Vremea bună a şezătorilor

Atmosfera în căsuţa moţească e parcă desprinsă din veacul trecut. Sătenii în straie care robotesc şi povestesc, lemnul şi varul pereţilor, blidele cu ştergare dau o tihnă aparte locului, o tihnă care ţi se aşterne pe suflet.

Timpul începe să se depene înapoi. Deasupra oamenilor, icoanele cu chipul lui Avram Iancu, păstrat cu drag în colţ, şed de pază la neam. „Ioi, da p-aci îi şezătoare deplină! Noi ajunsărăm mai târziu că trebui prima dată să alinăm vacile! Aveţ’ loc şi păntru noi, or ne-om duce ’năpoi acasă!?”, întreabă o nană venită cu nişte fetişcane şi ele îmbrăcate fain în straie.

Gazdele sar să-şi primească oaspeţii: „Poftiţi, poftiţi! Sara bună! Hăidaţi aicea că-i lucru-n toi! Vă aşteptăm cu plăcinte şi cu vinars cald! Ne-om petrece aicea până târzâu către sără!”

De cum vine Postul Crăciunului, satul prinde alt ritm de viaţă. Oamenii trudesc prin gospodăriile lor şi câteodată îşi mai fac vreme să se adune la şezători, un obicei venit din negura vremurilor.

În Ţara Zarandului, la Ribiţa, moţii se strâng în şezători şi fiecare îşi aduce de lucru: „Mai facem o căciuliţă la nepoţei, mai un svetăr că ţâne de cald, mai o colindă, mai bem un pahar de vinars şi mâncăm o plăcintă, despăiem cucuruz, îl sfărmăm, facem de tăte!”, povesteşte Cornelia Neaga, femeia care poartă în piept cocarda tricoloră.

Mâinile-i sunt învăţate cu lucrul migălos: nu îşi priveşte degetele şi nici împletitura în timp ce sporovăie veselă cu oamenii din odaie.

Monica DUȘAN-muzeograf

Aici, la şezători, sătenii regăsesc bucuria de a se aduna laolaltă, de a depăna poveşti de-ale satului. „Nu se mai ţin atât de des cât se obişnuia, dar tot e bine că ne mai întâlnim. Ne îmbrăcăm costumele populare şi ne strângem în această căsuţă frumoasă. E un mod de a munci cu spor şi veselie pentru că se spun poveşti, ghicitori, se cântă şi, până de Crăciun, se colindă. Şezătorile continuă însă până în primăvară, în Postul Paştelui”, explică Monica Duşan. Femeia din Ribiţa este vestită pentru dragostea sa pentru tradiţii şi munceşte ca muzeograf la Expoziţia de Istorie Locală şi Etnografie Brad.

„Hai bade la şezătoare/ Nu sta la uşe-n picioare/ Uită-te-n casă, de-a rându’/ Şi te-aşază un ţi-i gândul/ La noi, casa-i de nuiele/ Şi fetele-s frumuşele/ Dincolo-i casa de bârne/ Şi fetele-s mai bătrâne”, cântă într-un glas muierile şi fetele ascultă atent să prindă ritmul. Femeile cos, ţes, torc lâna, fac ţevi pe sucală, împletesc veste, iar cele tinere se zdrobesc să aleagă boabele şi fasolea uscată. Bărbaţii, alături de care lucrează chiar şi părintele din sat, se ocupă de trocuţele cu cucuruzul. Se mai povesteşte un pic, apoi moţii încep să colinde aşa cum se cuvine în Postul Crăciunului. „Trei păstori se întâlniră…”, răsună blând. Sunt alese colinde vechi şi frumoase şi nu prea des repetatele şi mai modernele cântece de stea. Şezătorile sunt astfel cel mai bun prilej pentru a cinsti tradiţiile Crăciunului.

De la o vreme, o muiere mai ocoşă ridică privirea din lucru şi suie şi glasul: „Gazdă-a noastă! D-păi du-te şi ne-omineşte, c-un pahar de vinars cald, o plăcintă… Nu putem cânta gură goală! Nici broasca nu cântă pă uscat! D-apăi de cum noi!” Tinerii se pun pe chicotit şi bătrânii pe aşteptat. Curând, căsuţa se umple de mirosuri îmbietoare.

Gazdele intră şi umplu mesele de bunătăţi: „Dragii mei acu să gătară şi cocurile, îs călduţe, poate vi-i foame!” Bărbatul casei toarnă vinarsul cald în pahare şi vorbele se dezleagă mai iute.

Ţi-e drag să priveşti şi să asculţi la mândra adunare: „Costumele populare sunt cele tradiţionale, păstrate din bunici. Eu una am venit să lucru la sucală, unde se pregătesc pentru război mai multe ţevi cu aţă înfăşurată pe ele. Din ele se făceau lipideiele”, lămureşte o femeie rostul obiectului de lemn cu roată la care învârte de mai bine de jumătate de ceas. Bărbaţii ţin ritmul la porumb: „N-ai cum să te plictiseşti la şezătoare. Şedem şi noi pe lângă muieri şi sfărâmăm cucuruz pentru dimineaţă la găini. Pregătim de sara pă dimineaţa, cum ar veni”.

Alăturea un tânăr încuviinţează: „În secolul acesta digitalizat, când totul e informaţie, pierdem tradiţii, pierdem comuniunea dintre oameni. Îi tare uşor să stai acasă şi să butonezi telefonul, da-i mai fain să fii aici între oameni. Eu îmi port cu drag costumul şi sunt mândru că-s român!”, spune cel la care toată lumea îi spune „Domnu’ doctor”. Alături, soţia sa, îmbrăcată şi ea în straie populare se bucură de ceasurile petrecute aici: „Nu avem prea des ocazia să participăm la asemenea şezători.

Ar fi tare bine să ne întâlnim mai des, să putem socializa, să putem cânta, să putem povesti despre problemele comunităţii. Ne simţim minunat alături de oamenii locului.”

Demult, rostul şezătorilor se vedea în veşmintele noi gata pentru sărbătoarea Învierii.

Şezătoarea moţilor zărăndeni se ţine într-un loc minunat, care a păstrat arhitectura specifică Apusenilor. În 2005, primarul din Ribiţa, Ioan Faur, a decis să salveze o căsuţă tradiţională: „Am văzut ce se întâmplă în comună, că dispar multe gospodării tradiţionale. Bătrânii se duc, tinerii au plecat în străinătate, aşa că ne-am gândit să salvăm o locuinţă tradiţională din Ribiţa.

Am găsit o casă veche din 1929, cu tot ce avea o gospodărie din Ţara Zarandului, cu casă, şură şi bucătărie de vară, unelte şi mobilier.” Aşa s-a deschis „Lada de zestre” în urmă cu mai bine de un deceniu. „Este foarte important să ne păstrăm tradiţiile şi casa ne ajută să facem asta. Aici adunăm tot felul de obiecte din comună, de la ţăranii noştri, chiar şi costume populare. E cel mai potrivit loc pentru o şezătoare aşa cum se ţinea pe vremuri”, adaugă primarul.

Oricum şezătorile nu mai sunt de câteva zeci de ani cum se ţineau pe vremuri: „În postu’ lu’ Crăciun să mai făce clacă de cânepă. O gazdă ne chema pe fete şi ne dădea caier de cânepă, şi-l torceam şi pe-atuncea, zâcea, să fiţi gata cu el, peste două săptămâni ori trei, ş-apă gazda aia făce o masă, aducea muzică, noi veneam hiecare cu ghemu. Cum l-am tors îl puneam pe vârteliniţă, îl făceam ghem şi mergeam cu ghemu la şezătoare. Şi-apă petrecere, mâncare, beutură până la zuă. Să făce sarmale de post, cartofi cu ceapă cu ulei dela de sămânţă”, povesteşte o moaţă, citată de Avram Cristea în volumul „Obiceiuri şi datini din judeţul Alba”. Ca să faci o şezătoare e musai să amesteci cu pricere câteva ingrediente: un loc potrivit, cu o gazdă binevoitoare, săteni bucuroşi de lucru şi de petrecere, plus câteva bucate gustoase şi o băutură caldă. Dacă e să o dai pe vorbe din oraş, şezătorile „îmbină utilul cu plăcutul”. Tradiţia neamului surprinsă bine de momentul şezătorilor vine să dea dreptate vorbei ţărăneşti: „Cu ce-i dai în cap la lucru? Cu statu’!”. După muncă, e hodină şi petrecere.

 

Laura OANĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.