Fie-mi iertat gândul!

Quintus a fost, pentru mine, zeci de ani, o semnătură în revista de satiră Urzica. Mai târziu, când Mircea Ionescu Quintus a apărut în politică, în galeria liderilor de dreapta, m-am bucurat că există acolo o astfel de inteligență ascuțită. Credeam, de fapt continui să cred, în forța constructivă a inteligenței liderilor.

L-am cunoscut personal pe Seniorul liberal, foarte târziu, abia în 2013. Era, deja, foarte vârstnic, renunțase la a fi activ politic, nu mai era parlamentar, nu mai făcea parte din forurile de conducere a PNL cu funcție aleasă. Continua, însă, să fie Președintele de onoare al partidului, instanța noastră morală… Ar fi trebuit să fie reperul suprem al deciziilor, mai ales al celor controversate. PNL s-a construit ca un partid viu, în care uneori există, într-adevăr, o mare diversitate de opinii. La noi, față de PSD, se poate să le și exprimi. Este virtutea și, totodată, blestemul nostru. Specificul nostru democratic ne face, însă,  vulnerabili în fața batalioanelor politicii ultra-disciplinate conduse dictatorial, ale stângii, unde nimeni nu ”mișcă”, fiindcă dacă „mișcă”, „mișcă-n brișcă”!

N-am fost prea des în preajma Seniorului liberal, dar îmi imaginez că într-un partid ca al nostru, aflat într-un context stufos de evenimente, a fost pus la grea încercare în ultimii ani. Nu știu în ce măsură a putut să influențeze decisiv ststrategiile, dar știu că Seniorul liberal era un foarte bun cunoscător al Statutului PNL și tempera, cu inteligența sa ascuțită, orice încercare de manipulare a literei, în dauna spiritului, indiferent cine își dorea asta.

S-a întâmplat, odată, să fiu singură în preajma Domniei Sale. Dădea impresia că are nevoie de ajutor să se deplaseze. I-am oferit brațul, l-a acceptat, apoi m-a mirat felul în care l-am simțit mergând: părea imponderabil, parcă plutea. Am avut sentimentul straniu că merg, braț la braț, cu însăși Istoria, cu umbrele și luminile ei, personificată, transformată în fibră umană perisabilă. Îmi amintesc cum am pășit mândră, cu Seniorul la braț, sub ochii colegilor mei, pe toată lungimea sălii noastre de ședință. Ciudat, căci nu prea mi se mai întâmplase să mă simt mândră în împrejurări din acestea, “ de vitrină”…

Noi, liberalii, ne-am luat astăzi rămas bun de la Ionescu-Quintus, fiecare dintre noi avându-l în minte pe  acel Ionescu-Quintus pe care l-a cunoscut mai bine, sau pe care l-a simțit mai aproape de suflet. Fiindcă Seniorul liberal a avut o mulțime de valențe.  Știu, fără îndoială, că a fost membru PNL timp de 70 de ani, că a fost ministru al justiției, senator, președinte al partidului și al Senatului și… câte și mai câte.

Dar Quintus pe care-l voi purta eu în suflet și în gând, este omul inteligent, vesel, tonic, impecabil umorist, capabil de a se auto-persifla , de a se raporta cu geniu la viață, la moarte, la virtuțile și viciile omenești. Zâmbesc, printre lacrimi… căci nu pot să-mi alung din minte unul dintre dintre catrenele pe care Maestrul Quintus le-a compus ad-hoc, la ultima lui întâlnire cu doamnele liberale:

“La locuința mea de veci/Sper că va mai veni vreo fată/Că nu e nimeni pe poteci/ Și am intrare separată”

 

Eleonora-Carmen HĂRĂU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.