DOAR DUMNEZEU, CU MILA! România, o fantomă chinuită în patria ticăloșilor

Oricum am învârti evenimentele politice românești din ultima jumătate de an, oricât de dotați cu bun simț am fi nu putem accepta o creștinească iertare pentru clasa politică românească. Și nu faptul că ne-a furat viitorul distrugând educația și sănătatea pentru a-și umple preabuhăitele burți și portofele e cel mai rău lucru. Nu faptul că a nivelat politica românească până la dispariția oricărei doctrinei și oricărui program. Nici măcar faptul că, la zi, într-o flexiune nemaiîntâlnită de cinism, pentru a fi pupați în fund de o gloată inconștientă, pun în pericol viața noastră dând frâu liber pandemiei în momentul în care o întreagă omenire face taman invers, sporind restricțiile și controlul chiar sacrificând sărbătorile.

Nu. Apogeul mizeriei politice românești este atins de încrâncenarea predefinită prin care cetățeanului român i se iau, silit, de multă vreme, încrederea și speranța. În afara roboților activiști din politică – masa constantă de manevră formată din oameni pentru care PSD sau PNL, de exemplu, nu reprezintă doctrină, principii, programe și promisiuni onorate, ci gașca cu care ciordește fiecare ceva din existența la limită a fiecărei zile, pentru că mâine e lipsit de importanță -, în afara acestor roboței, românii au ajuns să trăiască disperarea de a nu mai avea nimic de trăit, din punct de vedere social, în România. Cetățeanul onest, cel care își folosește mai degrabă propria minte, a fost pietrificat, scos din jocul normal al comunității bazate pe destinații și definiții comune, pe aspirații și progres. Mai simplu: românului cinstit i s-a luat speranța că va mai fi vreodată respectat în propria-i țară, i s-a luat speranța că va trăi decent din muncă cinstită, i s-a luat speranța că va mai fi vreodată respectat de conducători, i s-a luat speranța că politica românească se va schimba în bine vreodată.

Un exemplu mai puternic ca o definiție: un partid cu pretenții, în care oamenii educați păreau să-și găsească un loc în ultimele decenii, PNL, a pus ministru în cel mai de viitor domeniu, digitalizarea, un Florin Roman – cel arătându-se un exemplu hidos de parvenire, un individ fără coloană vertebrală, de proastă educație, mincinos și parșiv, combinagiu de periferie, un personaj care are tupeul de golan să spună românilor, de sub pălăria liberalismului, că e normal să fii ministru în România tocmai pentru că ești incompetent. Și partidul tace, devenind părtaș la golănie, în ciuda revoltei generale a tuturor oamenilor întregi din țara asta. În astfel de moment, care mai este orizontul speranței românului cinstit, educat și patriot, a românului care învață și muncește din greu pentru a urca în zeci de ani în carieră și viață și care își iubește țara, dorindu-și ceva mai bun pentru ea? De ce nu am deveni cu toții asemenea golani parveniți care trăiesc boierește pe spinarea oamenilor cinstiți dar fraieri?

Paranteză necesară: în amărâta de Republică Moldova, cu necazuri uriașe și oameni mai necăjiți decât noi, românii de dincoace de Prut, ministrul similar mincinosului Florin Roman, domnul Iurie Țurcanu, cu zeci de ani de experiență de top în domeniu, este între primii 100 cei mai influenți oameni din lume în domeniul guvernării digitale. Așa își aleg basarabenii miniștrii.

Obosiți deja de decenii „de libertate” în care o schimonosită social-democrație respirând comunism ne-a ținut la periferia civilizației europene și a îngropat cultura și educația, ce ne mai rămâne nouă, tuturor, după așa mocirlire a speranței, după așa îngropare a viitorului chiar și dinspre cei care păreau măcar educați?

Să sperăm că măcar interesul comun pe purcoiul de bani europeni din următorii ani, ce va mai rămâne din golăneală, va mai spăla câte ceva din drumul României, va mai construi o budă în casă sau un pavilion pentru canceroși?

Să sperăm că, indiferent cine e în fruntea țării, cât ar fi de incompetenți și răuvoitori, mai are Dumnezeu milă de poporul acesta și-l va târâi, cumva, până în bordurile civilizației? Că generațiile tinere se vor plia pe hoția predată de politicieni dar vor da și o fărâmă țării pe care nu au fost învățați să o respecte?

Oricum am învârti evenimentele politice românești din ultima jumătate de an, oricât de dotați cu bun simț am fi nu putem accepta o creștinească iertare pentru clasa politică românească. A depășit cele mai sumbre previziuni, a trecut cele mai negre frontiere ale ticăloșiei și nu pare să se oprească.

Nici măcar „La mulți ani!” și „Sărbători fericite!” nu mai putem rosti fără o cumplită strângere de inimă, fără a ne pierde respirația, fără a tremura privind spre ziua de mâine. Nici măcar atât, ticăloșilor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.