miracol, pentru curaj și onoare în civilizația celtică, de la principiile vieții cavalerilor și copleșitorul fin`amor medieval, până la înșelăciunea permanentă pe care o învățăm astăzi pentru a supraviețui într-o lume cu foarte multe legi, dar lipsită de principii, spirala timpului s-a încâlcit rău.

O demonstrație în trei pași mari

Mai simplu. Ni se pare ciudat că tinerii captivi tehnologic de astăzi își doresc să fie eroi ai unei vieți improbabile în afara tehnologiei? Ni se pare ciudat că un rol cu o sabie, un cavaler, o domniță, un înțelept druid, o lume în care meritocrația are unități de măsură sunt motive de fericire pentru o generație pe care, inconștienți și delăsători, am lăsat-o fără sprijin, fără carte, fără principii, în ghetoul speranței?

Cred că e locul potrivit să-l invocăm pe Aristotel și a sa Etică Nicomahică: „Avarii strâng de parcă ar trăi etern, risipitorii împrăștie totul de parcă ar muri în clipa următoare”. Adulții zilei de astăzi sunt și avarii, și risipitorii lui Aristotel: adună, din cenușiul modernității, ziduri și bani, risipesc, în cenușiul modernității, ziduri și bani. Parcă ar muri azi, dar parcă ar vrea să trăiască etern. Ce lipsește din ecuația asta? Viitorul care ar trebui să fie în tineri, în generațiile care urmează, generații de care adulții despre care vorbim nu se simt responsabili, prea preocupați să moară și să fie eterni: tinerii? treaba lor, să-i lăsăm liberi, se descurcă ei. Cred că asta este cea mai cumplită eroare a timpului pe care îl trăim.

Acum, cred că e momentul perfect să-l chemăm și pe Lev Tolstoi: „Dacă vrei să fii fericit, fii fericit!”. Cred că e cea mai profundă sinteză a tot ce ar trebui să fie testamentul omului, cuvântul de înțelepciune pe care fiecare generație trebuie să îl lase urmașilor. Da. Dar, înainte de a primi acest sfat universal, tânărul trebuie să aibă șansa unui fundament, a pământului solid sub picioare, să găsească într-un adult modelul care merită urmat, unul care nu trebuie să fie neapărat Merlin, regele Arthur, Villon sau Sfântul Augustin, dar care îl poate încredința că există putere, onoare, principii dar și miracol și credință, toate într-un luminos criteriu moral și estetic care te face om integral.

Și, pentru a nu lungi această încercare de trezire, vom chema la masa noastră încă un om bun și înțelept, André Gide, care este în stare să lămurească întreaga noastră dilemă în cel mai omenesc fel cu putință: „Am nevoie de fericirea tuturor, pentru a fi eu însumi fericit”.

Să fiți fericiți!

Sursă foto: https://www.agenziaimpress.it/