O POVESTE DE FLORII: Rugăciunea inimii și împăcarea cu noi înșine

Suntem în Săptămâna Patimilor din 2022 și am intrat în ea printr-o găoace a istoriei care naște greu: oameni nevinovați mor sub bocancul iubirii de putere a omului peste om, în Ucraina, într-un război inutil, și viața de zi cu zi ne copleșește cu neputințele ei. Din pântecul iubirii creștine, unde stăm strânși cumva de frica timpului, parcă am ieși către lumina Învierii, parcă am întârzia acolo, în liniștea care ne ascunde urâțenia din lume. Parcă am trăi Învierea fără să ne naștem: dar asta nu este posibil.

Intrarea în Săptămâna Patimilor e trecerea dureroasă, sufocantă de la liniște către lumea largă care-și refuză și ne refuză iertarea și, în consecință, mântuirea. Dar chiar și în lumea largă, prin puterea credinței care hrănește sufletul, liniștea și zorii mântuirii există nealterați.

Povestea noastră

Cu ani în urmă, un pelerin care-și dușmănea viața și și-o alunga, făcea, în baston, buclele asurzitoare ale drumului din apropierea Mănăstirii Frăsinei. Era obosit de prea multă vreme și atârna de o fărâmă de speranță pe care ar fi aflat-o la capătul acestui drum de capăt. Credința lui, practicată doar ca soluție finală în timpii repetatelor crize personale. Trăia o permanentă zbatere ideologică într-o minte supraîncărcată de vinovății reale sau închipuite și și-ar fi dăruit viața pentru o clipă de pace, de liniște, de împăcare.

Mai degrabă sub impulsul unei ultime soluții de la frontierele sufletului său obosit, bătu ultima sălbatică parte a drumului către mănăstire repetând rugăciunea inimii la fiecare patru bătăi de baston în marginea drumului pustiu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Cu cadența condamnatului la moarte, nu a omului încrezător, cu renunțare mergând însă pe un fir subțire întins peste abis.

La mănăstire, nu l-a întrebat nimeni, nimic. Nu l-a luat nimeni de mână să-l salveze, nu i-a luat nimeni povara. A fost însă găzduit pe cât i-o fi de trebuință, hrănit și rugat doar să fie prezent la toate rugăciunile obștii. Așa e traiul acolo.

Într-una din nopți, obosit, pitit într-un colț al bisericii, la una din neîntreruptele slujbe în ritual athonit, cu genunchii amorțiți pe podeaua rece și cu ochii obosiții de penumbră, ascultând îndepărtat zumzetul cititorilor celor sfinte care recitau de neînțeles în aburul de tămâie, pelerinul nostru adormi. Câteva minute au cântărit ceasuri lungi în acest suflet obosit. L-a trezit liniștea. Era singur. Involuntar, rostea fără sunet rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Nu credea nimic, nu cerea nimic, nu știa nimic, dar sufletul lui era, pentru prima oară după foarte mult timp, odihnit. Nu mai avea supărare pe nimeni, doar liniște. Și, cel mai important, nu mai era supărat pe el însuși, pe viața lui. Se iertase și putea pleca acasă. Fără proiecte, fără iluzii, fără încrâncenări, fără dușmani, fără piedici, fără povara trecutului: doar liniște și iertare. Se putea privi în oglindă fără să vadă un dușman sau un căzut: de-acolo îl privea un om liniștit.

***

Învierea Domnului este aproape. Mereu este aproape. Dintotdeauna. Lumina ei se așează bine numai pe sufletul liniștit, în care iertarea a făcut pace tuturor. Să trecem Săptămâna Patimilor în liniște și pace și s-o păstrăm pentru sărbătoarea fiecărei zile în care îi mulțumim lui Dumnezeu că ne face parte din miracolul vieții și dăinuirea sufletului.

Pentru cei pentru care necazul întunecă aceste zile și nu se dă răpus, rugăciunea inimii ar putea fi de folos.

Dumnezeu să ne dea tuturor liniște și iertare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.