INTERVIU. Marian Petrescu, singurul român care a obținut premiul Grammy, la Hunedoara: “Niciodată nu am reușit să înțeleg de ce nu aparțin țării ăsteia!”

“Extraordinar! A fost extraordinar!” Asta au spus spectatorii care l-au ascultat cântând în timpul festivalului “Stradivarius Music Nights by the Castle”. În ultima seară a festivalului, pianistul Marian Petrescu, singurul român care a obținut vreodată premiul Grammy, a stat în public, alături de hunedoreni, pentru a se bucura de ultima seară de muzică, în țara lui dragă. Țara care l-a “exilat” pe când era doar un băiețandru de nici 15 ani! Și, înainte de a pleca, din nou, spre Finlanda, Marian Petrescu a acordat un interviu, în exclusivitate pentru cititorii publicației REPLICA.

Cum se vede lumea de la nivelul unui premiu Grammy, domnule Marian Petrescu?

MP: Nu știu dacă premiul poate să mă schimbe, ca om, încât să fiu mai bun decât altcineva. Lumea este la fel în fața lui Dumnezeu. El este Marele! Tot ce avem în muzică este dat de el! Muzica e Artă. Și Arta nu este din școală. Arta este sfântă! Marii compozitori au fost sfinți! Ei semănau a oameni, dar înăuntrul lor erau sfinți. Noi, astăzi, nu putem să facem muzica pe care ei au făcut-o. Eu cred că omenirea, toată, e la fel. În afară de oamenii cum au fost Einstein sau, să zicem, Chopin, Liszt, Rachmaninov… Ceea ce au făcut ei nu sunt lucruri omenești! Sunt din altă parte!

Ați spus: “Arta nu este din școală!”. De unde este arta, domnule Petrescu? De la Dumnezeu?

MP: Da! De la Dumnezeu! O vezi, undeva, în aer! MUZICA nu se învață la școală! Poți învăța, la școală, câteva elemente care te învață să cânți, să ajungi un muzicant. Dar, ca să poți să cânți cu un instrument… trebuie culese… Din note! Muzica trebuie să vină din sufletul tău! Pentru că tu, din suflet cânți! Muzica nu se găsește în note. Este ÎNTRE note! Trebuie să știi cine a fost compozitorul care a scris muzica. Și, compozitorului, trebuie să-i cunoști caracterul. În muzica de jazz poți să înveți toate școlile: elementele se pot învăța. Dar nu se poate învăța maniera de a cânta. Și exprimarea. Astea sunt talentul tău și studiul tău, ca să poți să cânți la un instrument, să poți să redai ce gândești. Muzica clasică este muzica interpretului și muzica de jazz este muzica muzicianului.

În jazz se spune că, mai importantă decât orice altceva, este improvizația. Este adevărat? Sunteți de acord cu afirmația aceasta?

MP: Improvizația este importantă dar, cel mai important în muzică este exprimarea! Exprimarea, frumusețea și calitatea cu care cânți. Și logica pe care-o ai. E ca o viață. Nu o întrerupem! Foarte mulți improvizatori sunt pe lumea asta! Dar, improvizația nu e să poți să cânți ce vrei: trebuie să se-audă frumos! A combina! Sunt foarte multe fraze în jazz, dar nu trebuie să le cânți pe toate. Trebuie să le cânți pe cele care se aud cel mai frumos și au swing-ul cel mai bun.

Cum poți ajunge să știi ce trebuie și ce nu trebuie să cânți?

MP: Cel mai bun element este să auzi mai mulți decât ajungi să cânți. Pentru asta, auzul trebuie cultivat perfect, total. Inima trebuie s-o lași liberă. Și fantezia. Fiecare notă e o culoare! Muzica este ca și cum ai picta! Ce exprimare dai într-o piesă, ce culori ai, cum îți folosești pedalele, la pian, sunetele, frumusețea, cursivitatea, atingerea instrumentului. Dacă atingi o notă de șase ori, trebuie s-o cânți diferit, cu sunet diferit. Contează sunetul și exprimarea, pentru a ajunge la calitate în muzică. Foarte mulți cântă, dar nu au carisma asta.

Sunteți născut în ’70 și ați plecat din țară în Peninsula Scandinavă când aveați 14 ani. Care a fost motivul pentru care ați plecat?

MP: Nu mi-a fost ușor să plec, dar a trebuit, pentru că familia e foarte importantă. Fratele meu, care acum are 67 de ani (iar celălalt frate 59), plecase din țară. Mi-am făcut studii, iar școala m-a învățat și m-a cultivat, dar eu am exersat nu numai instrumentul, ci și creierul și urechea. Simțurile. Pentru a vedea muzica în culori. Muzica nu poți s-o înveți. Vine de undeva.

Este o metaforă, aceasta, că fiecare notă e o culoare sau, cu adevărat, dumneavoastră vedeți notele în culori?

MP: Pentru mine, fiecare notă are o culoare.

Do, spre exemplu, ce culoare are?

MP: Do este gri, re este albastru, mi este verde, fa este galben, sol e roșu, la este portocaliu, iar si este alb. Și culoarea mării, dacă te uiți la mare: marea are acordul ei: e do major, șapte plus. Așa aud acordul mării. Studiind clasicii cu profesori ruși, mi-am dezvoltat auzul, până acolo unde eu aud mai mult decât cânt. În muzică trebuie să auzi, să fii înainte cu creierul, auzul și inima. În jazz trebuie să fii cu trei-patru tacte înainte. Am constatat că și Oscar Peterson a spus asta. Eu o gândisem pentru mine, n-am știut că și el a spus asta.

 Ce a însemnat pentru dumneavoastră plecare din România?

MP: A fost greu! Nu-mi vine să cred că, acum, sunt aici! De foarte multe ori m-am întors, am cântat, a fost frumos, dar niciodată nu am reușit să înțeleg de ce nu aparțin țării ăsteia! Da, aparțin în calitate de cetățean. Și aparțin cu sufletul. Dar, vedeți, eu tot timpul trebuie să mă reîntorc. Să mă reîntorc într-o țară străină. Finlanda nu este țara mea. Inima mea e aici, dar sunt conștient că niciodată nu voi putea să aparțin în întregime României. Pentru că eu mi-am făcut o situație acolo (n.r. în Finlanda). Tot timpul mă gândesc că ar fi frumos să vin aici mai des. Așa că, dacă cineva mă invită, vin. Cu toate că, acum, am și eu o etate! Nu mai am nici 20, nici 30. Am 48 de ani! Ei, bineînțeles că încă nu am îmbătrânit de tot! Dar… numai sunt tânăr!

Momentul de maximă cumpănă din viața dumneavosatră, domnule Marian Petrescu, care a fost, dacă ar fi să priviți în urmă?

MP: Când l-am pierdut pe tata. Și pe mama!

 Ați simțit că ați rămas, cumva, singur? Mai aveați încă doi frați…

MP: Sentimenul a fost că am înțeles ordinea Domnului: el decide și eu trebuie să respect.

 Câți ani aveați când s-au prăpădit părinții?

MP: Taică-meu a murit în 2001 și maică-mea a murit acum un an, în august 2017.

Nu mai erați un copil. Dar erați copilul lor, în continuare…

MP: Da! Pentru că atunci când mama era pe patul de moarte, nu am simțit că am 47 de ani. Simțeam că am 5 ani și ea are… Ea e… mama mea!

Fără vârstă, mereu tânără!

MP: Exact! Mama mea era bătrână, trebuia să moară, și eu eveam cinci ani! Am uitat că aveam, de fapt, 47 de ani! Este puterea asta, energia pe care ți-o dă mama, că uiți câți ani ai. Și o vezi pe mama ta suferind, și îți dai seama cât ești de mic! Cât ai fi de mare, mama e mai mare. Și tata, la fel. Mama și tata sunt, întotdeauna, mai mari.

În afară de muzică, ce vă mai aduce bucurie în viață?

MP: Îmi place fotbalul. Am jucat fotbal, însă doar ca amator. Însă băiatul fratelui meu joacă foarte bine. Eu am două fete. Una cântă pop și uneia îi place pianul clasic. Dar nu vor să facă muzică. Vor să facă doctoratul, una vrea să fie pilot, alta vrea farmacie…

Regretați asta?

MP: Fiecare are drumul lui. Acum muzica rap e pe val. Muzica pop, pe mine nu mă atrage. Poate doar popul vechi. Rock-ul… Mi-a plăcut Freddie Mercury sau Elvis a fost bun. Dar Freddie, Freddie a fost bun! Însă, pe mine, ce mă atrage este clasicul și jazz-ul. Dar ele au rămas în urmă foarte mult!

 De bucurat, de râs, când ați râs din toată inima?

MP: În fiecare zi! Îmi plac glumele, anecdotele, îmi plac tot felul de lucruri. Dar, atunci când faci muzică trebuie să fii serios. Eu am nevoie de concentrare maximă. Altfel, te poate deranja fiecare sunet. Sigur, depinde și de instrument. Trebuie să fie de o calitate foarte bună. Îmi place să nu ajung într-o stare negativă pentru că instrumentul nu-i bun sau ceva de genul ăsta!

Este ceva ce vă întristează, la lume? Ceva ce ați vrea să schimbați, dacă ați putea?

MP: Mi-aș dori să avem mai mult respect unul față de altul. Pentru că respectul e mai mult decât iubire. Când iubești pe cineva și nu-l respecți, e aiurea total! Trebuie să-l respecți, pentru că în respect intră totul. Și, așa cum a spus și Einstein, trebuie să ai grijă de tine foarte mult. Pentru că de la tine, te întorci și faci foarte mult împrejurul tău. Și dai exemplu și altuia, să facă. Să îl iubești pe celălalt, ca pe tine însuți!

Marian Petrescu a fost supranumit «Horowitz al pianului în jazz» de către marele pianist şi compozitor, Martial Solal. Este singurul artist român câştigător al premiului Grammy. A obţinut prestigiosul trofeu pentru aranjamentul muzical al piesei “West Side Story Medley” de Bill Cunliffe. Provenit dintr-o familie de muzicieni, Marian Petrescu cântă la pian de la 4 ani. A plecat din România, urmându-și fratele, și s-a stabilit încă din adolescenţă împreună cu familia în Suedia şi apoi în Finlanda. Cu o virtuozitate care ține mai degrabă de geniu, pianistul Marian Petrescu a cucerit publicul, dar și critica de specialitate din întreaga lume, obținând, în urmă cu opt ani, primul (și singurul) premiu Grammy câștigat vreodată de un român.

 

ADA BERARU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *