NU LE PASĂ. Suntem singuri și triști în România lui Nu Vede, Nu Aude

Dacă nu aș fi scris aceste rânduri, m-aș fi simțit un mizerabil impostor într-o meserie nobilă, jurnalismul. Subiectul nu e „nuclear”, nu e interesant nici măcar pentru cei care ne giugiulesc la sentiment de când cu PSD-PNL totul e și dă la cine cere, orice. E un subiect despre care nu se aude, nu se vede. E un subiect ratat. Dar tocmai de aceea voi scrie despre el, păstrându-mi bruma de respect jurnalistic care mi-a mai rămas. Chiar dacă are o doză importantă de subiectivism, acest text nu folosește decât date reale și o experiență verificabilă.

România lui Nu Vede, Nu Aude are și alte necazuri mai mari decât tema noastră. România lui Nu Vede, Nu Aude are sute de oameni care mor în mici unități de timp din motive de incompetență, lipsă de dotări, lipsă de bun simț mai ales. Dar, în România lui Nu Vede, Nu Aude există înfiorător de mulți oameni care, la propriu, trist și ucigător, NU VĂD și NU AUD.

Nu voi lungi această poveste, ci voi încerca să vă fac să înțelegeți exact unde se sfărâmă viețile unor oameni fără vină pentru neputința lor. Și voi vorbi în bună cunoștință: eu însumi sunt între oamenii despre care scriu, cei care nici NU VĂD bine și nici NU AUD. Și, într-o măsură poate puțin mai mică decât a românilor foarte necăjiți, eu însumi mă simt neputincios, trist și furios pentru că ni se refuză o viață normală.

Există, este adevărat, programe de sănătate care par a ajuta oameni care NU VĂD și/ sau NU AUD. Doar că ele fie sunt destinate cazurilor cumplit de grave, fie sunt, pentru o mulțime de suferinzi, precum politica românească: minciuni frumoase.

Fără beteală și licurici, să explicăm cum și de ce, în doar câteva cuvinte.

NU VĂD

Sunt, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți români care au probleme de vedere, chiar din copilărie. Iar tehnologia, care impune ore lungi în fața unor monitoare, mai mari sau mai mici, cele mai multe ieftine și fără protecție, contribuie ucigaș la această situație. Pentru afecțiunile normale de vedere, care necesită lentile standard, cheltuielile nu sunt uriașe, dacă nu ești pretențios la nivelul de prelucrare a lentilei și, mai ales, la rame. Pentru afecțiunile care ies din zona standard – cum ar fi un astigmatism miopic compus, de exemplu – lentilele sunt unice pentru fiecare ochi și se fac la comandă. Cea mai modestă variantă pe care o cunosc, pe pielea mea, înseamnă undeva la peste 100 de euro pe lentilă, plus rame. Pentru cei mai tineri – pentru că noi, mai bătrâni, nu ne mai gândim la asta – folosirea unor lentile de calitate și schimbarea lor din șase în șase luni înseamnă o șansă dacă nu de recuperare, măcar de oprire a evoluției. Alți bani, altă distracție. Pentru povestea asta, statul nu alocă nici măcar un leu. Doar te aburesc că beneficiezi de consultații gratuite: doar că inclusiv toate cabinetele private de oftalmologie care se respectă te consultă și îți fac rețeta de ochelari gratuit.

Există și șansa de a salva pe termen lung vederea, prin operații deja din ce în ce mai sigure. Dar statul nu consideră o prioritate salvarea vederii cetățeanului: nici măcar pentru cei mai tineri.

Luați și calculați și de unde-i dați: cine și cum își permite să-și salveze vederea.

NU AUD

La auz, lucrurile sunt încă mai complicate și mult mai scumpe, fiind deja apanajul oamenilor cu bani rezolvarea corectă și omenească a problemei. Statul vine iarăși cu oferta irezistibilă de consultație medicală gratuită, cu trimitere de la medicul de familie. OK. Mergi, în județul Hunedoara, și te consultă medicul ORL. Am mers și eu, de mai multe ori. O singură dată, însă, un medic serios, o doamnă căreia nu i-am cerut acordul să-i fac public numele, de la spitalul CFR din Simeria, m-a consultat cum trebuie și mi-a spus că diagnosticul corect poate fi dat doar după investigații de clinică ce nu pot fi făcute în județul Hunedoara. M-am interesat, după ritualul normal – Cluj, Timișoara , mai ales că am antrenament cu umblatul prin clinicile Transilvaniei cu oameni în căutarea sănătății. Iarăși, statul român mă scapă de costul consultației – și s-a scăpat cu mine, nu-i așa? Doar că nu de asta am nevoie, ci de investigații cu aparatură specializată și teste speciale: pe care nu le decontează nimeni, cum nici drumul pe la clinici nu îl decontează. Dar, nu-i așa, cum ar spune un parlamentar român care ne fraierește lunar de-o forfetară de 1000 de euro pentru o cazare fictivă , nu-i mare lucru să dai un 4-500 de euro dacă vrei să fii sănătos!

Necazul este că și după ce împrumuți sutele de euro necesare nu s-a terminat povestea. Dacă ai ghinion maximum și trebuie să fii operat, să faci un implant în zona mecanică a urechii, un cohlear, ceva, asta înseamnă că vei avea nevoie de sume atât de mari încât vei renunța și vei prefera să înveți să citești pe buze. Doar că cititul pe buze nu te va salva de pierderea slujbei și de aproape imposibilitatea de a-ți mai găsi de lucru undeva, dacă auzul este un simț important în ce ai de făcut.

Și chiar dacă nu ai ghinion mare, dar ajungi să ai nevoie de protezare bilaterală a auzului, intri în alt circuit al neputinței. Toate companiile care oferă aparate auditive adaptate la auzul tău te ajută să îți faci dosar CNAS, să te ajute statul cu bani. Doar că statul te ajută doar cu ceva peste 1000 de lei, indiferent dacă ai probleme cu una sau ambele urechi: politicienilor noștri nu le-a trecut, probabil, prin cap faptul că cei care nu aud cu ambele urechi sunt mai necăjiți decât cei cu o singură ureche afectată.

Bun, statul dă 1000 de lei, după o lună, două, trei de stat pe la uși. Din banii aceia, poți fi mărețul beneficiar al celui mai prost aparat pe care îl vând firmele de protezare auditivă: doar unul, cu cealaltă ureche tragi nădejde. Ce înseamnă cel mai prost aparat? Seamănă cumva cu amplificatoarele de 50 de lei pe care le poți cumpăra de la supermarket de Crăciun: nu fac diferențieri pe mai multe canale, nu elimină zgomot, te fac să te simți mereu ca într-o conservă metalică din care răzbat, din când în când, sunete inteligibile. Credeți-mă că știu ce spun: am auzit „muzica asta”.

Pentru a umbla în lume ca un om întreg, reușind să faci să-ți meargă viața înainte, ar trebui să-ți iei aparate auditive care costă peste 3000 de lei bucata: pentru un bilateral, 6000. Și ești undeva la pragul (foarte) modest al performanței aparatelor auditive. Luați și calculați și de unde-i dați: cine și cum își permite să-și salveze auzul.

Ce să mai spun? Cam atât pentru astăzi. Nu am soluții, iar guvernanții sunt preocupați acum să cumpere voturi, mai încarcă ceva bani, făină și ulei în Merțanele „asistaților” care votează. Poate, dacă am deveni mai mulți dintre noi nevăzători și surzi, ne-ar băga în seamă?! Doar că, din experiență, oameni ca noi, care văd greu și aud chinuit nu cer pomană și nu-și plâng de milă: se descurcă cum pot, pentru că asta e țara în care trăiesc.

Să ne Vedem și să ne Auzim bine: care, cum poate.

 

Foto credit: https://txdeafblindproject.org/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.