Ciprian Mihali: URA

De ce urâm? Cum se produce, se întreţine şi se difuzează ura? Cum ajunge o societate să cadă pradă urii? Este ura o pasiune politică sau un barometru al democraţiei? A urî este un semn de vitalitate? Este ea o strategie de putere bine instrumentată? De către cine şi în ce scop? Cui serveşte ura? Ce legătură există între ură şi frică? Ce li se poate opune în societate?

Multe întrebări, cărora nu le-am putea răspunde decât în tihnă şi cu răbdare. E vorba de răspunsuri pe care, încleştaţi de clipă şi fragilizaţi emoţional cum suntem, le găsim cu greu. Vedem cu uşurinţă în jurul nostru, în societatea românească şi nu numai, manifestări dintre cele mai virulente şi mai inedite ale urii. Televiziunea, presa, internetul nu încetează să inventeze ori să găzduiască expresii tot mai originale ale urii. Fiecare şi împreună par să-şi fi făcut o misiune din a se întrece în creaţia de forme noi de aversiune şi de agresiune faţă de celălalt, faţă de aproapele nostru sau faţă de străin, faţă de cel care nu arată sau nu gândeşte ca noi. Dar şi faţă de tot ceea ce nu ne convine. Cu multă aplicare, au reuşit să preschimbe nemulţumirea socială, furia în pulsiune agresivă. Personificând revolta legitimă în faţa nedreptăţii, dându-i chipuri specifice, au transformat-o în ură faţă de oameni. Seară de seară, ca o rugăciune, ca un tratament şi ca un drog, televiziunile româneşti injectează în minţile debilizate a milioane de telespectatori dependenţi chipurile schimonosite (prin procedee tehnice sofisticate) ale celor demni de ură. Şi o face cu o patimă căreia nu-i găsim cu uşurinţă o explicaţie.

Faceţi experimentul următor: deschideţi televizorul pe unul din talk-show-urile de succes de fiecare seară şi tăiaţi sonorul. Priviţi doar chipurile schimonosite ale „moderatorilor” (ce eufemism, când vorbim doar de intensificatori de ură) preţ de câteva minute. Şi încercaţi să înţelegeţi de ce fac oamenii aceia ceea ce fac? Pentru bani? Dacă da, pentru câţi bani o fac? Dar dumneavoastră pentru ce sumă aţi fi dispus să urâţi pe cineva? Şi pentru ce sumă aţi urî din toţi rărunchii? O fac ei din interes? Sau o fac din convingere? Adică din pasiune? Se prea poate, căci ura este o pasiune durabilă. A urî este fără îndoială o artă, nu un lucru uşor şi nici spontan, e nevoie de o anumită înzestrare, de antrenamente, de repetiţii şi mai ales e nevoie de foarte multă energie pentru a întreţine ura şi pentru a face paradă de ea.

Deşi ura este o pasiune trainică, obiectul urii poate să se schimbe de la o zi la alta. Ceea ce am urât ieri poate deveni indiferent azi. Cel pe care l-am urât ieri poate deveni partenerul nostru de ură azi. Nu contează pe cine urâm; aproape nici nu contează de ce. Important pare a fi doar să întreţinem vie maşinăria infernală a urii. Odată sădită sămânţa ei în minţile lipsite de apărare, ea va încolţi şi va creşte precum vrejul de fasole din poveste, spărgând totul în spaţiul psihic, ocupând fiecare colţ şi fagocitând celelalte feluri de a-l simţi pe celălalt.

Ura este una dintre pasiunile cele mai violente şi mai adânc înrădăcinate în întunecimile fiinţei umane. Dacă ar fi să-i credem pe psihanalişti, ar trebui să spunem că ura este chiar mai veche decât iubirea, pentru că ego-ul nostru primar, dornic de conservare şi suficient lui însuşi, vede lumea exterioară ca pe o ameninţare la adresa stabilităţii lui. Noi însă vom înlocui explicaţia lor savantă cu propria noastră înţelegere: da, poate că ura este anterioară iubirii, întrucât e nevoie să poţi înceta să urăşti ca să poţi începe să iubeşti. Pe când inversa nu e adevărată. Pierderea iubirii nu conduce la declanşarea urii; între prima şi cea de a doua sau, altfel spus, între cel care a iubit şi cel care a fost iubit se poate instaura un zid la fel de impenetrabil precum cel al urii, şi anume zidul indiferenţei.

Dar ura, asemenea fricii, îşi are sălaşul în ce e mai obscur în noi. În profunzimile de neînţeles şi de neexplicat ale psihicului uman, unde roade pe tăcute, ulceros, fără nici o grabă. Cel care urăşte nu uită şi nu iartă. Ura are memorie, îşi aminteşte mereu ceva, şi altceva, şi tot aşa. Orice detaliu nou apărut îi confirmă motivul urii şi îi aminteşte ceva ce tocmai uitase pentru o clipă din trecut. Nu ştiu dacă oamenii înzestraţi cu memorie de elefant sunt mai predispuşi la ură, dar cu siguranţă veţi găsi la cei care urăsc capacităţi mnemotehnice remarcabile. Desigur, memoria lor este selectivă şi capabilă de masive cosmetizări, dar asta nu-i împiedică să-şi amintească lucruri pe care toată lumea le-a uitat şi care se potrivesc asemenea ultimei bucăţi dintr-un puzzle în desenul de justificare a urii.

Există un timp al urii şi acesta e timpul lung, dar incomplet, al rumegării. Atunci când urăşti, e ca şi cum ai digera, dar niciodată complet: vine de undeva, din viscere, dintre ele, de peste tot, dar niciodată dintr-un loc anume. Ura este grea, indigestă, apăsătoare, cu reflux. Răbufnirile ei seamănă cu o fiziologie deranjată de o mâncare proastă sau nefiartă îndeajuns.

Putem spune apoi că ura dă întotdeauna cu rest: ori de câte ori încercăm să-i situăm sursa, ştim că este acolo, vine de undeva anume, dar nu vine în întregime de acolo. Cel care urăşte nu o face niciodată dintr-un singur motiv, ci, ca să zicem aşa, dintr-un motiv şi jumătate. Acea jumătate, nerecunoscută şi iraţională, e energia neîncetată a urii. Urâm pe cineva dintr-un motiv precis, dar şi pentru altceva. Motivul raţional, să-i zicem, poate fi adeseori uşor de justificat, dar acel „altceva” face tot misterul şi toată însemnătatea urii. Dacă motivul raţional dă direcţia urii, restul, acel „altceva” dă încărcătura pasională a urii.

Fiind adânc înşurubată în cotloanele psihicului uman, ura este în acelaşi timp şi stăruitoare, pentru că nu poate fi satisfăcută niciodată. Cu alte cuvinte, cel care urăşte nu poate fi fericit, pentru că ura lui nu se poate împlini niciodată, este hărăzită mereu eşecului şi zădărniciei. Ura nu conduce la nimic, poate doar la moarte. A încerca să compensezi neîmplinirea urii cu intensificări ale ei (din orice fel de motive, fie şi închipuite) înseamnă a-ţi spori nefericirea. Înseamnă, de fapt, a deveni dependent de ură. A deveni slab şi vulnerabil.

Ura nu este, prin urmare, o mărturie a forţei personale, a tăriei de caracter. Iar în acest punct regăsim intimitatea dintre ură şi frică. Desigur, nu există nici o legătură directă între cele două; ba chiar am putea spune că ura poate căpăta câteodată accente de fals curaj, asemenea celui care strigă în noapte pentru a părea mai sigur pe sine. Dacă e să ne referim la vajnicii noştri moderatori, care îşi urlă şi ei seară de seară patima ostilităţii faţă de lume, vom înţelege poate de ce ura are nevoie de o punere în scenă, de o dramatizare cât mai expresivă: de la tonul vocii şi sprâncene încruntate până la mişcările largi şi haotice ale mâinilor. Ura lor e energică, frenetică, fascinantă. Şi cum să nu ne atragă precum un magnet ceea ce e frenetic şi fascinant? Nu este acesta un semn că trăim? Nu este aceasta o mărturie a vitalităţii noastre depline? Urăsc, deci simt. Simt, deci trăiesc.

Legătura dintre ură şi frică însă se stabileşte în faptul că amândouă vulnerabilizează. Omul care urăşte şi omul fricos sunt amândoi nesiguri pe ei înşişi, deposedaţi de propriul discernământ, divizaţi interior şi separaţi de ceilalţi. Ura şi frica aglutinează mase, dar le aglutinează ca mase însingurate, adică mari conglomerate de oameni singuri care nu reuşesc să se lege între ei decât visceral, precum mulţimile dezlănţuite care convertesc frica în ură şi ajung să-l zdrobească pe celălalt. Ura, asemeni fricii, creează false solidarităţi şi autentice iresponsabilităţi.

Strategiile urii cu care ne confruntăm în viaţa de zi cu zi ar putea să-şi găsească astfel o explicaţie. Sunt strategii de putere, fie că această putere este revendicată şi exercitată politic, mediatic, economic sau în alt fel. Un om care urăşte este mai uşor de controlat şi de manipulat. Mai mulţi oameni care urăsc sunt şi mai uşor de supus. Iar aceşti oameni par trişti, neputincioşi, debusolaţi, aşa cum îi vedem pe trecătorii pe care îi întâlnim pe străzile din oraşele româneşti atunci când ne întoarcem în ţară după o călătorie. Nu sărăcia şi grijile materiale îi fac pe oameni să pară atât de împovăraţi de traiul zilnic. Ci greutatea copleşitoare a urii, faptul că li se cere zi de zi să urască, iar asta le consumă energiile şi pasiunile, îi blochează în drame care nu sunt ale lor, le aşează în faţă duşmani pe care nu i-au întâlnit niciodată, presară în jurul lor pericole şi ameninţări închipuite. Oamenii sunt solicitaţi să urască, e un fals imperativ prin care sunt făcuţi să creadă că ei contează doar pentru că şi dacă urăsc. Dar prin ură devin tot mai neînsemnaţi…

Omul de rând (şi nu doar el) este învăţat să urască sub pretextul că alţii îi vor răul. Unguri, musulmani, evrei, tehnocraţi, masoni, şoroşişti, lumea e populată de demoni care ne agresează (una din formele urii este tocmai ura de agresiune), o lume hrănită zi de zi cu noi figuri ale monstruozităţii, implorând, cu telecomanda în mână, să mai primească o doză, încă una, încă o dovadă că pericolul e iminent şi că trebuie să ne fie frică şi că trebuie să urâm şi că trebuie să îl urâm pe aproapele nostru şi că, până la urmă, trebuie să ne detestăm pe noi înşine (a doua formă a urii este cea de aversiune, de repulsie). Chiar dacă, în pauzele publicitare dintre două spectacole ale urii ni se spune ar trebuie să fim mândri că suntem ceva şi nu altceva.

E nevoie, pentru a ieşi din acest sevraj al urii, de lungi şi răbdătoare exerciţii de dezintoxicare. E nevoie de o adevărată propedeutică a educaţie pozitive. Nu a acelui simulacru de gândire care se numeşte gândire pozitivă. Ci de un fitness al minţilor prin care să devenim capabili să ne desprindem în primul rând de servitutea faţă de imediat, de senzaţional, de şocant, de falsele semne ale vitalităţii  provenind din intensitatea aversiunii sau a agresiunii. Dincoace de acestea nu e plictisul, nu e vidul, nu e oroarea de vid. Ci e spaţiul în care se poate construi locuirea împreună, în care e loc în care celălalt, negru sau arab, ungur sau sirian, poate fi primit drept ceea ce este şi nu drept ceea ce vrem noi să fie. E un spaţiu care se construieşte laolaltă, cu răbdare, fără urlete, fără răbufniri, fără mize electorale. E spaţiul în care ar trebui să ne putem creşte copiii şi nepoţii, albi, negri, creştini sau musulmani.

Dar nu părem încă pregătiţi să începem să construim acest spaţiu. Nici la şcoală, nici pe stradă, nici în viaţa reală, nici în viaţa virtuală, şi cu atât mai puţin în vieţile noastre imaginare. E nevoie de multă solidaritate, de multă energie mutată din futilitatea urii înspre lucrurile esenţiale, e nevoie de seninătate şi de echilibru, e nevoie de şcoală, de respect şi implicare civică. E nevoie de multe şi e un drum anevoios. Nu mai bine deschidem televizorul, poate începe un nou show?…

Ciprian Mihali – articol publicat pe blog în 9 ianuarie 2017

Notă: postările de la rubrica „faceNEWS” sunt preluate ca atare, fără modificări, de pe paginile de facebook sau blog ale autorilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.