Doi ani de la Colectiv: „E timpul să ne trezim cu toţii”

În urmă cu doi ani, în seara zilei de 30 octombrie 2015 a avut loc una din cele mai mari tragedii din istoria recentă a României – incendiul din clubul „Colectiv”, în urma căruia 65 de tineri au murit, iar alţi aproape 200 au fost răniţi. Acum, supravieţuitorii încă se luptă cu rănile, cu operaţiile, cu mănuşile compresive. Spun că nu s-a schimbat nimic şi cer să se facă dreptate, pentru că au trecut doi ani fără ca justiţia să găsească vreun vinovat.

În seara de 30 octombrie 2015, câteva sute de tineri se aflau în Clubul Colectiv din fosta fabrică Pionierul din Bucureşti, unde asistau la concertul trupei rock Goodbye to Gravity, care îşi lansa albumul ”Mantras of War”. La ora 22.32, în timpul concertului izbucneşte un incendiu din cauza unor artificii de pe scenă, iar focul se extinde în zeci de secunde.

În acea noapte, 27 de tineri şi-au pierdut viaţa, iar alţi 162 au fost răniţi şi transportaţi la unsprezece spitale din Bucureşti. În săptămânile care au urmat, 37 dintre supravieţuitori au murit în spitale. În luna iulie a acestui an, un alt supravieţuitor din Colectiv, a cărui prietenă şi-a pierdut viaţa în incendiu, a murit. Bilanţul – 65 de morţi. Tânărul, a cărui prietenă a murit în Colectiv, s-ar fi sinucis. „Este vorba de un băiat ale cărui traume au continuat, aşa cum continuă în cazul tuturor victimelor din Colectiv”, spunea Eugen Iancu, preşedintele Asociaţiei Colectiv.

Au fost începute patru anchete penale, dar la doi ani de la tragedie nu există niciun vinovat.

În 3 noiembrie 2015, mii de oameni au ieşit în stradă şi au cerut demisia premierului Victor Ponta, a vicepremierului Gabriel Oprea şi a primarului sectorului 4, Cristian Popescu-Piedone. A doua zi, în 4 noiembrie 2015, Victor Ponta a demisionat. Tot atunci, şi-a anunţat demisia şi primarul sectorului 4, Cristian Popesu Piedone. „S-au schimbat câteva guverne, au dispărut câţiva oameni politici, s-au închis câteva cluburi, s-au dat câteva legi şi… cam atât”, spun acum supravieţuitorii din Colectiv.

“Nu s-a schimbat absolut nimic. Lumea îşi aduce aminte în preajma zilei de 30 octombrie”

Liviu Popescu, basistul trupei Up to Eleven, se află în Germania, la clinica din Halle, unde se recuperează după a şaptea operaţie, a patra de corecţie, unde i-au fost înlăturat bride. Nu a putut participa anul ăsta la Marşul Chitarelor şi nu va ajunge nici la Festivalul 3010. El a mărturisit pentru News.ro că după Colectiv “nu s-a schimbat nimic” şi “poate că sună pesimist, dar cred că nu se va schimba nimic nici în viitor”.

Cei doi ani de după incendiul din clubul bucureştean Colectiv au trecut pentru artist “destul de repede”, fiind angrenat în diverse actiivităţi, s-a întors la serviciu şi şi-a reluat activitatea muzicală. “Nu s-a schimbat absolut nimic, şi nu vorbesc doar despre noi”, este convingerea lui Liviu, care afirmă şi că “s-a uitat de Colectiv”. “Lumea îşi aduce aminte în preajma zilei de 30 octombrie. Oamenii care nu au fost implicaţi direct nu sunt interesaţi, unii îşi amintesc cu tristeţe, alţii ne critică, alţii sunt invidioşi că am primit tratamente mai bune”, a spus Liviu Popescu.

Despre ceilalţi prieteni care încă au nevoie de tratament, Liviu spune că se află în diverse stadii, unii de recorectare, alţii de reconstrucţie, majoritate pentru probleme de mobilitate.

Liviu Popescu, care a fost ars pe 35% din suprafaţa corpului, însă fără căi aeriene afectate, vorbeşte şi despre faptul că Ministerul Sănătăţii i-a decontat patru dintre operaţii. “Eu am reuşit să beneficiez de finanţare pentru patru operaţii. Nu a fost nicio problemă din acest punct de vedere, doar procedura este înceată. Se acordă decontări până la sfârşitul anului 2018, se completează un dosar, cu cerere şi apoi este aprobat de o comisie”, a precizat el pentru News.ro.

Liviu a ales să rămână sub supravegherea medicilor după fiecare intervenţie chirurgicală, la clinica din Halle, pentru a beneficia de o terapie adecvată. “O săptămână este şederea pentru operaţie, după care o lună urmează recuperarea, aceasta a fost procedura în cazul meu”, a explicat chitaristul.

„Oamenii sistemului au reînceput să apară din cauză că au crezut că am uitat ce s-a întâmplat în urmă cu doi ani”

Cătălin Scânteie (chitarist şi actor) şi Sanda Scânteie (asistent medical) au fost împreună la concertul de acum doi ani din clubul Colectiv, aşa cum sunt împreună de 18 ani. Încearcă să-şi refacă viaţa după Colectiv şi spun că nu s-a schimbat „mai nimic”.

„Amândoi am revenit la muncă de vreo şase luni şi încercăm practic să ne refacem viaţa, deşi nu va mai fi niciodată la fel cum a fost până în 30.10.2015”, mărturiseşte Cătălin pentru News.ro. „Eu mai sunt cum mai sunt, nu ţin neapărat să am nişte mâini frumoase, dar la Sanda lucrurile stau exact pe dos. Şi ce este mai trist, faptul că unii pacienţi o privesc diferit, cu reţinere, momente în care Sanda trebuie să le spună că totul e ok, că nu se ia”, descrie el situaţia stânjenitoare prin care trece soţia sa la locul de muncă.

Cătălin mai are nevoie de operaţii pentru îndepărtarea cicatricilor, dar a renunţat din cauză că „este foarte dificil să existe doi „handicapaţi” în casă”. Ştiu, fac haz de necaz. După cum ştii, orice intervenţie chirurgicală necesită şi o perioadă de refacere, timp în care mâinile sau zona operată sunt bandajate. Apoi o altă perioadă în care este indicat să le foloseşti cât mai puţin deoarece pielea este sensibilă. Deci, doar Sanda va mai suferi curând şi alte intervenţii”, a povestit Cătălin, care spune că o variantă ar fi să se opereze pe rând. „Am trăit s-o spun şi pe asta, că ne operăm cu schimbul”, râde el. Până atunci poartă mânuşi compresive şi folosesc multe creme.

Ce s-a schimbat şi cum s-a schimbat lumea de atunci?

„În linii mari s-au schimbat câteva guverne, au dispărut câţiva oameni politici, s-au închis câteva cluburi, s-au dat câteva legi şi… cam atât”, răspunde artistul.  „Oamenii politici au reînceput să scoată capul, să fie din nou puşi în funcţii-cheie, unele cluburi s-au redeschis pe „semnătură”, cu asumarea patronului, legile date nu sunt respectate, mă refer la nevoile marilor arşi”, a subliniat Cătălin, adăugând că „nu va uita ce s-a întâmplat”, deşi oamenii „sistemului” cred asta.

„Oamenii sistemului au reînceput să apară din cauză că au crezut că am uitat ce s-a întâmplat în urmă cu doi ani. Cum să uităm, fraţilor? Nu, nu vom uita niciodată, cum nu am uitat pe nimeni de la Revoluţie încoace. Nu ne păcăliţi cu un „kil” de făină, o pereche de cizme de cauciuc şi cu o găleată. Vom avea grijă să nu uităm şi vă asigur de asta”, este convingerea chitaristului.

Nu s-a schimbat mai nimic, pe scurt.

„S-a revenit la anormalitatea de acum doi ani. Ceva obişnuit pentru marea majoritate a poporului. „Şi ce dacă a furat, dar a dat şi la alţii”, auzim peste tot. „Dar ce aveţi cu el, că doar a făcut şi fapte bune”, referitor la politicieni arestaţi. Crede-mă, am cunoscut în ultimii doi ani de la oameni simpli la directori de companii uriaşe, oameni întâlniţi pe stradă, care ori au uitat de Colectiv, ori mă puneau la zid, spunând „da’ ce ai căutat acolo?” sau „asta ai vrut, asta ai avut!”. Încă mai sper la o viaţă mai bună şi o schimbare radicală a sistemului, încă mai sper ca măcar fiul nostru, Ştefan, să se bucure de schimbare”, spune cu încredere Cătălin Scânteie şi a subliniat că „deşi procesul Colectiv înaintează încet, cred că până la urmă vinovaţii vor plăti cu vârf şi îndesat pentru ca astfel de tragedii să nu se mai repete.

Eugen Iancu, preşedintele Asociaţiei Colectiv, al cărui fiu, Alexandru, de 22 de ani, a murit în tragedie, declară pentru News.ro că la doi ani de la incendiu în România nu s-a învăţat nimic din greşeli.

„Din păcate, în România nu învaţă nimeni nimic. Cel puţin până acum nu s-a învăţat nimic. În sănătate, eu aş intra cu buldozerul – în minister şi în toate spitalele şi aş lua-o de la zero. Şi în justiţie cred că tot cu buldozerul aş intra, pentru că, din păcate, şi procurorii şi judecătorii sunt împărţiţi în două tabere – unii sunt cu ăia, unii sunt cu ăia, şi în funcţie de asta iau decizii. Ar trebui ca fiecare să îşi vadă de meseria lui şi atât”, a spus el.

„Nu cred că voi mai ieşi vreodată din acest iad. Închid ochii pregătită să nu îi mai deschid vreodată, cuprinsă de febră, cu corpul ruinat şi sufletul făcut cenuşă”

La doi ani de la tragedia din clubul Colectiv, Alexandra Furnea, jurnalist la revista Maximum Rock, a reuşit să povestească calvarul prin care a trecut în spital, unde a ajuns cu arsuri grave pe spate, pe umeri, pe cap şi pe mâini. Într-un mesaj pe Facebook, tânăra de 29 de ani povesteşte despre condiţiile din spital în care erau ţinuţi şi îngrijiţi cei arşi, despre indiferenţa unor cadre medicale şi despre minciunile autorităţilor care spuneau că spitalele din România au tot ce le trebuie pentru îngrijirea victimelor din Colectiv. Ea spune că i-a luat doi ani să poată scrie acest text.

Tânăra a postat şi imagini cu un puternic impact emoţional, cu rănile de pe corpul ei, în urma operaţiilor, dar şi cu patul din spital, sub care mama ei a pus cutii de lemn, astfel încât tânăra să nu fie nevoită să doarmă pe spate, unde i se aplicaseră grefe de piele.

“E aproape ora 5 dimineaţa şi deschid obosită ochii. Am reuşit să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni şi durerea începe să se trezească în corpul meu cu toată puterea de care este capabilă. Fiecare mişcare este un chin. Sistemul de susţinere pe care l-a improvizat mama cu o seară în urmă – din perne şi prosoape aduse de acasă – aşa încât să nu dorm pe spatele recent grefat, a eşuat iar colţul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea în timp ce încerc să îmi ajustez cumva poziţia ca să nu mai simt usturimea. Îmi vine să vomit din cauza senzaţiei dar închid ochii şi număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10. Începe să se facă zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele şi aud discuţiile lor simple, de oameni sănătoşi.Trag cu urechea la glumiţele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este frig în salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l dă seară de seară o asistentă cu suflet mare (în mod normal, nu ar avea voie să îl scoată din sala alăturată) nu face faţă temperaturii scăzute de afară. Încerc să mai dorm câteva minute dar, dintr-o dată, îmi amintesc că este iarăşi luni şi începe o nouă săptămână de chin. Realizez că urmează baia şi încep să tremur şi mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coşmar care se adevereşte, văd silueta asistentei în cadrul uşii (…). E cam frig aici, Alexandra…Îmi pare rău. Cred că şi apa va fi mai rece. Nu se încălzeşte nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul şi prinde în mâini capul banal de duş care, în ochii mei, arata ca un instrument de tortură. Femeia clăteşte cada verde şi mă ajută să mă ridic din scaun. Merg şontâc sprijinită de ea – o fiinţă mică şi fragilă – până la cadă şi mă aşez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma udă şi pielea mea înfiorată îmi face rău. Când picioarele îmi sunt întinse înauntru, încep din nou să plâng. Cerşesc un analgezic şi mi se administrează Ketonal. Ceva mai puternic, vă rog din suflet! Nu se poate, vine răspunsul prompt din partea altei asistente aflate în trecere prin salon. Acum vine primul jet de apă care îmi udă bandajele lipite de răni. E îngheţat şi, peste carnea mea deschisă, se simte ca o nouă flacără, pustiitoare. Ketonalul se dovedeşte zi de zi a fi mult prea slab, aşa că…simt totul, pe viu”, descrie Alexandra infernul trăit în spital.

Tânăra povesteşte şi despre asistenta care îi făcea baie şi care îi cânta şi plângea odată cu ea, dar şi despre „echipamentul de protecţie” pe care îl purtau însoţitorii în saloane – un halat atârnat în cuierul din hol, care a doua zi era luat, poate, de un alt părinte care îl purta cţt timp îşi hrănea şi spăla copilul.

„Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strâns o baltă mică de lacrimi şi de sânge”

Ea rememorează şi chinurile prin care a trecut pentru montarea unui cateter: „(…) sunt dusă pe picioare într-o sală de operaţie în care un medic anestezist tânăr mă întinde pe spate, pe patul operator dur. Suspin şi îi spun că sunt proaspăt operată şi nu am voie să stau mult aşa. Se uită la mine deconcertat şi îmi ignoră cuvintele. Începe să mă doară capul, acolo unde suferisem o altă operaţie de regrefare. Întreb daca voi dormi în timp ce mi se montează cateterul, iar anestezistul râde cu uşurătate şi spune că el a pus linii centrale pe viu, chiar şi femeilor însărcinate şi că nu am de ce să mă tem. Îmi aşterne o pătură sterilă peste faţă şi aud cum îi cere asistentei o sticlă de Xilină şi dispozitivul de montare. Mă palpează dur în zona claviculei şi infige acul în piele. Ţip şi simt că îmi amorţeşte mâna dreaptă. „Mă doare, mă sufoc”, le zic, cu pătura sterilă peste faţă. „Vă rog, sedaţi-mă”. „Nu, nu, nu am nimerit. Mai încercăm”. Preţ de o oră, mă înţeapă în diverse locuri, şi nu găseşte vasul de sânge. Eu tremur deja de greaţă şi de durere şi cerşesc un sedativ. Mă doare spatele, mă doare rău spatele. Se rup grefele. Creierul meu mă torturează, intrat deja în stare de panică. Ei mă refuză. Nu-mi oferă analgezicul. Trebuie să reuşească! Medicul a făcut asta deja de câteva ori. Trebuie să îi iasă. Încep, din nou, pentru a nu ştiu câta oară, să plâng. Îi rog să se oprească, deoarece nu mai suport. A trecut deja o oră. Mă doare clavicula şi simt că îmi amorţeşte braţul stâng. Cineva îmi plimbă un ac gros prin corp, în dreptul gâtului. Îl scoate şi înţeapă din nou, iar şi iar, cu acelaşi ac, alte locuri. Asistenta cheamă într-un final anestezistul şef care intră furios în sală, îmi ia câmpul steril de pe faţă, mă apucă de capul proaspăt operat şi mi-l întoarce pe partea cealaltă brutal, strivindu-mi pansamentele. „Ia bagă aici!”. „E arsă acolo, domnu’ doctor, nu merge.” „Mă doare, vă rog, mă doare capul!”, „E, te doare, nu te doare nimic!”. Apoi îmi intoarce iarăşi capul pe partea stângă cu aceleaşi gesturi dure. Intră în sală o doamnă doctor. Între timp, asistenta de anestezie mi-a montat din nou pătura sterilă pe cap. Iarăşi nu mai văd nimic. Doamna doctor mă atinge delicat în zona claviculei şi cere să vadă aparatul cu care s-a încercat montarea cateterului. „E complet bont acul ăsta.”, spune ea, cu o voce consternată. „Puteaţi să rupeţi ceva”, o aud. „Daţi-mi alt ac, vă rog!”. Simt înţepătura şi apoi cineva începe să sutureze aparatul în piele. Mă doare foarte tare dar nu mai spun nimic. Nu mai am putere. Sub obrazul meu julit, s-a strâns o baltă mică de lacrimi si de sânge, care îmi udă pansamentele. Umărul stâng mă ucide. Întreb vlăguită, de sub câmpul steril, dacă e gata procedura şi doamna doctor mi-l scoate de pe chip. În mâinile ei, totul a durat vreo 15 minute. „Copilul ăsta a fost treaz tot timpul ăsta?!”, întreabă. Se uită în jur şi nu primeşte niciun răspuns”.

Alexandra a aflat ulterior, din scrisorile medicale, că a fost contaminată cu Pseudomonas multirezistent în toate plăgile.

În finalul textului, ea explică şi motivele pentru care a scris acest mesaj: “(…) aceste lucruri trebuie să se ştie. Am respect şi dragoste faţă de personalul auxiliar de la Spitalul de Arşi – asistente şi infirmiere, în special faţă de asistenta de la sala de pansamente şi cea de la sala de baie, care au făcut cat au stiut ele. Toată stima mea şi pentru cei câţiva doctori oneşti şi profesionişti de acolo. Foarte puţini dar care îţi oferă speranţă. E timpul, însă, să ne trezim cu toţii şi să încetăm să mai fim complici la ruina, inclusiv morală, a spitalelor noastre. Am scris acest text pentru că vreau un altfel de sistem medical public în România. Şi l-am scris pentru prietenii mei care nu mai sunt şi care ar mai fi fost astăzi în viaţă dacă erau trataţi mai bine”.

news.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *