De la New-York, în Apuseni. Femeia care a adus tricolorul acasă

„Avem chiar în expoziţia de acum două exemple. Sunt costume de copii care – foarte interesant – vin din donaţia Muzeului Metropolitan din New-York. Au trecut oceanul din ţară şi au fost folosite sau tezaurizate de o familie plecată din România în America. Mai târziu fie au fost donate, fie au fost achiziţionate pentru colecţia MET. Acum s-au întors în ţara natală şi fac parte din colecţia Muzeului Textilelor. In acest caz, tricolorul este pus la brâu şi leagă acest vâlnic pentru fetiţă, dar îl avem şi pe cel care leagă mânecile acestei cămăşi”, explică Florica Zaharia, femeia care a reuşit să deschidă în satul natal un muzeu unic în această parte a Europei.

Născută în satul Hărţăgani din comuna Băiţa şi crescută alături de femei harnice care ştiau să lucreze lâna şi cânepa, hunedoreanca a ajuns să muncească în unul din cele mai vestite muzee ale lumii. Ajungea la New-York, fără să ştie limba engleză, după ce petrecuse ani buni în Africa, Mauretania, apoi în Spania. “Am ajuns la agenţia de angajări cu doi lei în buzunar, fără să ştiu o boabă de engleză şi ţinând sub braţ tapiseriile lucrate de mine. Oamenii de acolo s-au tot gândit ce să facă cu mine şi unul a exclamat: “Call the MET!” A lucrat 28 de ani la celebrul Metropolitan Museum (MET), a devenit unul dintre cei mai apreciaţi conservatori specializaţi pe textile din lume şi timp de 13 ani chiar a condus departamentul.

A decis să se întoarcă acasă şi, în anul 2018, reuşea să deschidă “Muzeul Textilelor”, cu mai multe corpuri de clădiri, la Băiţa şi Hărţăgani. În expoziţia vernisată în toamnă, Florica Zaharia a reuşit să aducă publicului o selecţie de costume cât o întreagă Românie: „Sunt organizate pe regiuni – avem Bucovina, apoi Transilvania, Banatul şi sudul ţării, dar în faţă am aşezat o pădureancă. În costumul românesc, canvasul este alb întotdeauna şi se acoperă cu culoarea care vine din cusătură, o broderie tipică anumitor regiuni. Cânepa o găsim de multe ori în spatele cămăşii sau la poale, regiunea care se acoperea cu opregul. Acest lucru dădea şi volum costumului în jurul brâului, chiar se dorea ca femeia să aibă un volum mai „sănătos”. Este şi un motiv economic, pentru că este mult mai ieftin să îţi produci cânepa acasă, decât să cumperi bumbacul.”

 

A strâns de-a lungul timpului, o colecţie impresionantă de costume tradiţionale de pe toate continentele. Are aproape 13 mii de piese dintre care jumătate sunt româneşti. Deţine probabil cea mai mare colecţie de costume pădureneşti achiziţionate în ultimii ani, după ce a bătut satele din Poiana Ruscăi, la pas, alături de etnologul Rusalin Isfănoni. La piesele cumpărate de Florica se adaugă vreo două mii primite prin donaţie de la Metropolitan şi alte 274 donate de Paul Smith, fost director la CRAFT Museum. „Câteva din aceste piese, inclusiv opregul de Banat cu ciucuri, cămaşa de Muscel, cea de Gorj, opregul de Romanaţi, au fost donate tot de către Muzeul Metropolitan în 2018. Mai avem expus un costum de Muscel – cămaşă şi fotă – care are detalii extraordinare. Vorbim aici de apariţia materialelor scumpe – e firul metalic cu care s-a brodat pe bumbac, o broderie fantastică care acoperă inclusiv spatele cămăşii.  Avem aici costume din mai toate zonele ţării şi suntem foarte mândri că putem participa la prezervarea trecutului nostru, prin arta textilă tradiţională. Prin ce facem aici, la Muzeul Textilelor, încercăm să o înţelegem în contextul patrimoniului universal”, povesteşte dr. Florica Zaharia, conservator emerit foarte apreciat în lumea specialiştilor în textile.

Din fiecare vorbă ghiceşti dragostea sa pentru arta populară, dar şi cunoştinţele ample pe care reuşeşte să le „traducă” pe înţelesul publicului. Mai mult, Florica Zaharia se străduie să recupereze cât mai mult din istoria artei textile româneşti: „Expunem acum şi un opreg din zona Hărţăgani care se purta cu poalele făcute din pânză de cânepă  şi cămaşa care este o combinaţie dintre cânepă şi bumbac. Ce este important la această piesă, care este destul de rară şi suntem foarte norocoşi să o avem în colecţia noastră, sunt şnururile ţesute în două tehnici arhaice care se găsesc foarte greu. Ele sunt făcute din lână şi sunt elemente cărora femeile nu le dădeau mare importanţă. Se schimbau repede. Ţesutul cu scândura îl avem la această gaică, un element roşu cu alb, apoi avem ţesutul în table. Sunt tehnici foarte vechi găsite, iată, pe un opreg simplu, negru, dar de o eleganţă absolut fantastică.”

Vizitatorul reuşeşte, păşind în sălile muzeului, să înţeleagă mult mai bine tehnicile şi materialele ţărăneşti. „În România, folosim mult lâna, o lână aspră, majoritatea ei provenind de la oi ţurcane, pentru că sunt bine adaptate la zonele montane de la noi. Este apoi cânepa, un material dens, gros, din care avem mai multe categorii – este pânza pentru costumul de zi cu zi, cea pentru costumul de sărbătoare, dar chiar şi pânzele cele mai fine din cânepă sunt robuste. Le pârluim, le înmuiem, le albim, le batem cu maiu, vrem să fie călduroase, cât mai aproape de corpul nostru. Avem şi inul care este ceva mai fin, dar are un proces tehnologic similar cânepii. Bumbacul apare  după perioada industrializării, când avem şi borangicul”, explică proprietara Muzeului Textilelor.

 

Tot Florica Zaharia spune că, în România s-au folosit şi alte fibre, de care puţini mai ştiu: „Urzica s-a folosit şi la noi, la fel, fibra de tei. Încă nu am găsit suficiente informaţii ca să ştiu dacă s-a folosit şi la costum. Avem un singur obiect identificat în colecţia noastră din fibră de tei, dar nu este piesă de costum. Probabil că s-a folosit, mai ales în perioada în care nu existau alte fibre pentru a fi folosite, mai ales pentru populaţia săracă de la sate care nu avea suficient pământ să cultive cânepa şi să crească animale pentru lână. Ei sunt cei care folosesc urzica pe care o găsesc pe marginea drumului, dar foloseau şi ce găseau în pădure: s-au folosit fibra de tei şi cea de hamei.” Cercetătorii au identificat peste 200 de culori folosite de țăranul român, nuanţe  obținute din plante: coaja de nuci, frasin, răchită, din zarzăr, foi de ceapă, rostopască, gutui, liliac, nuc, mentă, urzică sau salcie.

Folosirea tricolorului în arta populară este menţionată în mărturii scrise. Printre primele mențiuni scrise despre stindarul românesc se află un desen austriac ce reprezintă un steag domnesc moldovenesc al lui Ieremia Movilă, care este capturat de Mihai Viteazul în 1601. Era un steag roșu cu bordură galbenă, iar în mijloc era reprezentată stema Moldovei. În perioada anilor 1830-1859, steagul mare al Țării Românești are două culori – galben și albastru-, iar cel al Moldovei este albastru și roșu. În timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza se adoptă ca însemn pentru ambele țări tricolorul compus din roșu, galben și albastru. În “teritorile ocupate” drapelul cu tricolor național a fost interzis până la Unirea din 1918. Culorile interzise vor fi însă așezate pe piesele țăraneşti, ascunse sau expuse, ca simbol al revendicărilor naționale de revenire la patria mama. Cele trei culori – albastru, galben și roșu – se regăsesc în cromatica textilelor, dar şi împletite în codițele fetelor și femeilor. Conservatorul emerit Florica Zaharia spune: „Întâlnim tricolorul foarte des în piesele textile, atât cele vestimentare, cât şi cele de interior. Îl găsim în cuverturile de pat, în aşa numitele „lipidee”, unde des găsim motivele orizontale – dungile – în care sunt combinate cele trei culori. Le mai găsim la ştergare, piese care se aşezau în jurul icoanelor şi îl găsim destul de des şi în costum.”

Laura OANA