Şcoala unde copiii plâng când vine vacanţa

Anamaria NEDELCOFF

Peste 1700 de copii cu dizabilități din județul Hunedoara sunt înscriși în cadrul învățământului special, de la grădiniță, până la școala pro­fesională. Am fost într-un astfel de centru, pentru a vedea ce se întâmplă acolo. Totul se învață în joacă, într-un cadru idilic. Dascălii au pregătire specială. Trebuie multă răbdare şi atenţie. Nu poți lucra altfel cu astfel de copii.

În căutarea unui rost
Aici progresul nu se măsoară în note, ci în pași mai mulți, într-un cuvânt nou învățat, în felul în care poți lăcui aripa unui fluture de lemn sau în care îți alegi culorile în atelierul de țesătorie.
Uneori, progresul imens înseamnă chiar capacitatea unui copil, care altădată era considerat de nere­cuperat, de a-și câștiga existența, în momentul transformării în adult, aruncat în vâltoarea lumii. O lume care nu te acceptă dacă ești altfel, o lume care te judecă, te arată cu degetul și nu se oprește în loc pentru tine, nefiind conștientă de faptul că, la un moment dat, poate ajunge în aceeași situație. Pe toate acestea le-am întâlnit la Centrul de Pedagogie Curativă din Simeria, acolo unde învață 135 de copii din tot județul.
Tentative spre normalitate
Tot aici o întâlnim și pe Leontina. Ea lucrează în atelierul de tâmplărie și, în momentul în care a ajuns în centru, nu putea să facă nici măcar doi pași. Azi urcă și coboară scările din atelierul în care participă la la crearea unor lucruri frumoase, demne de expoziții, alături de colegii ei.
Mai e și Alexandru. Abia a împlinit 18 ani și profesorii îl laudă. Dacă la început zgâria, mușca și nu te puteai înțelege cu ei, acum, din banii de bursă, și-a cumpărat animale. Vrea să fie om gospodar, la casa lui, alături de bunica cu care locuiește.
”Am luat oi, porşi si un cal. Le sin, îmi plase. Am grijă de ele cu mâncare, fân si iarbă”, ne spune, mândru. Vrea să își mai ia o vacă. În vara asta, tot cu banii din bursă.

Terapie prin muncă
Centrul de Pedagogie Curativă Simeria are și kinetoterapeut. La oră îl întâlnim pe Alin, care gâfâie, se strâmbă, se străduiește. Și e tare rușinat de prezența noastră. Însă cel mai terapeutic atelier este cel de țesătorie. Aici, copiii vor să lucreze și patru ore pe zi. Pe lângă lucrurile frumoase care ies din răz­boaiele de țesut, elevii mai învață să aibă răbdare, să fie atenți și responsabili.
”Este atelierul cel mai terapeutic din școală. Se lucrează cu foarte multe culori și acest lucru îi sti­mulează mult pe copii. Le place multitudinea de culori, își dezvoltă răbdarea, atenția, responsabilitatea. Și ceea ce fac, fac într-adevăr cu plăcere. Avem copii care nu respectă orarul efectiv. Ei lucrează două ore pe zi și solicită să lucreze și după masă, patru ore, pentru că le face foarte multă plăcere. Și sunt lucruri care nu doar că sunt estetice, sunt și practice. Și, când ei primesc un lucru și îl duc acasă sau îl fac cadou cuiva, acest lucru îi bucură foarte mult. Socotesc că munca lor nu este în zadar, nu este o activitate pe care o faci doar de dragul de a face ceva”, declară Natalia

Nistoresc, educator în centru.
Copiii din centrele de pedagogie curativă plâng când vine vacanța
Toți profesorii ne spun că elevii din centrele de pedagogie curativă sunt singurii care plâng atunci când vine vacanța. Le place prea mult aici, unde se simt ocrotiți, ca într-o familie, între oameni care îi înțeleg și îi acceptă așa cum sunt.
”Condițiile oferite și nu doar asta îi fac pe copii să se bucure că sunt în unitatea noastră școlară. Și serviciile pe care le oferim, dar și o anumită atitudine a cadrelor didactice și a întregului personal față de acești copii, îi fac pe aceștia să își dorească să vină cât mai mult la școală și chiar le pare rău că începe vacanța. Și de abia așteaptă să vină din nou la școală. Sunt singurii copii care plâng când vine vacanța”, povestește Mi­ronică Golășie, directorul Centrului.
Atelierele protejate, un vis prea îndepărtat
Din acest centru au plecat și copii care au reușit să își câștige existența, dar atât dascălii, cât și părinții susțin necesitatea înființării atelierelor pro­tejate pentru tinerii cu dizabilități. Altfel, toată munca lor este în zadar. Toţi banii cheltuiţi de stat pentru recuperarea acestor oameni sunt aruncaţi în vânt dacă după 18 ani ei sunt lăsaţi să se descurce pe propriile lor puteri.
Majoritatea nu vor reuşi!
”Da, este o problemă cu care noi ne confruntăm în fiecare an.
Dar încercăm să facem în așa fel ca acești copii să își găsească un loc în viața de adult, în viața de tânăr. Legea Educației permite organizarea de ateliere protejate, însă la acest mo­ment nu avem niște metodologii, niște reglementări clare, care să definească exact funcționalitatea acestor ateliere protejate.

Cine le înființează, cine le finan­țează, care este finalitatea parcursului pe care tânărul respectiv, înscris într-un atelier protejat, o va avea după absolvirea acelui stagiu”, declară Claudia Păun, inspector școlar pen­tru învățământul special și special integrat.
În județul Hunedoara există doar un centru în care 30 de tineri cu dizabilități își pot desfășura ac­tivitatea după terminarea școlii în cadrul unui atelier protejat. Însă este insuficient pentru nevoile reale ale sistemului.
”Acel atelier este Centrul cu Profil Ocupațional și aparține de Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului. Și, într-adevăr, are în grijă un număr de 30 de tineri, care lucrează pe ateliere, pe diverse me­serii de confecționat caiete, de textile și tricotaje, însă este insuficient ca acoperire pentru cerințele care sunt în județul Hunedoara la acest mo­ment”, mai spune Claudia Păun.

 

Acum doi ani, familia Truţă des­chidea, la Hunedoara, primul centru pentru copii autişti. A durat un an pentru ca hunedorenii să obţină toate autorizaţiile necesare, din nevoia lor de a găsi soluţii pentru propriul băieţel, afectat de această tulburare a dezvoltării neurologice. Dana Truţă spune că, la început, atât ea, cât şi soţul ei au sperat că băieţelul lor este un copil sănătos. “Eu, mai ales, recunoaşte tatăl Daniel, n-am vrut să cred că băiatul ar putea să aibă autism. Soţia îmi tot spunea că s-ar putea să fie probleme serioase, dar eu nu vroiam să accept şi îi ziceam mereu că băieţii vorbesc mai greu şi sunt mai întârziaţi”, îşi aminteşte Daniel. Când copilul avea doi ani, Dana s-a hotărât să îl ducă la medici de specialitate, pentru a stabili cu exactitate dacă băieţelul are, cu adevărat, o problemă serioasă de sănătate.
Doi ani pentru un diagnostic
A umblat cu el pe la o mulţime de doctori, fără ca nimeni să-i pună un diagnostic clar. Cu toţii recunoşteau întârzieri în dezvoltarea copilului, însă până când un medic a stabilit cu exactitate că băiatul are autism aveau să treacă doi ani! Ca să poată să-l îngrijească aşa cum se cuvine, Dana Truţă, de profesie asistent medical, a intrat în concediu pentru creşterea copilului. Apoi, a descoperit, la Cluj, o asociaţie dedicată acestor cazuri şi s-a dus la cursuri. Aici a învăţat exact cum anume se manifestă şi cum poţi lupta cu această boală. Unul dintre lucrurile pe care le-a aflat, tot la Cluj, a fost acela că timpul pierdut este imposibil de recuperat! Mai mult, nu era doar fiul lor în această situaţie. Aşa au hotărât soţii Truţă să deschidă la Hunedoara primul centru dedicat copiilor cu autism. S-au bucurat nespus când nişte prieteni le-au pus la dispoziţie un spaţiu pe care l-au remenajat cu banii câştigaţi de Dan în Anglia şi au început alergătura pe la instituţii, după avize şi autorizaţii. Centrul nou deschis la Hunedoara, unic în judeţ, a oferit servicii la preţuri chiar şi de patru ori mai mici decât la cabinetele de specialitate. Printre acestea s-au numărat evaluarea, terapia comporta­men­tală, kinetoterapia, psihoeducaţia părinţilor, terapie de grup pentru părinţi şi copii, însoţitori la grădiniţă şi la şcoală, dar şi hidroterapie. Soţii Truţă au găsit oameni cu suflet mare, dispuşi să facă voluntariat pentru copiii cu probleme.
Maturitatea, momentul tragic al sistării asistenţei
În acest moment, centrul de la Hunedoara oferă servicii de terapie comportamentală, logopedie, dar şi terapie ocuaţională pentru 16 copii afectaţi de autism. „În privinţa fi­nanţărilor… susţinem activitatea centrului din sponsorizări (foarte puţine) şi din acel 2 la sută, care la anul va fi eliminat. Atunci chiar nu ştim cum vom reuşi să facem centrul  să supravieţuiască”, spune Dana Truţă, reprezentanta Asociaţiei Au­tism „Lumea Mea”. Hunedoreanca adaugă că nu ştie ce vor mai aduce anii care vor urma. În acest moment, centrul are un doi psihologi cu specializare şi în logopedie, dar şi cinci voluntari. Marea bucurie a hunedorenilor e că au reuşit ca, în baza unei finanţări de la Consiliul Judeţean, să cumpere testele speciale pentru evaluarea şi încadrarea co­piilor cu autism: „Sunt foarte scum­pe! Un singur astfel de test costă între 700 şi 4.000 de euro, iar noi am cumpărat şapte!”, adaugă hune­doreanca. Ea însăşi, pentru ca micul Rareş să facă faţă la şcoală, merge zi de zi cu băieţelul ei, se aşează în bancă, alături de el, şi îl ajută la teme. „Rareş învaţă la o şcoală obişnuită. Totuşi, dacă în clasa pregătitoare s-a descurcat, pentru că programa includea şi o mulţime de jocuri, în clasa întâi nu a mai vrut să meargă la şcoală. Învăţătoarea a şi renunţat la ideea de a-l învăţa să scrie şi să socotească. Eu însămi aveam im­presia că nu înţelege nimic. Acum, însă, Rareş e capabil să scrie, dar face şi calcule. Totuşi, nu ştim care va fi viitorul lui şi al copiilor ca el. Nu ştiu să existe vreun centru care să ofere posibilitatea de a-l integra, pe măsura posibilităţilor, în societate, la maturitate. Sperăm ca în următorii 10 ani, până va ajunge el la vârsta majoratului, să se mai schimbe lucrurile. De altfel, vin hunedoreni la noi şi ne întreabă dacă nu există un centru unde să îşi poată duce rudele adulte cu autism”, mai spune Dana Truţă. Asta pentru că unele dintre persoanele afectate de autism sunt agresive sau autoagresive şi au nevoie de ajutor de specialitate ca de aer! „Ce să spun… Dacă nu se va înfiinţa nimic nici în acest răstimp de 10 ani, poate o să deschidem tot noi ceva pentru el…
Nu putem să-l lăsăm aşa.”