Singur la un veac de viaţă: moşul din Apuseni adoptat de motociclişti

Sunt bătrâni şi singuri, apăsaţi de necazuri şi de uitare. Sunt copii fără vise şi fără liste pentru Moş Crăciun, părinţi care nu mai ştiu să găsească o cale mai dreaptă şi mai bună.

Ei sunt cei pentru care sprijinul vine cu ajutorul oamenilor entuziaşti care au pus pe picioare campania „Ajută satul”. Alături de ei, descoperi suflete pustiite, căsuţe care stau să cadă şi singurătăţi în care lacrimile aduc parcă singurul sunet plin de viaţă. Într-o căsuţă departe de oraşe, un moş de 100 de ani se roagă de moarte să nu-l uite şi ea.

O parte dintre noi ne îndreptăm către casa lui Moş Gusti. E parcă la capătul lumii, în Almaş Sălişte. Maşinile 4×4 plecate în caravana umanitară „Ajută satul 2018” trag tot mai greu prin stratul de zăpadă de peste 20 de centimetri, pe drumul îngust, de-a lungul văii.

Când înaintarea devine imposibilă pentru unii, oamenii îşi croiesc drum prin zăpada neatinsă cu sacii în spinare: „Hai, că-l colindăm pe moşu! Aude bine? Nu!”, răspunde Silvia, dar asta nu-i opreşte pe oameni: „Noaptea de Ajun prin sat/ Să mere la colindat…” Imaginea cu zeci de oameni încovoiaţi sub pachete, care cântă veseli pe drumul spre căsuţă, e memorabilă. În poarta de lemn, trebuie să te opinteşti din greu să o deschizi.

De cum intră în curte, oamenii se pun şi mai straşnic pe colindat. Munţii răsună şi toată lumea zâmbeşte larg. Unul din oamenii de bază ai campaniei, Silvia Olari intră în căsuţă: „Moşu! Moşu! Am venit!” Apare înapoi încetuţ. Sprijină pe mâini o fărâmă de om. Corul bărbătesc se opinteşte la vederea moşuleţului care de-abia umblă chiar şi cu ajutor. Doar câţiva mai ţin isonul cântecului, restul privesc uimiţi la trupul de-un veac şi la chipul bătrânului pe care se citeşte încântarea şi surpriza. „Vreţi să staţi jos?” Moşul clatină din cap: „Nu! Vreau să mai fac un pas să vă văd pe toţi!”

Din prispa casei, omul îşi priveşte curtea plină de oameni. Se mai aude doar apa picurând din streşini şi oamenii care oftează. „Vaaaaiii de mine!”, zice moşul şi lacrimi grele îi străbat obrajii uscaţi. „Nu vă mai necăjiţi, că noi am venit să vă bucurăm, nu să vă întristăm!”, spune Silvia. Bătrânul ridică ochii albaştri către cer şi îşi pune tremurat mâna peste inimă: „Doamne îţi mulţămesc!” Locul musteşte de emoţie. Nimănui nu-i mai arde de cântat. „Vă facem focul, nea Gusti?”, întreabă Silvia şi, după încuviinţarea moşului, bărbaţii o taie care-ncontro.

Fiecare pune mâna pe vreo unealtă: unii dau zăpada din cale, alţii cară lemne în pridvor, alţii fac aşchii, copiii îi ridică moşului un om de zăpadă şi câţiva se strecoară cu darurile în casă.

Cineva scoate cenuşa şi o împrăştie pe poteca tăiată între poartă şi căsuţă. „Bunu! Uite-aci: cozonac, bomboane, ulei, zahăr, mălai, orez şi carne de porc! Ce facem cu ele?” Bătrânul se socoteşte: „Lasă-le aici că îmi fac eu de mâncare!”. Moş Gusti primeşte haine şi ghete noi de iarnă.

Casa lui e plină de păianjeni, groşi cât perdelele. Bătrânul vorbeşte greu şi se mişcă şi mai greu, dar e limpede la minte şi povesteşte de-ţi dau lacrimile: „Suta am trecut! Am avut fraţi, dar tăţi s-or dus! Am avut o fetiţă, da o murit şi ea. Îs sângur cam de mult, de vreo şase, şepte ani…” Toţi se întreabă: cine are grijă de el?! Bătrânul ridică din umeri şi priveşte în sus: „Dumnezău Tatăl cât m-o mai ţinea! Mă rog să mor, da… Până acuma o mai fost, da acum o vinit iarna, mi-i greu să mă duc şi afară. S-o pus greu la picioare, nu mai pot umbla.”

Cu tot greul veacului ce a trecut peste el, moşul nu s-a lăsat şi a adăpostit lângă el un ghiveci cu o plăntuţă s-o ferească de frigul iernii. „Să nu vă prind că plângeţi, că mă apuc şi eu!”, comandă, cam târziu, Silvia.

Moşul, Trandafir Medrea, e veteran de război şi are cinci ani pe front. Mai păstrează încă fotografii şi amintiri: „Uite acolo îi o poză cu o drăguţă de-a me’ din război.

Am fost muuult în Rusia, am luptat, bine n-o fost! Am trăit în munţii ăştia şi am ţinut animale: două vaci pân la 90 de ani, dup-aia n-am mai putut! Am apucat bolnav, bătrân şi slab.”

Toată lumea în sat îl ştie drept „moşu Gusti”: „Mi-or dat ş-un nume de caznă, doară oi trăi mai mult!”, zice bătrânul şi pe faţă i se aşterne un zâmbet.

Are mâinile reci şi încercăm pe rând să-l încălzim. Curând focul e pornit, e apă pusă pe sobă la încălzit, casa e mai curată şi ograda curăţată.

Mâncarea e „la rece” în „casa di-nainte” unde soba e acoperită cu un număr vechi din Replica. „Povestea lui m-a impresionat cel mai tare.

Cel mai rău şi cel mai groaznic a fost momentul în care mi-a luat mâna şi mi-a pupat-o, ceea ce nu meritam în nici un caz!

Omul are 100 de ani şi e veteran de război! A fost cinci ani pe front! Are atâtea de povestit, doar să şezi să-l auzi”, spune Silvia.

Plecăm de la el copleşiţi de poveste. În tăcere, printre fulgi,  dintr-o amintire, se aud parcă versurile lui Adrian Păunescu: „Ninge sfânt şi păgân/ Numai ochii ne rămân/ Despărţirea s-o mai vadă/ Că, în rest, noi ne-am stins/ Şi-am ajuns de-atâta nins/ Nişte oameni de zăpadă.”

 

Laura OANĂ

Un comentariu la „Singur la un veac de viaţă: moşul din Apuseni adoptat de motociclişti

  • 18 decembrie 2018 la 16:54
    Permalink

    Frumos gest! Dumnezeu sa va rasplateasca bunatatea si omenia!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.