Cărbunele care le-a dat de mâncare

Minele se închid. Se șterg și urmele existenței lor. Rămâne cufărul cu amintiri. Unii dintre mineri le poartă în suflet unde au încercat să le închidă cu o cheie, dar nu le-a reușit. Traumele din subteran încearcă să iasă la lumină și după zeci de ani. Alții au pus amintirile în paginile cărților. Mineritul – atâta mai rămâne. O amintire! În mină este ca în Iad. Cine vrea să vadă cum e Iadul nu trebuie să îl caute prea departe, ci la unitățile miniere.

Cu lacrimi în ochi, cu sănătatea șubrezită, bătrânul care a lucrat peste 20 de ani la mina Petrila, ne povestește din experiența sa ca miner. Nu aude prea bine, dar ne citește de pe buze. Cu un ochi râde, cu altul plânge. Mina pentru el a fost Iadul, dar în același timp mina i-a oferit și hrana pentru copii.

“Am lucrat cam cum se lucrează în Iad. Mina e Iadul. Cine vrea să vadă Iadul nu e nicăieri, în ceruri sau pe pământ, e aici, e la mină. Să vină să vadă cât mai sunt minele, să vadă. Ăsta e iadul. Noi am trăit în iad. Am lucrat ca sclavii și ne-am ales cu boli. Suntem betegi. Toate erau grele. Era greu și să ajungi la locul de muncă și când ajungeai acolo era și mai greu. Trebuia să te apleci, era intrarea strâmtă. A fost foarte greu”,  rememorează Ilie Stoian, fost miner, în vârstă de 90 de ani.

A plâns și plânge și acum pentru că mina Petrila s-a închis. Plânge după Iadul pe care acum îl urăște, dar în același timp plânge după Iadul în care a trăit în fiecare zi. Iadul care i-a oferit hrană, iadul pe care l-a urât, dar pe care l-a și iubit. Așa a fost și atunci. Unii munceau, alții se prefăceau.

“Am plâns când s-a demolat mina Petrila. Cine vrea să vadă dezastrul care l-au făcut guvernele de după Revoluție să vină să vadă dezastrul minei. și-au bătut joc de ea. Am trăit la mina asta, mi-am crescut copiii, a fost bună, dar și-au bătut joc de ea. Pe o parte parcă mă bucur un pic pentru că la mina asta au trăit mulți care nu au muncit, s-au făcut că muncesc și au luat bani. Au câștigat mai mult ca noi. Eu am fost miner de când m-am angajat  până am ieșit la pensie, numai la front. Un an jumătate am fost artificier, dar nu mi-a convenit pentru că dădeam amenzi de acasă pentru nimicuri. Pe o parte parcă mă bucur că unii au trăit bine și nu au prea muncit”,  a mai povestit nonagenarul.

Orice miner iubește și urăște mina. Orice miner își trimite fiii cât mai departe de iad. “În lumea noastră fără cer, c-așa e viața de miner” a lucrat în patru schimburi toată viața, ducându-și sufletul prin galeriile întunecate pentru a scoate la lumină cărbunii.

Cele peste două decenii petrecute în fundul pământului au lăsat urme adânci, la suprafață. Sunt urme pe chip, pe trup, dar alte cicatrici adânci sunt în suflet. Sufletul le este cufărul în care sunt ascunse cele mai triste amintiri, cele mai adânci temeri.

A deveni miner nu a fost pentru niciun lucrător un țel. Viața a fost cea care a scris parcursul profesional. În sufetul fiecărui miner există un amalgam de amintiri, frumoase, dar și triste. Orice telefon primit în toiul nopții prevestea o nefericire.

 

Monika BACIU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.