REMEMBER. Despre jurnaliști, onoare și libertate, în memoria unui jurnalist plecat către stele

Începând de ieri, presa hunedoreană are un jurnalist bun mai puțin.

Zbor lin spre Ceruri, Mircea Lepădatu!

În memoria jurnalistului hunedorean, reluăm un editorial marca REPLICA – actual atunci, actual și acum – care vorbește despre onoare și libertate într-o meserie pusă sub presiunea intereselor și imposturii.


Mucegai și sulf pentru sănătatea societății

A fost o vreme în care mă simțeam o părticică din cea de a patra putere în stat. Eram responsabilă de „sănătatea” lumii… a țării în orice caz! Mă rog, dacă nu a țării, măcar a județului sau cel puțin a orașului în care locuiam atunci.

Trebuia să vindec societatea, așa cum penicilina a vindecat tuberculoza! Așa mi-a spus un „nene” la cursul motivațional organizat de către una dintre asociațiile profesionale ale jurnaliștilor. A zis: „Fiți mucegaiul care atacă răul din societate! Penicilina se face din mucegai și vindecă tuberculoza!”. Un mare dobitoc! Îmi pare rău că nu-mi aduc aminte cum îl chema. Era destul de bătrân. Știu că ne-am întrebat atunci ce ne poate spune interesant moșul? În cele din urmă, ne-a câștigat simpatia, gâdilându-ne orgoliile de „mucegaiuri-penicilină”. Eram foarte, foarte tineri…

Revin, după mulți ani de când renunțasem să mai lucrez în presă. „Aerul curat” începuse atunci să dispară. Dar nu-mi aduc aminte să fi simțit că mă asfixiez. De altfel, numeroși confrați care au trecut, în timp, pe lângă mine, au făcut dovada că plămânii profesionali ai jurnaliștilor se pot adapta. Ei s-au putut obișnui, treptat, cu noua atmosferă, chiar dacă aerul a devenit din ce în ce mai sulfuros. La transformarea dramatică a unora dintre ei am asistat cu uimire, cu neputință, cu amărăciune.

Cei care și-au călcat legământul

Când am fost obligată să schimb locul în care trăiam, drept urmare și locul în care munceam, începuse de ceva vreme epoca în care numeroși „corifei” ai jurnalismului local, lansați prin anii 90, mici Dumnezei peste cătune, se așezaseră la start pentru îmbogățire pe orice cale și cu orice preț. Ei și-au tras seva credibilității din descătușarea de după 1989, din voluptatea cu care românii doreau să vorbească și să citească liber. Capitalizarea, în interes personal sau de trust, crezului popular de la începuturile democrației și mistificarea lui fac și mai mare vinovăția celor care și-au călcat legământul și s-au dedat la manipulări ordinare, fac și mai gravă vinovăția de a fi contribuit din plin la starea actuală de confuzie generală, la lipsa de educație civică, la cosmetizare, prin minciuni sfruntate, contra-cost, a imaginii unor nulități sau a unor hoți, fac de neiertat vinovăția că i-au ajutat pe aceștia să se cocoațe în demnitățile de unde ne scuipă pe toți în cap. Pentru că, hai s-o recunoaștem, „câinele de pază al democrației” a fost, mult prea des, o nenorocită de javră vândută celui care dă un ciolan mai mare.

Balene de borcan” fruntașe-n provincie

Cei mai nocivi dintre jurnaliștii locali au ajuns să fie „niște unii” care au luat-o rău pe coajă, încercând marea cu degetul, în presa națională. N-au răzbit în hățișul Bucureștiului, cel mai adesea pentru că nu erau destul de talentați. Alții nu erau destul de perseverenți, de muncitori, de loiali. Chiar și cei care detestă personajul, cu atât mai mult cei care-l admiră, înțeleg că valoarea și dotarea psiho-intelectuală ale unui Mihai Gâdea sunt greu de atins de oricine are ambiția să facă o carieră comparabilă. La fel cu Ciutacu, Dana Grecu, Rareș Bogdan, Grigore Cartianu, Cătălin Tolontan și alții asemenea. Veleitarii de linia a „n-șpea valorică au decis că „decât codaș în oraș, mai bine-n satul tău fruntaș!” și s-au oploșit, care pe unde, în orașele mai mici, pe lângă oala cu mâncare a mamei sau a soacrei. Din păcate pentru ei și pentru cei care interacționează cu ei, poartă pe suflet cicatricele războaielor în care au fost umiliți și frustrări de „balene în borcan”. Complexele de inferioritate, mai mult chiar decât cele de superioritate, sunt devastatoare și-l pot duce pe orice individ la granița cu patologia psihică. Uneori, dincolo de ea.

Rarități chinuite și deșteptări necesare

Jurnaliștii fără aspirații hipertrofiate s-au regăsit în mai multe categorii. În presa locală există, din fericire, și profesioniști echilibrați, cu limbaj non-violent, care n-au dezvoltat dependențe de vreun fel, care-și fac civilizat profesia de jurnalist, fără excese de dragoste, fără ură și fără părtinire. Astfel, se feresc să ajungă, cu repetiție, în situația penibilă de a linge unde-au scuipat sau de a scuipa unde-au lins. Este adevărat, despre aceștia nu se aude cum că și-ar face case și nici cum că și-ar cumpăra mașini și excursii de lux. Din păcate, ei sunt rari ca tigri bengalezi! Și, întocmai ca ei, sunt pe cale de dispariție, cu atât mai mult cu cât sunt puternic agresați, din toate direcțiile. Specia asta se stinge dacă este pusă-n cușcă… Sunt rari și editorii cărora le pasă că, pentru binele tuturor, onestitatea ar trebui protejată…

O altă categorie de jurnaliști locali sunt cei luați de-o aripă și învârtiți prin „meandrele concretului” până amețesc, de către confrații lor, prieteni de conjunctură, din categoria „corifeilor”, tupeiști și cu multă putere de convingere. Unii dintre ei sunt stimulați financiar cu sume modice, cât să-și plătească facturile. Cei mai de plâns sunt, însă, cei asmuțiți prin manipulare, cei care nu primesc nimic, dar susțin idei și conflicte care nu sunt ale lor. Culmea este că, pe parcurs, ajung să creadă că și-au exprimat propriile păreri. Atunci când se produce, deșteptarea este teribil de amară! Cei care fac umplutura de fond a ziarelor, lucru fără de care ziarul n-ar apărea, sunt, cel mai adesea, disprețuiți de jurnaliștii cu pretenție de vedete. Sunt tratați ca niște moluște.

O vindecare dificilă

Am apucat să simt, pe pielea mea, cât este de greu să pui capăt unui drum profesional în presa locală, drum care-ți duce viața, de multe ori, în fundătură. Ai nevoie de multă forță să te desprinzi, pentru că presa dă dependență! Te vindeci greu de traiul acesta, chiar dacă-l simți bolnăvicios. Pentru mulți, el aduce cu sine și alte adicții: alcoolism, tabagism, relații amoroase multe și pasagere. În cazurile în care un „presar” reușește să-și întemeieze o familie, chiar dacă ea rezistă cu greu, mai ales prin efortul și înțelegerea partenerului, el are șansa unei ancore pentru un trai moral și legal. Altfel, dezechilibrul psiho-emoțional este, adesea, prezent. Iar oamenii aceștia, pretinși jurnaliști, ar trebui să fie formatorii lucizi și onești ai opiniei semenilor lor! Vai și-amar!

O boală cu alergie la REPLICĂ

Mă gândesc des la moșul cu cursul lui motivațional tembel. Cel despre mucegaiuri. Probabil, dacă n-aș fi fost obligată să fug, aș fi fost și eu aidoma „mucegaiurilor” care roiesc în jurul nostru și au pretenția că sunt „medicamente”. De fapt, „mucegaiurile” n-au nevoie de aer curat. Dimpotrivă, sunt anaerobe, și nu vor fi niciodată leacuri pentru bolile care ne macină societatea! Căci cele mai multe dintre mucegaiuri nu sunt rude cu penicilina! Dimpotrivă, ele, „mucegaiurile” arogante din presă, sporesc boala socială cu fiecare zi care trece, cu fiecare literă pe care o aștern pe hârtie! Oare chiar au ajuns în halul în care nu mai pot face diferența între bine și rău, nu bagă de seamă că vidul de onoare dă jurnaliști mici cu gură mare?! Oare chiar nu realizează că ideile lor se aliniază în funcție de orice altceva, în afară de adevăr? Sau tot ce contează este casa care trebuie construită/ terminată/ mobilată, leasing-ul la mașină și facturile?

Și încă un lucru: de ce cred, oare, exact cei mai mincinoși, mai manipulatori și mai necinstiți dintre scriitorii de ziare și site-uri că, raportat la libertatea presei, ei sunt „mai egali” decât alții?! DE CE NU SUPORTĂ REPLICA?

 

Surse foto montaj: https://www.stryvemarketing.com/ (Sarah Rosenquist)

și https://points.datasociety.net/ (Jim Cooke)


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.