Consemnările unui martor ocular la cea dintâi vizită a Reginei Maria și a Regelui Ferdinand, în Județul Hunedoara

Regina Maria și Regele Ferdinand „Întregitorul” sunt personalitățile magistrale din istoria modernă a neamului românesc, fiind acei „Părinți ai Națiunii” care au contribuit la fondarea Statului Național Unitar Român, la recunoașterea internațională a Marii Uniri de la 1918 și la modernizarea țării noastre în context european, în primele decenii ale secolului XX.

Cei doi Suverani și-au fixat amprenta asupra județului Hunedoara, atât prin prezența lor în cadrul unor vizite regale, cât mai cu seamă, prin patronajul unor opere caritabile, culturale, educative, sociale, precum și prin fixarea memoriei acestora grație unor monumente de for public sau conferirea numelui lor unor așezăminte școlare sau artere rutiere.

Însă, prima vizită a Reginei Maria, împreună cu Regele Ferdinand, pe meleagurile județului nostru, s-a petrecut, în primăvara anului 1919, în cadrul unei călătorii efectuate în teritoriile alipite la patria mamă, respectiv în Transilvania și Banat. Astfel, la 29 mai 1919, Regele Ferdinand și Regina Maria au poposit în zona minieră a Bradului, precum și la Țebea, unde au adus un omagiu la mormântul eroului național Avram Iancu și s-au sădit doi stejari în amintirea acelui eveniment.

 

O „cronică” uitată a periplului regal hunedorean, din anul 1919

Cercetând inventarele Bibliotecii Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, am avut bucuria să descoperim, în fondurile acesteia, o mărturie directă asupra primei vizite a Regelui Ferdinand și Reginei Maria, în Județul Hunedoara, respectiv în Ținutul Zarandului, întreprinsă la 29 mai 1919. Este vorba despre însemnările literatului, dascălului și jurnalistului „Radu Cosmin” (pseudonim), pe numele său real Nicolae Tănăsescu, editate cu titlul „Prin Ardeal” (București, 1919), respectiv cele din partea a doua a volumului, grupate sub genericul „Suveranii în Ardeal”.

Radu Cosmin, un condei militant pentru dezrobirea Ardealului

Despre autorul „cronicii”, tratatele de istorie literară ori de istorie a jurnalismului vorbesc foarte puțin, situându-l într-un nemeritat con de umbră. Nicolae Tănăsescu, alias „Radu Cosmin” (pseudonim), s-a născut la Craiova, în data de 6 decembrie 1879, făcând parte din familia unui avocat. A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, iar ulterior a funcționat ca profesor în mai multe localități din România. Și-a încheiat cariera didactică, „în calitate de inspector general pentru învățământul secundar”.

În paralel, s-a afirmat în viața publică, pe coordonatele jurnalismului de tip militant. Sub pseudonimul Radu Cosmin, el a publicat, în paginile ziarului „Adevărul” lui C. Mile, satire și schițe „cu un violent conținut politic”. În anul 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, a scris și a tipărit poezia-manifest „Vrem Ardealul!”, care a cunoscut o largă diseminare, atât în Vechiul Regat, cât și în Transilvania, mai cu seamă în zona Blajului, versurile sale devenind „chemare la luptă, o adevărată «Marseilleză» a românilor”.

După intrarea României în război, în anul 1916, el a însoțit Armata Română pe front, în Ardeal, dar și în „dezastruoasa retragere în Moldova”, ca „propagandist al ideii naționale„, observator atent al „paginilor de epocală glorie militară”. Rod al acelor experiențe trăite au rămas cărțile lui Radu Cosmin, cu valoare documentară: „Prin Ardeal” (1919) și „Pagini de pribegie – Exodul” (1919). La cea de-a doua mobilizare, în calitate de corespondent voluntar de război, a pășit pe urmele Armatei Române, în campania din 1919, finalizată cu ocuparea Budapestei. Epopeea a fost imortalizată de autor, în lucrarea „Românii la Budapesta” (1920), apărută în două volume, cu titlurile „Desrobitorii” și „În capitala lui Bela Kuhn”.

De asemenea, a făcut parte din Societatea Scriitorilor Români. Regele l-a decorat cu Ordinul „Steaua României” în Grad de Ofițer. Dascălul, jurnalistul și scriitorul Radu Cosmin, pe numele său real Nicolae Tănăsescu, a părăsit această lume, în anul 1956, marcat de dramaticele evenimente ale ultimelor decenii din viața sa, respectiv pierderile teritoriale care au ciuntit România Mare și bolșevizarea țării.

Reporter la „…marșul glorios al Thaliei române” prin Ardeal, cu Nottara, pe la Orăștie și Deva

Dar, care vor fi fost împrejurările prin care Radu Cosmin a ajuns să fie martor ocular, în primăvara anului 1919, la vizita Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, în Ținutul Zarandului?

Înainte de sărbătoarea Sfintelor Paști 1919, la invitația Consiliului Dirigent de la Sibiu, trupa Teatrului Național din București a întreprins un turneu, prin Transilvania și Banat, un adevărat „marș glorios al Thaliei române”. Echipei de actori, din care nu a lipsit maestrul Constantin Nottara, i s-a raliat și literatul Radu Cosmin, cu scopul de a scrie cronica primului periplu cultural al Teatrului Național, în teritoriile alipite țării după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

Programul turneului a cuprins reprezentații teatrale, cu dramele „Apus de soare”de Barbu Ștefănescu-Delavrancea” și „Răzvan și vidra” de Bogdan Petriceicu-Hașdeu, în orașele: Brașov, Sighișoara, Mediaș, Sibiu, Blaj, Turda, Cluj, Dej, Bistrița, Alba-Iulia, Orăștie (25 mai 1919), Deva (27 mai 1919), Lugoj. Pe toate scenele, la încheierea pieselor, „S-a cântat Imnul Regal,… apoi toată suflarea din sală a cântat, în picioare, «Deșteaptă-te Române!»”.

O neașteptată schimbare de plan, pentru a întâlni „alaiul împărătesc”

Însă, la 27 mai 1919, după reprezentațiile teatrale puse în scenă la Deva, planurile s-au schimbat pentru condeierul Radu Cosmin. La invitația prefectului Toma Vasinca, scriitorul s-a hotărât să rămână pe meleagurile hunedorene, pentru a întâlni, „…în cale, alaiul împărătesc al Suveranilor noștri” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 367), care urmau să viziteze partea nordică a județului Hunedoara, respectiv Valea Crișului Alb, cu exploatările miniere de la Gura-Barza, orașul Brad și mormântul lui Avram Iancu de la Țebea. Desigur, înzestrat cu flerul gazetarului, acesta întrezărise, în evenimentele ce urmau să aibă loc, nesperata oportunitate jurnalistică de a consemna istoricul „descălecat” al Suveranilor României Mari, în Ținutul Zarandului și nu numai            Descrierea generală a acestei prime vizite regale a fost prezentată, anterior, de către noi („Regalitatea României: Prezențe în Județul Hunedoara, I. 29 Mai 1919: Regele Ferdinand și Regina Maria, în vizită la Țebea”, în replica.hd, ediția on-line din 27 februarie 2023), fapt pentru care, în materialul de față, îl vom lăsa pe „cronicarul” Radu Cosmin să depene, cu lux de amănunte, firul întâmplărilor la care a asistat.

Din Deva patriarhală, la Bradul animat de „febra” pregătirilor

În preziua vizitei regale, la 28 mai 1919, urcat într-o trăsură, scriitorul a plecat împreună cu oficialitățile județene, din Deva spre Brad, având prilejul să admire priveliștile întâlnite în cale. La Brad, găsește orașul „în fierbere”, cu întreaga suflare a localității animată de organizarea unei primiri triumfale a suveranilor României. La vila directorului exploatării miniere, femeile române din societatea brădeană pregăteau de zor ceaiul pentru familia regală și pentru alaiul acesteia, ce urma să aibă loc a doua zi. Autorul cronicii a primit găzduire, în casa directorului Gimnaziului român ortodox de aici, profesorul Ștefan Albu. În puterea nopții, el vede cum soseau în Brad subunități ale Armatei Române, aduse de la Deva, pentru garda de onoare și „paza orașului”. Apoi, „în valuri dese”, popor mult din Zarand, gătit de sărbătoare, venea să primească și „să-și vadă «Împăratul»”, pe Regele tuturor românilor, Majestatea Sa Ferdinand „cel Loial”.

Dar, să urmărim firul cronicii lui Radu Cosmin:

 

„28 Mai 1919

„[…] Iată-mă deci, în dimineața asta, pornind cu trăsuta spre Brad, în tovărășia D-lui. medic Robu. Au pornit, din Deva, automobile cu Prefectul, Primarul, autoritățile toate și, în diverse trăsuri, mai toate notabilitățile orașului (Deva) și județului Hunedoara, ce are cinstea să primească vizita regală.

Timpul e dumnezeiesc! Cer albastru și soare prietenos. Trecem, peste un pod superb, Mureșul. Lăsăm în urma noastră satul istoric Șoimuș și admirăm o minunată câmpie de holde verzi de grâu, amenințată să fie inundată la cea dintâi revărsare a Mureșului.

[…] De-alungul drumului, din dumbrăvi, ne cântă mierloii și cucu. Trăsura parcă plutește. Caii sunt zdraveni. Intrăm în Valea Luncoiului”.

 

„În Brad

            „Trecând un Deal Mare, am intrat în Zarand sau Ținutul Crișului Alb. Suntem în apropierea Săcărâmbului, în ținutul «băișagurilor», al minelor de aur! «Șteampurile», piulițele ce zdrobesc piatra și aleg, prin apă, aurul și metalele prețioase, albesc albia râului, și de aceea i se zice Crișului din Zarand, Crișul Alb.

            Bradul, cea mai de seamă localitate din Zarand, e un orășel avut, și prin vecinătatea minelor de aur de la Ruda, și ca centru cultural de pe valea Crișului Alb.

            Gimnaziul român greco-oriental din Brad, înființat pe la 1867 de Ioan Pipoș, fost prefect al Zarandului, mare naționalist și amic personal al nemuritorului mitropolit Andrei, baron de Șaguna, a fost și a rămas printre cele mai prețioase focare de lumină ale Ardealului. În menirea lui culturală, stă, cu mândrie, alături de gimnaziile din Blaj și Beiuș.

Intrăm în Brad, pe la orele 2 d.a. M-așteptam să găsesc un sat, (dar) descopăr un orășel. Case curățele, grădini pline de flori și brazi. Străzile sunt în fierbere. Se ridică arcuri de triumf, se acoperă pereții caselor cu crengi de brad și cu brăduți întregi, se împodobesc balcoanele și ferestrele cu ghirlande de brad și de flori, cu chilimuri în culori vesele, cu șervete și prosoape lucrate artistic, cu portretele familiei regale și cu sute și mii de stegulețe tricolore.

            Primar, protopop, consilieri, argați, ofițeri, soldați, târgoveți și țărani, toți forfotesc gravi și îndemânatici, împodobind cât mai plăcut ochilor mica lor urbe, ce va avea cinstea să primească, mâine, (29 mai 1919 – n.n.), pe Măriile Lor, Regele Ferdinand I și Regina Maria!

E așa de verde, până-n seară, orășelul ăsta, că încep să mă lămuresc de ce-i zice Brad!

            Am luat masa de amiază, pe la ora 3, în casa unei respectabile românce, pe care o cheamă D-na. German. La masa, mai mulți musafiri, toți din Deva, în haine negre, redingote mai ales, și jobenuri. Au venit oamenii gătiți de gală, pentru primirea regească.

            Cele mai bogate case sunt cele nemțești și aparțin directorului și funcționarilor «șteampurilor» de la Gura-Barza, proprietatea unei societăți germane.

„În casa-vilă a directorului, cea mai arătoasă, societatea doamnelor române pregătesc de zor încăperile pentru ceaiul ce vor oferi familiei regale. Masa e complet aranjată, pentru 16 persoane. Fața și șervețelele de olandă, albe ca zăpada. Tacâmuri și lingurițe de argint. Vase delicate cu flori și ghirlande discrete, șerpuind de-a lungul mesei și ceștilor de faianță. În salonul din dreapta, cu covoare scumpe și fotolii comode, râd din ramele lor portretele Majestăților Lor și cărți poștale ilustrate cu fotografiile Principeselor și Prințișorilor. Doamnele și domnișoarele din «comitetul de recepție», forfotă, își frâng mâinile îngrijorate și mă întreabă, dac-au aranjat frumos, dac-o plăcea Reginei, de n-or rămâne de rușine? Mai ales, le chinuie teama că poate le-o rămâne munca degeaba, dacă M.M. Lor n-or mai avea timp să ia ceaiul, în Brad. Doamne!, și câte sandwischuri cu șuncă, ouă și icre au mai pregătit! 7 feluri de tortă, vreo patru neamuri de vin și nu știu câte calupuri cu înghețată!

            […] În piața orășelului, un dorobanț balaoacheș, de-al primăriei, bate de mama focului într-o tobă și lumea se îmbulzește în juru-i. Apoi, desface o hârtie lungă și citește, scâlcit, ordonanța: „Nimeni n-are voie să țină ferestrele deschise, mâine, decât cu autorizația primăriei și a comandamentului militar; nu se permite a se arunca flori înaintea sau în automobilul regal; fiecare, odată așezat, nu-și mai poate schimba locul; toate curțile să fie măturate și toate casele împodobite cu tricolor etc. etc.”. Cei din jur ascultă cu sfințenie vorbele balaoacheșului, și străinii, mai ales, grăbesc să mai îndeplinească cele din urmă dispoziții…

            Din când în când, trece în inspecție prefectul și lt.-colonelul, șeful garnizoanei, și oamenii zoresc găteala târgului. În casa protopopului Albu, unde sunt găzduit, și care mai e și directorul Gimnaziului din Brad, elevii de gimnaziu, fetele directorului, ba și soția protopopului, ca niște albine harnice, lucrează cu sprintenie și voie bună la împodobirea casei. Până seara, au gătit-o așa de frumos, c-ai jura că le bate pe toate.

S-a lăsat seara de-a binelea. Am luat masa. A tras Sf. Ilie o ploicică de poftă, așa puțintel, cu găleata, cerul s-a făcut negru ca de catran și, în vreme ce străbat (cu privirea) văzduhul de păcură, cercând să întrevăd lumina împărătească a clipelor de mâine, aud din depărtări huete prelungi și glasuri de bucium. Goarne ostășești își adună cântecul metalic la simfonia nopții și huetul îndepărtat se apropie. Se lămuresc companii de soldați ce vin în tăria nopții, din Deva, să mărească alaiul de mâine și să facă paza orașului. Apoi, valuri dese, vin și se scurg mereu în satele din jur,… cu steaguri și cu prapuri, cu diplarii lor, cu cimpoierii și cu «tulnice» răsunătoare. Se scurg în puterea nopții șiruri lungi de căruțe, cu neveste gătite de sărbătoare, cu flăcăi pe cai iuți, plesnind din bice ca din pistoale, cu fete frumoase, cu școli și dascăli, cu popi în frunte, și vin, vin mereu, din fundul văilor îndepărtate, și pe sub ochii mei beți de vrajă, trec fără sfârșit valurile vii, cu floarea satelor din Ardeal, ce vin să primească cu alai și să-și vadă «Împăratul»! Și privindu-i cum se scurg fără de răgaz, buzele mele prind a cuvânta ca Ștefan cel Mare, la sfârșitul actului I din «Apus de Soare»: «O, mai sunteți? Să nu mai sece izvorul vostru!»” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 367-375).

Brad, 29 Mai 1919, în zorii unei zile istorice

La Brad, dimineața zilei de 29 mai 1919 oferea călătorului un tablou sărbătoresc. Trupele „ardelenești”, constituite din voluntari transilvăneni, însuflețiseră orașul în acordurile cântecelor militărești. Bradul „gemea” de popor, fiind umplut până la refuz de „puzderia de norod înfrigurat, ce așteaptă luminoasele fețe”, pe Suveranii țării.

Însărcinat cu rolul de antemergător al vizitei regale în Zarand, omul politic Ioan Suciu, membru în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor românești din Ungaria și cel care contribuise la organizarea Regimentului de Voluntari „Horea” Brad-Beiuș, l-a invitat pe Radu Cosmin să-l însoțească „întru întâmpinarea Majestăților Lor”, postură din care jurnalistul a avut privilegiul de a fi martor direct la desfășurarea evenimentelor. Iată cum ne este prezentat firul întâmplărilor:

 

„29 Mai 1919

„În dimineața asta, iar agheasmă cerească. Femeile mătură piața și strâng tot frunzișul risipit din găteala străzilor. Cele două piețe încep a se umple de țărani. Companii ardelenești, cu cască de tranșee, trec cântând, prin inima orașului.

[…] Albu vine să-mi dea bună dimineața și să mă întrebe cum am dormit…

• «Știi c-a sosit, ieri, în orașul nostru, doamna general Nicolescu, să se intereseze cum s-a aranjat primirea și să ne întrebe, în numele M.S. Regina, de nevoile Bradului? I-am spus și noi că, la spitale, ne lipsesc cam mai multe, mai ales neosalvarsan. E ceva de spaimă ce ne-a lăsat războiul, pe la sate!… Apoi, i-am arătat elevii noștri, golași. Neîmbrăcați, dar frumoși la față, golașii ăștia ai mei au uimit odată pe un pro-director, revizor (școlar – n.n.), cum ziceți d-voastră, ce sănătoși sunt și cum răspund ager la lecție. M-a întrebat cu ce-i hrănim? Și când i-am spus că numai cu mămăligă, și-a făcut cruce și a strâmbat fața de ciudă. În golașii mei, el vedea energia poporului nostru…».

[…] Cele două piețe și străzile Bradului s-au umplut și gem de norodul venit de cu noaptea și care încă se scurge cântând.

Vin acum satele mai din apropiere și, la lumina de aur a soarelui, sorb, fără să mă satur, podoaba înfloriturilor de pe porturi, infinita gamă de culori, mișcătoarea și armonioasa undă a flăcăilor și fetelor cu obrajii de spumă, cu ochii strălucitori ca diamantele negre și cu umblet semeț de statui vii.

Prin puzderia de norod înfrigurat, ce așteaptă luminoasele fețe, un automobil se strecoară cu strigăt autoritar. Oprește un moment și din el cată cercetător «ministrul» ardelean Suciu, care, ca ministru al organizării, aruncă o ultimă privire peste orașul pregătit de sărbătoare. Și, cum ne cunoaștem de ieri, mă poftește în automobilul lui, să mergem la Gura-Barzei, la minele de aur, întru întâmpinarea Majestăților Lor” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 376-379).

Regele Ferdinand, Regina Maria și „crema” societății românești, în „California României Mari”, Uzina Minieră de la Gura-Barza

Urcat în automobilul ministrului Ioan Suciu, reporterul nostru ajunge la Uzina minieră de la Gura-Barza, unde rămâne impresionat, la vederea instalațiilor industriale, menite „…să aleagă aurul curat și diversele metale prețioase”. În curtea „fabricii”, îi așteptau pe suverani: directorul, funcționarii, muncitorii-„țărani” și familiile lor, plus elevii. O mică gardă militară asigura ordinea publică, stând pregătită să-și întâmpine regele. Printr-un „urlet” teribil, „uriașul coș al fabricii” anunță sosirea iluștrilor oaspeți. Automobilul regal oprește la poarta „fabricii” de aur.

Și astfel, Regele Ferdinand și Regina Maria pășeau, pentru întâia data, pe istoricul pământ hunedorean, acompaniați de uralele mulțimii adunate. Din impozanta suită regală, condeiul lui Cosmin Dan i-a reținut pe: Iuliu Maniu – președintele Consiliului Dirigent, însoțit de membrii acestui for administrativ, respectiv Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Octavian Goga, Mihail Popovici; apoi, Hélène Mavrodi (doamna de onoare a Reginei Maria), Mihail Ferechide/Pherekyde (fostul președinte al Parlamentului Regatului României și acela care, în 1922, la Alba-Iulia, urma să-i înmâneze Regelui Ferdinand „Coroana de Oțel”), Alexandru Constantinescu (Ministrul Lucrărilor Publice), Ion Gh. Duca (Ministrul Agriculturii și Domeniilor), Generalul Artur Văitoianu (Ministrul de Război), Generalul Constantin Prezan (șeful Marelui Cartier General al Armatei Române), locotenent-colonelul Ion Antonescu (ofițer din cabinetul Prezan, distins în cadrul operațiunilor de cucerire a Budapestei, în 1919, și cel care, mai târziu, avea să devină primul-ministru al României, între anii 1940-1944), maiorul Rădulescu (ofițer al Marelui Cartier General), Prințul Barbu A. Știrbey (administrator al Domeniilor Coroanei Regale și apropiat al familiei regale), doctor I. Mamulea (medic al Palatului Regal), Protopopul Elie Dăianu (Protopop greco-catolic al Clujului), Academicianul dr. Ioan Bianu, Generalul de divizie Ioan Boeriu (comandant al trupelor române din subordinea Consiliului Dirigent al Transilvaniei), precum și alți generali, ofițeri superiori și reprezentante ale tinerimii române din Ardeal.

Directorul „șteampurilor” de la Gura-Barza, dr. Leonhard Buchrucker, a prezentat perechii regale și întregii asistențe tehnologia de obținere a aurului din minereul brut. Prin mâinile fiicei directorului uzinei, domnișoara Hedwiga Buchrucker (viitoarea soție a colonelului și prefectului Florian Medrea), Reginei Maria i-a fost dăruită „o floare masivă de aur”, găsită de băieși în adâncul minelor din Apuseni. După ce s-au iscălit în „Cartea de aur” a fabricii, iluștrii vizitatori, suiți în convoiul de automobile, au luat drumul către Brad. La Țărățel, întreaga obște sătească, în frunte cu preotul și cu Sfânta Evanghelie, ieșiseră la drum, întru întâmpinarea regilor. Suveranii se opresc, „sărută Evanghelia”, stau de vorbă cu oamenii, „mângâind copilașii”. Cele petrecute atunci sunt descries pe larg de Radu Cosmin:

 

„La Gura-Barzei, la șteampurile minelor de aur, 29 Mai 1919

            „Ora 2. Ieșim din Brad, printre rânduri de săteni și copii de școli, înșiruiți de cu vreme pe marginea șoselei, până departe afară din oraș. Trecem Crișul Alb, pe un pod adumbrit de-o boltă de frunze și pe sub arcuri de triumf, purtând deasupra Coroana Regală, din frunze de brad. Din câteva învârtituri de roată, mașina ministrului organizării ne duce în fața șteampurilor de la «Gura-Barzei».

            «Gura-Barzei» (nu Berzei) e cam la zece minute (de mers) cu automobilul departe de Brad. E aici o instalație de lucrat minereul brut, piatra scoasă din munte, ca să aleagă aurul curat și diversele metale prețioase. Din curtea fabricii, duc prin aer sârme groase, pe care alunecă mici albiuțe cu bucățile de piatră din minele din apropiere, de la Ruda. Ai o priveliște de Comarnic sau de Bușteni, la fabrica de hârtie. Aerul e plăcut, cerul numai puțin acoperit. Pe sub un pod de lemn, trece, murdară, fumurie, albicioasă, apa Crișului. Mi se spune că, otrăvită de metalele din fabrică, vitele ce o beau mor, iar când Crișul se revarsă, semănăturile ogoarelor sunt distruse. […] Zărim, în dosul fabricii, un coș gigant, cel mai înalt coș de fabrică ce l-am zărit în viața mea.

            Curtea fabricii e largă, curată și, din poartă până în fundul curții, stau înșirate școlile nemțești și ungurești ce țin de fabrică. La poartă, așteaptă, cu capul gol, directorul, Herr dr. Buchrucker, cu tot personalul Direcției. Procuristul fabricii, d-l. dr. Iuliu Popp (cu doi p) ne dă, în așteptarea Familiei Regale, diverse informațiuni.

            […] Consiliul Dirigent a scăpat fabrica de bolșevici, să n-o distrugă și să nu fure aurul, ca prin urechile acului. Ministrul Suciu îmi spune cum a organizat, el, Regimentul de Beiuș «Horea» și pe cel de Alba-Iulia, de moți. Două regimente ardelene ce-au luptat și au salvat minele de aur.

            Mă plimb cu dregătorul Ardealului, din poartă până în fundul curții, unde, în fața fabricii, stau înșirați funcționarii inferiori, familiile nemțești și ungurești.

            Ieșim, apoi, iar pe poartă, printre ziduri de santinele, comandate de un locotenent micuț și curățel, ce stă în șosea să îndrepte automobilele regale, cu un semn, spre curtea fabricii. În fața podului, pe un deal, stau în așteptare, lungiți pe iarbă, în haine curate, lucrătorii țărani. […]

            S-au luat măsuri serioase de pază a drumurilor. Încă un strop de ploaie așează tocmai bine praful pe șosea și, pe când ochii tuturor stau țintă spre poartă, deodată, uriașul coș al fabricii cutremură văzduhul cu urletul lui formidabil. E semnalul sosirii Familiei Regale.

„Intră în curtea fabricii automobilul cu personalul Siguranței, apoi, imediat, automobilul regal, ce oprește în curte, în apropierea porții”.

            „Regele, în uniformă de general, ținută de campanie. Regina, în costum vechi de domniță, din vremea voievozilor. «Ura!», «Hoh!», «Eljen!» și «Trăiască!», răsună furtunos din valurile piepturilor și directorul fabricii cuvântă, într-o românească plină de bunăvoință, bun sosit Suveranilor. Apoi, după ce la intrare se fac prezentările personalului, Majestățile Lor, urmate de întreaga suită, intră în fabrică. […]

            Când intrăm cu toții pe ușa fabricii, un zgomot, un huiet formidabil aproape ne asurzește. Sunt imensele piulițe, ciocane, ce sfărâmă piatra, și nu ne putem auzi, în convorbire, decât astupându-ne cu mâinile urechile, după cum ne învață cei din fabrică. Fenomen curios. Apoi, la un țignal, fluier strident, uriașul și haoticul zgomot se oprește ca prin farmec. Directorul fabricii, mergând înainte, explică Majestăților Lor toate fazele operației de trecere de la minereul brut la bucățile de aur curat. Se dă drumul unei singure piulițe și se vede cum apa curge continuu, pe niște mese de metal șănțuite cu jghiaburi paralele, alege din pulberea fină a pietrei măcinate, metalele brute de cele fine, după densitatea lor. Cum, la un capăt al «șteampului», se depune în placă groasă plumbul amestecat cu aur și argint, și cum prin topire și volatilizare, se alege argintul viu și aurul pur.

            Regele și Regina privesc, cu o vădită curiozitate, pitoreasca operă din uzina acestei Californii a României Mari și, fermecați, ajung la capătul meselor, în fața a trei bucăți mari, grele, masive, de aur pur, de cel puțin câteva kilograme fiecare. La extremitatea mesei, o domnișoară fragedă și fragilă, ca o creangă de cireș, în toaleta ei alb-roz, fiica directorului Buchrucker, oferă într-o convenabilă franțuzească, Reginei, o floare masivă, de aur, găsită așa, în stare nativă în pământ.

            E o bucată grea, de mii și milioane de fluturi de aur, care e prețuită la cel puțin 100 de mii de coroane, în timpuri normale.

• «Je prie Votre Majesté, de bien vouloir accepter ce don comme preuve des richesses que renferment les montagnes de la Transylvanie et des riches sentiments de ses habitants». (trad.: «Rog Majestatea Voastră, să acceptați acest dar ca dovadă a bogățiilor cuprinse în munții Transilvaniei și a sentimentelor bogate ale locuitorilor săi.»)

Surâzătoare ca o fée (zână – n.n.), Regina primește strălucitorul dar, mângâie pe delicata domnișoară, ce se închină cu smerenie și gingășie, și Majestățile Lor, urmate de suită, trec în sala mașinăriilor electrice, cu roți gigantice și acumulatoare titanice. La ieșire, așteaptă pe vizitatori o «Carte de aur» a fabricii, în care semnează iluștrii oaspeți.

[…] Ministrul Suciu îmi face semn și pornim înainte, cu automobilul. După noi, vine automobilul prefecturii, cu colonelul ardelean Popovici, șeful garnizoanei Brad. Apoi, vin în lung convoi mașinile regale și suita. Ne îndreptăm spre Brad. Coșul fabricii salută plecarea Suveranilor prin același urlet prelung, formidabil, zguduitor.

În dreptul unui sătuc (Țărățel – n.n.), a ieșit la pod, sub o frumoasă arcadă de verdeață și tricoloruri, părintele satului, în odăjdii, cu Crucea în mână și Sfânta Evanghelie, în fruntea sătenilor și școlii înșiruite pe marginea drumului. Privim în urma noastră. Automobilul regal s-a oprit și M.M. Lor sărută Evanghelia și stau câteva clipe de vorbă cu tăicuțu și mai marii satului, mângâind copilașii” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 381-388).

 

„Descălecatul” Regilor făuritori de țară, la Brad

Intrarea în Brad a fost de-a dreptul triumfală, amintind, poate, de vremurile voievodale. „Clopotele de la toate bisericile” și tulnicele moților, care până atunci sunaseră la ceas de ridicare a lăncii pentru dreptate ori se tânguiseră după apostolii libertății neamului, de astă dată, ca într-o „uriașă simfonie a pământului dezrobit”, vesteau bucuria unei duble izbânzi: eliberarea Zarandului și vestului Transilvaniei de sub teroarea roșie a anarhiștilor lui Béla Kun și, mai cu seamă, „descălecatul” Regilor unificatori de țară.

Trecând pe sub arcuri de triumf încetinate, automobilul regal răzbea cu greu „printre ziduri vii de trupuri omenești”. Suveranii au coborât, în piața cea mare a orașului, în mijlocul „norodului strâns ca frunza și ca iarba”. Au fost întâmpinați de oficialitățile județene și locale, de instituțiile de învățământ de aici și de diferitele asociații. O subunitate militară, cu drapelul tricolor, a prezentat onorul. Cuvântul de bun sosit l-au adresat prefectul județului Hunedoara și primarul orașului Brad. Un cor al elevilor de la Gimnaziul român ortodox din Brad a oferit un moment înălțător. Înconjurată de toată această „lume în culori de vrajă”, Regina Maria rămăsese fermecată în fața podoabei straielor populare din Ținutul Zarandului. Autorul „cronicii” descrie, cu lux de amănunte, mirifica și „imensa grădină” înfiripată de portul national românesc.

 

(La Brad)

            „Înaintăm către Brad. S-aud bătând clopotele de la toate bisericile și intrăm în oraș, printre ziduri vii de trupuri omenești, din piepturile cărora se ridică, în gigantice osanale, strigătul ardelenesc: «Trăiască!» Fanfarele militare cântă, tobele bat, «tulnicele», buciumele Moților zguduie văzduhul ca în vremile de vitejie ale lui Horea, Cloșca, Crișan și Avram Iancu, și în această uriașă simfonie a pământului dezrobit, eu văd Ardealul înălțând imnuri de mulțumire Cerului și de preamărire «Împăratului» dezrobitor.

            Suveranii și suita au descins în mijlocul pieții celei mari, unde, în fruntea norodului strâns ca frunza și ca iarba, stau prefectul, primarul, Consiliul Comunal, Comitetul Doamnelor, apoi școlile și Compania de onoare cu ofițerii ei.

            Regele și Regina gustă din sfânta și tradiționala pâine și sare, ascultă cuvântarea prefectului și primarului, de bună sosire, dau mâna cu toți, primesc flori din partea doamnelor, ascultă cu plăcere corul elevelor și elevilor Gimnaziului, se întrețin cu protopopul Albu, directorul, care le face un mic istoric al școlii, mângâie câțiva elevi de gimnaziu în costume țărănești și admiră pitoreștile porturi ale ținutului, de pe care, Regina, mai ales, nu-și mai ia ochii.

• «Ce frumoase sunt!», exclamă ea, la fiece pas.

Sunt aici, ca într-o imensă grădină, mii, zeci de mii de flori, căci așa-ți par porturile înflorite ale diferitelor sate. Iată porturile vechi, originale, din Zarand, de prin satele: Bucureșcii, Rovine, Șesuri, Curechiu, După-Piatră etc. Porturile din valea Crișului, din: Crișcior, Zdrapți, Țerățel, Baia de Criș, Hălmagiu. Bărbații cu părul în plete, cu pălării cu margini late, răsfrânte în sus, cu cămăși cusute cu arniciu de diferite culori, unii cu mânecile largi, unii cu cămașă băgată în cioareci, alții, lăsată afară în crețuri, la brâu cu curea (șerpar) lată și în spate cu suman de lână (țundră). Femeile cu năfrămi împestrițate, zise «chischinee», pe cap; cu cămăși și mâneci încrețite cu «fodori» lați, cusuți cu flori pe margini. Dindărăt, cu opreg învârstat în roșu, galben, vânăt, sfintele noastre trei culori! Cu sumane scurte de lână alba, în picioare cu călțuni albi, de lână, și opinci cu gurgui lung încovoiat. Unii poartă pălării de paie, alții, căciuli negre de lână.

Femeile, unele-ți par săliștence, în portul lor cu cămăși albe și catrințe negre, altele, cele de pe valea Crișului, cu mânecile cămășii strâmte, cu pumnarii cusuți frumos în «brânele», «sălbănașii» și «ochișorii» din arniciu, mătase sau ață. Bărbații, purtând mai toți pieptare de oaie, scurte, desfăcute pe dinainte în două părți.

Fetele, cu păr ales pe mijlocul capului și făcut coadă, legată în panglici cu culori vii. Pe cap, cu năframe albe sau pestrițe. Nevestele, cu părul făcut «cosiță» ori «conciu», numire de origine pur latină, deoarece și azi, în italienește «aconciare» e a se pieptăna cu conciu. Strânse în «iie» până la șolduri, iia cu «gureluș» deoparte și de alta, cusut cu arniciu roșu sau negru, mânecile dantelate. Lucrătorii băieși de la minele de aur au porturi mai bogate. Pălării mai fine, laibăre negre, curele late de mătase cu flori, cizme cu crețuri, unii cu tureci de lac cusuți cu ață galbenă, călcâie înalte, haine negre de postav fin. Femeile lor, cu năframe de mătase scumpe, cămeși subțiri, pieptare de catifea cusute în flori colorate.

Și toată această lume în culori de vrajă, împodobită, încinsă, înfășurată, aproape, în culorile noastre naționale, cântă din adâncul piepturilor, însoțiți de scripcarii satelor, de fluiere, de cimpoaie, de carabițe.

În uriașa lor fanfară, Craiul și Crăiasa lor mândră pornesc mai departe, spre Țebea, la mormântul lui Avram Iancu!” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 388-390).

 

Regii României Mari, de veghe la căpătâiul „Regelui Munților”, Avram Iancu

Fără a zăbovi îndelung, în acordurile uriașei fanfare, închipuite de „…scripcarii satelor, de fluiere, de cimpoaie, de carabițe…”, cei doi regi – „Craiul și Crăiasa lor mândră” au pornit, din Brad spre Țebea, locul ce veșnică odihnă a „Craiului Munților”, Avram Iancu.

Pe drum către Țebea, coloana regală a trecut pe lângă „Crucea din Mesteacăn”, monument care, potrivit tradiției, ar marca locul unei vechi biserici, „…în care, Horea, Cloșca și Crișan, la 1784, au jurat și pus la cale răscoala țărănească…”. Masiva cruce fusese ridicată în anul 1834, pe amplasamentul temeliilor acelei ctitorii de lemn, incendiată pe la 1800, în care, la 1 noiembrie 1784, iobagii români conduși de Crișan au hotărât înrolarea în regimentele grănicerești, pentru a scăpa de șerbie (Nicolae Edroiu, Biserica ortodoxă română veche din Mesteacăn – Brad (județul Hunedoara). Raport arheologic (1983-1984), în „Ars Transsilvaniae”, Cluj-Napoca, an I, 1991, pp. 143-151).

La Țebea, „norod mult și ales, în haine de sărbătoare”, îi așteptau pe auguștii oaspeți. Înaintea pașilor celor doi suverani, li se așternuse „un covor verde din iarbă cosită și tocată”. Prim-pretorul Plășii Baia de Criș, dr. Nerva Oncu, i-a întâmpinat, „în numele poporului Zarandului”, cu pâine și cu sare, precum și „cu mișcătoare cuvinte de bun venit”.

La mormântul lui Avram Iancu, în timpul oficierii parastasului, Regele Ferdinand și Regina Maria s-au închinat, punând genunchii în pământ. Moții aveau înaintea ochilor o imagine cum nu mai văzuseră până atunci: la Crucea de la căpătâiul Iancului, îngenuncheau Regii României Mari. După slujba de pomenire, Suveranul i-a întâlnit pe doi veterani din oastea Crăișorului Munților, postați de strajă la mormântul marelui erou al Națiunii. Peste toți, aidoma unui bătrân patriarh, își întindea „brațele” înrămurate Gorunul lui Horea.

Apoi, „Luminata mulțime” a fost îndrumată, în cimitirul din preajma bisericii, unde, „ceva mai departe de Gorunul lui Horea”, zărăndenii sădiseră, chiar atunci, doi „goruni mici”, în cinstea și întru pomenirea Regelui Ferdinand și Reginei Maria. Și parcă, fără a bănui hazardul istoriei, în acest străvechi gest ritualic, Radu Cosmin întrezărea un simbol al dăinuirii Regalității României, „…pentru veci intrată în sufletul plin de iubire al întregului neam românesc”.

Cea dintâi vizită a Suveranilor la Țebea stârnise o rezonanță profundă în inimile moților. Pe bună dreptate, unul dintre cei doi foști „grenadiri de-ai lui Avram Iancu”, cu ochii înlăcrimați, mulțumea providenței Dumnezeiești, prin cuvintele Dreptului Simeon: „Și acum, slobozește, Doamne, pe robul tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta!”

Dar să urmărim cele consemnate de cronicarul nostru:

„La Țebea

(La mormântul lui Avram Iancu), 29 Mai 1919

            „Ora 4. Suit în automobile, tot cu dl. Suciu. «Ministrul» organizării deschide cortegiul, ca un prefect al capitalei. Stă mai mult în picioare, privind în urmă. Am părăsit Bradul, tot printre ziduri vii de oameni amețiți, vrăjiți de frumusețea clipelor ce le e dat să trăiască, și mergem pe valea Crișului (Alb), unde, dincolo de râu, zărim între dealuri, comuna «Vaca». […] Pe stânga, ilustrissimul meu tovarăș de drum mi-arată «Crucea din Mesteacăn», o cruce de piatră fără nicio inscripție.

• «Pe locul acesta, a stat, acum vreo două veacuri, o biserică, în care Horea, Cloșca și Crișan, la 1784, au jurat și pus la cale răscoala țărănească…»

Mă descopăr cu evlavie, în fața Sfintei Cruci.

Mașina zboară. Pe urma noastră, vin ca gândul Cei Mari, lăsați mult îndărăt, ca să nu le dăm praf în ochi, și peste 20 de minute, ajungem în Țebea. Ni se spunea din Brad: «Trebuie să fi scoborât mulți Moți din munți, la mormântul lui Avram Iancu!» Găsim și aici norod mult și ales, în haine de sărbătoare. Șoseaua e acoperită cu un covor verde din iarbă cosită și tocată. Trecem printre școlari, copii, fetițe bucălate, și suim o cărare spre biserică, printre două ghirlande de femei și fete, una mai frumoasă decât alta, «pe sprânceană». Toate aruncă flori înaintea perechii regale.

Primul pretor al Plășii Baia de Criș, dr. Oncu Nerva, în numele «poporului Zarandului», primește pe Suverani cu aceleași pâine și sare și cu mișcătoare cuvinte de bun venit la mormântul «Regelui munților».

Regele răspunde foarte emoționat și, cu ochii înlăcrămați, urcă drumul spre locul sfântului mormânt. Un părințel bălan primește în pragul bisericii pe Suverani și, de tulburat ce e bietul, i se împleticește limba și își încheie cuvântarea, zicând «Trăiască M. Sa, marea noastră Crăiasă reg… rig… rog…, rugina Maria!» Din fericire, puțini au băgat de seamă. Ar fi vrut tăicuțu să mai ție și o scurtă slujbuliță în biserica arătoasă și curată, așternută cu preșuri scumpe, dar se mulțumește să i se semneze de cei de față în «Cartea de aur» a bisericii”.

„Se face, însă, un mic parastas deasupra gropii lui Avram Iancu, la capul căruia, stă o cruce umilă de piatră, cu inscripția: «Avram Iancu, Adv. Pref. Leg. Gem. În anu 1848-9 + 1872». În jurul mormântului, un grilaj modest.

Încep rugăciunile moților. Fumul tămâiei se ridică din cădelniți de argint și, aducându-se un colac mare, Rege și Regină, și cei doi preoți, îngenunche, ținând și legănând cu mâinile colacul, rugându-se pentru sufletul ilustrului răposat.

[…] Răsplata cerească s-a făcut; la groapa «Regelui Moților», a îngenunchiat Regele României Mari, dezrobitorul Ardealului și al sfintelor lui morminte.

La sfârșitul parastasului, Regele dă cu ochii de doi bătrâni cu plete albe revărsate pe umeri, ce stau lângă mormânt, de pază, drepți și nemișcați ca două stane de piatră. Sunt doi Moți, de câte 90 de ani, grenadiri de-ai lui Avram Iancu, ce au luptat în armatele lui, la 1848. Pe umeri, poartă amândoi flinte vechi, de pe vremea aceea. Ochii lor sunt limpezi, spatele drept și în pălmile lor, pe care le strange «Împăratul», arde, parcă, tot sângele tinereții de-atunci. E focul fericirii, de-acum! Unul lăcrimează și, transfigurat, cuvântă cu ochii către cer:

• «Și acum, slobozește, Doamne, pe robul tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta!»”.

„Peste toți cei de față, peste Rege, Crăiasă și norod, ca un patriarh cu brațele întinse spre binecuvântare, se înalță «Gorunul lui Horea», foarte aproape de groapa lui Iancu.

Doamne, ce gros e! În viața mea, n-am văzut așa trunchi gros de arbore. Aud că șapte oameni, ținându-se de mâini, abia-l pot înconjura.

«Gorunul lui Horea»! De copil, auzeam de el. Câte cântece, câte legende legate de el! Falnic străjer al mormântului lui Iancu, măreață și străveche mărturie a unor veacuri pline de lupte, de vifor, de lacrimi și de sânge. Dăinuind din văleatul primilor răzvrătiți contra urgiei și mișeliei maghiare, el, se crede, a fi mai bătrân decât veacul lui Horea. Zice-se c-ar fi fost sădit, pe vremea când Ardealul era bântuit de turci.

Sub acest falnic gorun, se spune că ținea Horea sfaturi cu tovarășii lui, lățind apoi hotărârile lor la târgurile vestite de la Brad. Spun alții că, la rădăcina lui, ar fi îngropată o mână de-a lui Horea cel omorât pe roată…

Nu există relicvă mai sfântă pentru poporul din Valea Crișului, ca «Gorunul lui Horea». Sub el, se adună, la sărbătorile Paștelui, la «Nedee», popor mult din împrejurimi, petrecând pe voia sufletului”.

„Dar, iată că luminata mulțime ce mă înconjoară se îndreaptă, în grădina cimitirului din fața bisericii, și mi se arată, ceva mai departe de Gorunul lui Horea, doi alți goruni mici, mici de tot, sădiți chiar azi, în cinstea și întru pomenirea acestei mărețe zile de împărătească vizită. Un gorun pentru M.S. Regele, altul pentru M.S. Regina. I-au îngrădit cu scândurele și le-au pus câte-o placă aducătoare aminte de ziua plantării.

A început să ne stropească din cer o aghiazmă călduță. Parcă Dumnezeu însuși stropește pe cei doi micuți goruni, să prindă adânc rădăcini trainice și să crească falnici, în veci de veci, ca un simbol al Dinastiei noastre, pentru veci intrată în sufletul plin de iubire al întregului neam românesc.

Ca purificați de-un fior tainic, coborâm pioși de la mormântul lui Iancu și de la Gorunul lui Horea, spre a urca din nou în mașinile noastre mâncătoare de pământ, ce ne duc înapoi, spre Brad.

Din nou, plecând de la Țebea, de-alungul șoselei, trecem printre ziduri de săteni și femei, ce aclamă cortegiul regal, în frumoase strigăte de «Trăiască»!…” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 391-396).

 

„Five o’clock tea” regal, la Brad

După pelerinajul „crăiesc” de la Țebea, cei doi regi, împreună cu suita, s-au reîntors la Brad, orașul întâmpinându-i cu aceeași frenezie, ca la început. Și aici, în saloanele „casei-vilă a directorului” Uzinei miniere, s-a petrecut un eveniment unic din istoria Bradului – „ceaiul regal”, pus la cale, după toate regulile de protocol, de societatea „cucoanelor” din oraș. Spre mulțumirea comitetului aranjator, oaspeții s-au simțit pe deplin mulțumiți de tratație, „…Regele Ferdinand și Regina Maria sorbindu-și, ca la ei acasă, ceaiul!” Mărturia lui Radu Cosmin este edificatoare:

 

„Ceaiul în Brad

            „Iată-ne, din nou, în Brad.

            Trecem prin mijlocul aceleiași împestrițate și frumoase mulțimi, vesele, care aclamă, în delir, luminatele fețe crăiești, și intrăm în curtea vilei unde e pregătit ceaiul regal.

            În sfârșit, dorința cucoanelor din Brad s-a îndeplinit! Majestățile Lor iau ceaiul în saloanele Bradului… În încăperile cu tavane joase, dar împodobite cu covoare de preț, flori, portretele familiei regale, bibelouri și, mai ales, cu ghirlande frumoase, dintre care cea mai de preț și încântătoare pentru ochi e a doamnelor și domnișoarelor ce, în costume pitorești, naționale, servesc pe iluștrii oaspeți, iată pe Regele Ferdinand și Regina Maria sorbindu-și, ca la ei acasă, ceaiul! Nu se poate închipui fericire și cinste mai mare pentru doamnele din comitet. Un bufet bogat și felurit e întins în sală, pentru cei ce n-au loc la masă, altul e jos, pentru ofițerii inferiori și cei care vor să se servească și ei, «mai ca la ei acasă!»… Ce surâzătoare e întreaga suită! […] Toate doamnele și duduiele din suita regală, ca și Crăiasa noastră cea frumoasă, sunt în port național.

            […] De data asta, în automobilul generalului Prezan, plecăm din Brad… Și, pe la ora 6, părăsim Bradul, mergând în suita regală, spre Abrud” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 396-398).

 

Pe drumul Abrudului, de la Brad la Buceș-Vulcan, „petrecuți” de mândri „băieși”, sub o ploaie de flori

Înspre seara memorabilei zile de 29 mai 1919, cei doi Suverani și suita regală își luau rămas bun de la meleagurile hunedorene ale Crișului Alb, călătorind înapoi, către Abrud și, de acolo, la Alba-Iulia. Ultimul act al turneului regal în Țara Zarandului s-a derulat, pe ruta Brad – Crișcior – Mihăileni – Buceș. În fiecare dintre „satele pitorești” traversate, „băieșii” i-au „petrecut” cu mare entuziasm. O ultimă strajă geografică, Muntele Vulcanul, semnala că era pe cale a se depăși poarta nord-estică a Județului Hunedoara:

„Mergem în urma automobilului regal, lăsând, pe dreapta și pe stânga, satele pitorești, cu gospodării cuprinse ale «băieșilor», aceștia lucrători de la minele de aur, mai toți foarte avuți și foarte bogat și arătos îmbrăcați. Stau înșiruiți pe marginea drumului, pe mijlocul satului, în poarta caselor acoperite de ramuri de brad și de flori de câmp, și toți ne petrec cu răsunătoare strigăte de «Trăiască!», iar fetele și nevestele, halucinate de fericire c-au văzut fața «Împăratului» și «Împărătesei», ne aruncă și nouă mănunchiuri de flori, în automobile. Automobile regale sau din suită slăbesc viteza, merg aproape la pas, de câte ori intrăm și trecem prin vreun sat.

            Așa trecem prin Crișcior și Mihăileni. Apoi, trecem prin satul Buceș. De-aici, mașina noastră, părăsind Valea Crișului, străbate printre munți ce despart afluenții Crișului de cei ai Arieșului. Iată, începem să vedem muntele Vulcanul, cu fruntea lui semeață, atingând bolta azurie a Cerului și ascunzându-ne ochilor Abrudul” (Radu Cosmin, Prin Ardeal, p. 399-402).

Astfel își încheie cronica sa, literatul, dascălul și jurnalistul „Radu Cosmin” (pseudonim), pe numele său real Nicolae Tănăsescu.

Post scriptum: Regina Maria – trei vizite în județul Hunedoara, o statuie la Deva și un piedestal în inimile hunedorenilor

Regina Maria a României a vizitat, în trei rânduri, județul Hunedoara. Cel dintâi periplu hunedorean, la 29 mai 1919, l-am prezentat aici, prin mijlocirea celor consemnate de Radu Cosmin într-o carte. A doua oară, la Centenarul nașterii lui Avram Iancu, din anul 1924, când s-au organizat ample serbări naționale. Astfel, în ziua de 31 august 1924, cei doi Suverani, Regele Ferdinand și Regina Maria, alături de familia regală, împreună cu oficialitățile statului, au fost prezenți din nou, la Țebea, spre a se „închina împrejurul legendarului Gorun al lui Horea, la mormântul lui Avram Iancu”. Și, în cel de-al treilea rând, pe 17 noiembrie 1929, la Orăștie, cu ocazia dezvelirii statuii Regelui Ferdinand.

De Ziua Națională a României, la 1 decembrie 2023, în municipiul Deva, va fi dezvelită statuia Reginei Maria. Unii, alții, au afirmat că Regina Maria nu a fost niciodată, la Deva. Da, este adevărat. Însă, ea a fost și este în inimile devenilor, de ieri și de astăzi. Iar statuia Majestății Sale Regina Maria relevă faptul că „suverana inimilor” tuturor românilor va dăinui, încă mult timp de acum înainte, în sufletele noastre.

 

dr. Dorin Petresc