Viorel Ilișoi: ” Poți fi scriitor genial din prima, dar ziarist nu ai cum să ajungi din prima” (I)

Ziaristul Viorel Ilișoi și-a lansat ”Cele mai frumoase reportaje la Deva”. Într-un interviu acordat ziarului nostru, care se va întinde pe mai multe părți, Viorel Ilișoi vorbește despre cât de greu îi este lui să publice o carte, deoarece întotdeauna e nemulțumit, fiind convins că textile ar mai putea fi îmbunătățite, precum și despre jurnalism, jurnaliști și felul în care secolul vitezei a schimbat una dintre cele mai frumoase meserii din lume.

Reporter: La lansare ați spus că ”e un fel de avort publicarea unei cărți”. De ce nu e o naștere? Nașterea unui copil care primește notă maximă la apariția pe lume.

Viorel Ilișoi: Pentru mine este un avort. Un autor care consideră că a desăvârșit textul, că l-a dus la perfecțiune și îl publică în forma lui perfectă, e o naștere. Pentru mine, publicarea unei cărți este un avort, pentru că niciodată nu pot spune că aia e forma definitivă. Tot timpul i-aș mai găsi ceva de făcut și trebuie să-l rup violent, să-l expulzez într-o carte. Va fi o suferință continuă să mă uit la o carte, intangibilă, să nu mai pot nimic, știind că aș mai fi putut să mai lucrez la acel text. Nu-ți poți acorda atâta timp să îți perfecționezi un text, pentru că viața nu îți dă atâta timp. La un moment dat începe să iasă cucul din ceas.

Reporter: Cât ați lucrat la ”Cele mai frumoase reportaje?”

Viorel Ilișoi: Aproape un an de zile. Dacă aș decomprima timpul, să îl duc la valoarea lui comună, aș spune că ultimele patru luni am lucrat cât în opt. Am muncit aproape câte 20 de ore pe zi. Sunt, totuși, 400 de pagini de carte. Au fost 600. În carte reportajele sunt schimbate (față de cele care au apărut în ziar sau pe site-ul personal – n.r.). De exemplu, celui cu ”Îngerii chilugi de la Oncologie” i-am pus un final. Se încheia brusc. La alte reportaje am adăugat chiar și cu 50% mai mult.

Reporter: Spuneați că unul dintre cele mai grele reportaje a fost cel cu ”îngerii chilugi de la Oncologie” și că l-ați scris abia după an și jumătate. Au așteptat șefii dumneavoastră atâta timp după el? V-au certat?

Viorel Ilișoi: A fost mai rău de atât. M-au certat, m-au dat și afară, veneam a doua zi înapoi… Dar eu am fost încăpățânat! Nu-l dau până nu zic eu că e bun! Dă-mă afară! Îți dau altceva între timp, nu însemna că nu făceam nimic altceva între timp. Mai lucram simultan la vreo trei, patru. Dar la ăsta a fost mai rău: am făcut documentarea pentru Jurnalul Național și nu am scris. Am plecat de la Jurnalul Național și încă nu l-am scris. Și l-am scris pentru un alt ziar: deci am făcut documentarea cu fotograful de la Jurnalul și l-am scris în Cotidianul, după aproape doi ani.

Reporter: Dar de ce ați așteptat atât?

Viorel Ilișoi: Nu am putut să îl scriu! A fost o emoție puternică pentru mine. A fost un șoc. Dacă aș fi știut ce e acolo, nici nu mă duceam. Sunt o fire sensibilă, mă emoționez ușor și rumeg greu emoțiile astea. Mă urmăresc mult timp. Eu mi-am zis: ”a, e un spital, sunt niște copilași simpatici, ne jucăm pe acolo un pic”… dacă știam ce e acolo, nu mă duceam. Dar m-am dus și m-am întâlnit cu cea mai cruntă formă a bolii și a morții. Și nu înțelegeam. Cum dracu are un copil de trei ani cancer? Făceam eu cancer, nu era nicio problemă: eu beam, fumam, mi-am pregătit-o singur. Dar ei, săracii…

Reporter: Spuneați că ”scrisul e un chin, mă dau cu capul de pereți, intru în depresie”. De ce?

Viorel Ilișoi: Eu nu pot să scriu ușor. Scrisul reportajului, față de știre, implică creativitate. Dacă ar trebui să povestesc simplu, linear, nu aș face decât să îmi transcriu notițele, care sunt foarte laborioase, atente. La o documentare scriu 30-40 de pagini. Nu transcriu ce zice ăla tot. Îl ascult. Dar îmi transcriu impresiile de moment, cu mici observații. Scriu greu pentru că eu creez greu. Trebuie să faci o frază frumoasă, o construcție care să stea în picioare, să capteze cititorul.

Reporter: ”Presa trebuie să schimbe oameni”, ați mai spus. Cum?

Viorel Ilișoi: Contextul era așa: presa nu schimbă lumea, schimbă oameni. Ca să schimbi lumea, aș vedea presa ca un motor care să ducă nava asta uriașă, care e lumea. Nu! E prea mult! Mintea mea nu poate să perceapă așa ceva! Și nu toată lumea e prinsă în angrenajul presei, ca presa să poată schimba toată lumea. Presa e doar uleiul din mecanism. Mecanismul e mult mai mare și mai puternic, dar nu ar funcționa fără presă. Dar presa poate schimba oameni. Am redus nivelul de la lume la individ. Îl schimbă pe ăla, pe ăla, pe ăla. Nu-i schimbă pe toți oamenii, că nu are cum.  Sunt unii analfabeți, care nu citesc presă și n-ai cum să-i influențezi. Sau sunt pur și simplu proști, care nu înțeleg ce vrei; sau sunt oameni cimentați în prejudecăți. Lovitura ta cu presa nu reușește să treacă de zidul lor. Sunt impenetrabili, construiți, zidiți în autosuficiență. Dar poți să speri, ca reporter, că uneori, ceva din munca ta poate să schimbe niște oameni, să-i ajute. Și nu mă refer la campaniile astea umanitare, ”Dați un leu pentru Azorel!”. Și mă refer la reportaj aici. E cel mai bun lucru pe care poate să-l dea presa.

Reporter: Un scriitor bun poate fi și un ziarist bun?

Viorel Ilișoi: Poți fi scriitor genial din prima, dar ziarist nu ai cum să ajungi din prima. Oricât ai fi tu de genial și oricât de bine ai ști tu limba română sau limba în care scrii, oricâtă cultură ai avea, oricât de inteligent ai fi, nu ai cum să fii ziarist din prima. Ești scriitor, îți imaginezi, îți faci tu jocuri de originalitate de care vrei. Jurnalismul înseamnă și multă experiență, dincolo de înzestrările tale native și de cultura academică acumulată. La ce îți folosește cultura dacă te duci undeva să obții o informație și nu o obții? Intri într-o șatră, nu știi să te apropii de oamenii ăia, nu știi să-i convingi să îți dea informația, nu știi ”să furi” o știre, ”s-o vinzi”, s-o faci cerută.

Reporter: Care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un ziarist, pentru a ajunge să scrie reportaj bine?

Viorel Ilișoi: Calitățile… Trebuie să fii inteligent. Dacă ești prost, nu poți să scrii. Nu trebuie să fii neapărat genial, nu trebuie să ai mintea lui Einstein, dar îți trebuie o minimă inteligență, fiindcă te miști în lumi diverse, cu viteză mare. Azi ești într-o șatră, mâine ești într-o fabrică, poimâine ești într-o sală de operație, răspoimâine ești pe un aerodrom militar.

Reporter: Pendulezi, ca ziarist, în lumi diferite, de la o zi la alta…

Viorel Ilișoi: Da, cu rapiditate mare, fiindcă dacă ai sta un an de zile numai în spital, e ok, capeți o experiență. Știu reporteri care, de ani de zile, stau numai la biroul primăriei. Și știu tot ce mișcă în primărie. Aveam un coleg la Cotidianul, care a fost 15 ani de zile acreditat la Cotroceni. El, acolo, cunoștea și pisicile, știa tot. Dar ăla nu era reporter de teren. Ăla era acreditat la Cotroceni, numai acolo a stat. Eu vorbesc de reporterii de teren, care, mișcându-se cu atâta viteză și prin atâtea medii diverse, trebuie să ai un pic de inteligență să înțelegi repede lumile prin care te miști. Și să te adaptezi ușor.

                                                                                                   VA URMA

Anamaria Nedelcoff

anamaria.nedelcoff@gmail.com

nedelcoff has 423 posts and counting.See all posts by nedelcoff

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.