Iulian Duțu, bucureșteanul mutat în Hunedoara, face pâine cu dragoste la Turtița Fermecată

Mai întâi a lucrat pe vase de croazieră și în restaurantele unor hoteluri din București. Pe la începutul anului 2009 a copt, pentru prima oară, în condițiile în care toată lumea se ferea să facă pâine, ca „să nu facă mizerie în casă”. Considera pâinea pe care o găsea pe piață sub orice critică, așa că a plecat în Franța, să învețe brutărie. Apoi s-a întors în România. A dat Bucureștiul aglomerat pe spațiile curate și sălbatice de la poale de Retezat și s-a mutat cu familia la Râul Alb. Astăzi, fondatorul proiectului Turtița Fermecată face pâine cu gust și cu dragoste și ne aduce o poveste a curajului și a rezilienței, într-o societate refractară tocmai la (bun) gust și frumos, apăsată de birocrație, dar unde pasiunea profesioniștilor supraviețuiește ca o floare rară și cu atât mai prețioasă.

 

Ada Beraru, jurnalist: Sunteți născut și crescut în Capitală. Cum era Bucureștiul copilariei dumneavoastră?

Iulian Duțu, fondator – Turtița Fermecată: Bănuiesc că pentru oricine, locul copilăriei nu poate fi decât  frumos… așa era și al meu. Până la 3 ani am stat la bunici, la părinții mamei, într-un sat nu departe de oraș. De aici amintirile sunt foarte vagi. Însă de la oraș, țin minte părculețele și parcarea dintre blocuri, curtea școlilor din jurul blocului… locurile unde ne petreceam aproape tot timpul, împreună cu ceilalți copii din cartier, bătând mingea sau jucând diferite alte jocuri, de care copii din ziua de azi nici n-au auzit.

Ada Beraru: La un moment dat, ați decis să plecați în Franța. Care a fost motivul pentru care ați hotărât asta și care a fost destinația?

Iulian Duțu: Am fost în Franța doar într-un scurt stagiu de voluntariat, nu pentru a mă muta acolo. Am hotărât asta doar pentru a-mi testa capacitățile de brutar și de a lucra efectiv într-o brutărie. În primăvara lui 2010, în București nu exista o brutărie care făcea pâinea (doar) cu maia, așa că ca am căutat pe net și pe un forum din Australia, am găsit un brutar englez care dorea să mă ma primească în brutaria lui din…Franța. După câteva schimburi de e-mail-uri, am plecat în Saint Julien de Jonzy, unde am locuit cu Ben, Charlotte și cei trei copii ai lor.

Franța: brutărie fără birocrație, susținută de primărie

 

Povestiți-ne puțin despre experiența franceză?

Ben lucra doar marțea, joia si sâmbăta, facea câte o suta de kg. de paine, de la 7 la 15.00 și apoi venea Charlotte și vindea pâinea până la ora 19.00. Ce rămânea, se dădea a doua zi dimineață. Eu îl ajutam pe Ben la plămădit pâinea, căratul lemnelor și întreținerea focului în cuptor. NU exista nici un utilaj în brutărie, avea doar mese de lucru din lemn, un cântar mecanic cu greutăți și cuptorul cu lemne. Locația unde funcționa le fusese pusă la dispoziție de primărie, contra unei chirii modice, doar pentru a avea brutărie în sat.

Când și cum ați decis să vă întoarceți în România?

Nu mi-a trecut prin cap să rămân acolo, ci doar să învăț și să văd ce înseamnă lucrul într-o brutărie țărănească, în speranța că voi putea face același lucru într-un sat din România.

Cum ați ales Râul Alb ca noul dumneavoastră cămin?

Mai simplu decât pare… aici am găsit un teren de vânzare și care ne-a placut… dar cred că mai degrabă, terenul ne-a ales pe noi să-i fim locuitori, după ce a fost părăsit vreo 20 de ani…

 

Ce presupune proiectul „Turtița Fermecată”?

Un vis…care nu știu când și dacă se v-a materializa cu adevărat la adevăratul potențial.
Pe scurt, ideea era să ne mutăm la țară și să fac pâine pentru comunitatea locală, înființând o brutarie cu acest nume. De mutat ne-am mutat…dar localnicilor nu prea le păsa de pâinea mea. Așa că am încercat să găsesc alternative și în scurt timp am venit cu ideea de a-i învăța pe oameni să facă pâine. Nici cu asta nu prea am succes pe plan local, fiind solicitat și cunoscut mai mult de cei din orașele mari: București, Cluj, Timișoara… dar asta e, nimeni nu-i profet în țara lui.

 

De la vase de croazieră, la oițele de la Râul Alb

Care au fost provocările cu care v-ați confruntat?

Cei din domeniul corporatrist nu le-ar numi așa…ci mai degrabă oportunități… dar da, în primul rand au fost cele de ordin financiar. Banii de la oraș se duceau repede și trebuia să punem alții în loc. Apoi cele cotidiene, multe și mărunte… de la faptul că nu aveam nici o anexă gospodărească, până la grjia față de animale. Dar ce nu te omoară, te întărește, nu-i așa?

Cum arată o zi din viața dumneavoastră acum, în comparație cu anii trăiți în București?

La fel ca la oraș, urmez o rutină de la care rareori mă abat… doar că  aceasta este total diferită și are loc mai mult afară, în aer liber. În primul rând, mă asigur că toate animalele au mâncare și apă proaspătă și suficientă. Apoi, merg la izvor după apă pentru noi, iar în această perioadă… duc lemne în casă și fac focurile. După care petrec timpul în bucătărie, experimentând câte o rețetă sau pur și simplu, pregătesc hrana din ziua respectivă. După ora prânzului, mai fac o tura din rutina de dimineață, cu animalele. Apoi vreo 2 ore lucrez la calculator, răspund la mail-uri iar după-amiază și seara, din nou cu animalele.

 

 

Eco Ruralis și Slow Food Transilvania

Ați avut momente când ați  regretat că v-ați întors în România, că v-ați stabilit la Râul Alb?

Nu, n-am regretat că am venit aici, dar mi-am pus întrebarea… cum ar fi fost dacă ne-am fi dus la țară… în altă țară?

Cine v-a susținut deciziile de-a lungul timpului? Cine vă e aproape?

Soția, fără de care mi-ar fi fost mult mai greu, dacă nu imposibil să fac ceva.

Care sunt planurile dumneavoastră pe termen scurt, mediu și lung?

Nu prea mai îmi fac planuri, cel puțin nu ceva măreț… mai mult chestii legate de casă, de exemplu să o terminăm de tencuit și renovat, dar… ce v-a fi să se întâmple, se va întâmpla, cu sau fără planurile mele, important e sa fim sănătoși.

Care e diferența între a fi un mic producător în Franța, în comparație cu România?

Din scurta mea experiență pe care am avut-o ca voluntar la brutăria din Franța, dar și din vizitele efectuate în diferite ferme, cooperative sau la evenimente ale artizanilor de hrană din Europa, ca membru al Eco Ruralis și Slow Food Transilvania, principala diferență este că la ei ești sprijinit, ajutat și mai ales consiliat de autoritățile care se ocupă cu ceea ce produci tu. Oamenii își doresc să te ajute, să te îndrume, chiar dacă uneori – destul de rar, nu este în fișa postului lor. La noi, nu numai că nu te sprijină, dar când îi întrebi de ce acolo se poate și aici nu….cel mai des îți spun că dacă nu-ți convine, te poți muta.

 

 

Rețeta bucuriei: Plămăditul pâinii, aerul curat, mirosul de iarbă cosită

Care ar fi soluția pentru ca micii antreprenori din România să nu mai fie descurajați?

Nu am un răspuns la acesta întrebare… până acum ceva vreme am crezut că noua generație de tineri, v-a aduce o schimbare în bine în instituțiile statului. După ce am stat de vorbă cu câțiva dintre aceștia, școliți pe la universități prestigioase și angajați pe posturi de decizie în Ro, am ajuns la concluzia că…nici asta nu aduce neaparat o schimbare în bine. Odată instalați pe scaunele unui post bine plătit din România, celor mai mulți dintre ei, parcă le-a spălat cineva creierul și au uitat tot ce au învățat pe alte meleaguri. Nu caută deloc să schimbe sistemul, ci se mulțumesc să zică că… asta-i fișa postului, deci nu pot face mai mult.

Cum vă vedeți peste 30 de ani?

Posibil să fiu mort… dar dacă nu va fi așa, sper să fiu sănătos și în putere ca să fac tot ce fac și acum, adică pită și să am grijă de animale.

 

 

Cum vedeți posibilă dezvoltarea microregiunii Țara Hațegului?

Prin investiții private în infrastructura turistică.

Ce vă întristează?

Intoleranța, cruzimea, nesimțirea, nepăsarea și prefecătoria semenilor mei…

Ce vă aduce bucurie?

Plămăditul pâinii, aerul proaspăt și curat, plimbările cu animalele, umbra teilor din grădină, mirosul de pământ, mirosul aerului după ploaie și înainte de ninsoare, mirosul de fân uscat și de iarbă proaspăt cosită, ciripitul păsărilor, schimbarea anotimpurilor, venirea primăverii, mirosul de pâine proaspăt coaptă, mirosul de lemne arse la soba din casă.

 

Ada BERARU

 

GALERIE FOTO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.