Doru Octavian Dumitru: „Cea mai mare bucurie în viaţă este când întâlneşti ceva care să nu te lase singur.”

„- Nevasta vede tot, știe tot! Care e cea mai înaltă clădire din Hunedoara?

Publicul: – Castelul!

Ei, nevasta e Castelul! Iar voi sunteți Hunedoara.”

CascaDORUl râsului a revenit la Hunedoara, nu mai ştie nici el pentru a câta oară, pentru a aduce bucurie celor care s-au adunat la restaurantul WERK, din imediata apropiere a Castelului Corvinilor, într-o seară rece şi posomorâtă de noiembrie. Iar despre râs, comedie, plecare, viaţă, destin şi bucurie, a povestit, în exclusivitate, pentru cititorii REPLICA:

Rep: Informațiile care circulă despre dumneavoastră în mediul online spun că sunteți absolvent al Facultății de Instalații, dar nu ați profesat niciodată. Cum s-a întâmplat asta?

D. O. Dumitru: Ba da, primii trei ani a trebuit. Am făcut stagiatura. Am lucrat la Botoșani, la Bacău… Dar, eu, pe vremea aceea aveam mai mult o activitate artistică: aveam brigăzi, făceam revistă. La un moment dat, cineva m-a angajat la un trust de construcţii, la Bacău. Era un domn pe nume Guţiu, care mi-a spus: „Măi, uite care-i treaba: Eu ingineri am o mulţime aici. Da’, unul care să facă o brigadă bună, n-am!” M-a angajat şi am luat locul întâi pe ţară! Viaţa, ca artist, mi-am început-o la Galaţi, la Teatrul de Revistă „Nae Leonard”, în ’86.

Cum a apărut ideea de a deveni actor de comedie?

M-am născut aşa. Că sunt cei făcuţi şi cei născuţi. Nu, nu pot să scap de chestia asta! Recunosc, sunt momente când mi-am dorit să scap. Cred că eu fac parte dintr-o generaţie de comici care sunt supravieţuitorii holocaustului. În 27 de ani, foarte mulţi au dispărut, s-au pierdut… Nu aşa trebuia să se întâmple! Lumea e bulversată… Şi, atunci, am zis că, pe undeva, nu e locul meu aici. Dar, v-am spus: eram foarte mic şi făceam

CascaDORUl rasului
CascaDORUl rasului

spectacole. Aveam patru ani şi făceam spectacole la grădiniţă. Iar la vârsta de 46 de ani, mă întrebam dacă am talent, fiind, deja, faimos. Şi a trebuit să mă aşez, aşa… eu cu mine. Şi mi-am dat seama că talent nu e când cel din faţa ta îţi spune că ai sau n-ai talent. Talent ai atunci când, oriunde mergi, lumea râde. Când mergi cu tine peste tot.

Aţi plecat din România în Statele Unite şi în Canada…

În 1991 eram foarte exploziv, nu puteam să mă abţin de la nimic! Nu-mi ajungea o oră să fac un monolog. Aveam 35 de ani şi senzaţia că nu am de la cine să învăţ. Că nu am cu cine să „mă bat”. Întotdeauna mi-a plăcut să mă iau cu cineva în glume şi nu era nimeni. Sau, mai bine zis, parcă erau din alt film.

 „Spectacolul este viu. Mă munceşte!”

Cum se vede România de este Ocean?

Se vede cu dor de ţară! Ai mereu senzaţia că ceva s-a schimbat. Şi vii, şi zici: „Băi, de fapt, nimic nu s-a schimbat!” Eu sunt de-a dreptul revoltat şi jignit. Şi cred că toţi ar trebui să fim revoltaţi şi jigniţi: drumuri nefăcute, nu ne putem mişca repede de la unul la altul, nu putem să circulăm de colo-colo cu uşurinţă. Americanii şi canadienii şi-au făcut drumuri de la început. Există o şosea, în Canada, de 6.000 de kilometri!

Ca actor într-un one man show cât de greu este?

Mie-mi place. E o lecţie pe care mi-o dau şi mie însumi. E o lecţie de concentrare, de adunare a momentelor. Pentru că sunt persoane care vorbesc, care se mişcă prin sală… Aţi văzut ce s-a întâmplat în seara asta! Îmi place să mă interconectez cu oamenii. Pe de altă parte, spectacolul este ceva viu. Ceva care mă munceşte.

Aveţi o mulţime de improvizaţii savuroase. Spuneţi-ne măcar trei secrete care stau în spatele lor.

V-am spus că nu sunt făcut, sunt născut. Ce secrete pot să vă spun, eu, care m-am născut cu asta?! Nu mă pot abţine! Cred că ăsta e secretul umorului: nu mă pot abţine! Sigur că, în ultima vreme, am început să mă controlez. În seara asta chiar am vorbit despre diplomaţie: cât de importantă este, cât de preţioasă. Şi nu doar diplomaţia, ci şi arta persuasiunii. Eu cred că de la noi, comicii, au plecat cei care acum sunt lideri de opinie, care încearcă să prezinte lecţii de vorbit, de psihologie… Ei au învăţat să vorbească. De la noi, de la comici şi de la filozofi! Vedeţi că şi politicienii de la noi şi-au însuşit comedia ca pe un bun şi au senzaţia că ei sunt actori de comedie. Ce trebuie să faci? Ceea ce ştii. Eu ce ştiu să fac? Comedie! Atunci lasă-mă pe mine să fac comedie şi tu fă politică. Dac-o ştii! Sa n-o ştii? Atunci e mai bine să faci comedie, decât să faci politică!

„Eram disperat că nu ştiu să fac nimic.”

Ome man show: "Mie imi place!"
Ome man show: “Mie imi place!”

Aţi văzut şi dumneavoastră fenomenul românilor trişti? Românii care vin de peste granițe spun: aici toată lumea merge cu capul în pământ!

Românii care vin din afară nu sunt triști, pentru că sunt cei din jurul lor veseli. Dar, important e să găsești bucuria în tine. Eu, în străintate, nu cu mult timp în urmă, am fost trist. Am încercat să fiu altceva decât comediant. Da’ câte n-am încercat! Am lucrat şi în fabrică, pe linie, la piese de maşini. Eram disperat că nu ştiu să fac nimic. Ştiam să vorbesc, atât. Încercam să mă oprim, să devin, şi eu, un om ca toţi ceilalţi. Am învăţat să pun faianţă, gresie… Şi a început să-mi placă. Dacă faci ceea ce-ţi place, viaţa se aşează înaintea ta.

Aţi spus, într-un alt interviu: „Cel mai bine e să mergi desculţ. Desculţ te mângâie pământul românesc.” Sunteţi ceea ce înseamnă un patriot? În ce măsură vă defineşte termenul ăsta?

Nu ştiu dacă sunt patriot. Nu am demonstrat asta, nu am luptat undeva… Simt că iubesc poporul român. N-am putut să stau deoparte. Am încercat, dar n-am putut. Pentru mine, cel mai important personaj din istoria poporului român este Tudor Vladimirescu, pentru că m-au impresionat vorbele lui: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor.” Iată, cineva care s-a gândit la popor. Şi la el? La el nu s-a gândit.

Care este locul de pe pământ, despre care puteţi vorbi spunând „acasă”?

Pe globul pământesc, poţi să te simţi oriunde acasă. „Acolo unde-i bine, acolo-i patria mea”, spuneau romanii. Dar problema e alta. Nu să te simţi acasă, ci să te simţi confortabil. Eu în România mă simt cel mai confortabil. Când pleci de aici, îţi pare rău! Aia e culmea! Şi nu eşti mulţumit! Pentru că, aici, pământul are o respiraţie a lui. Treci pe aici şi simţi dacii. Mă uit la ungurii care au stat 900 de ani în zona asta şi îi simt ca trecători. Au fost austriecii: „Au venit cu disciplina, au mâncat, au băut, au pus picioarele pe masă, au intrat cu caii-n casă, au plecat cu banii” „Măi, da’ voi nu v-aţi legat de locul ăsta!” „Nein!” Până la urmă, există o frumuseţe românească, pe care nimeni nu o are. Şi cu ea putem defila în faţa noastră, nu în faţa altora! Când a venit băiatul meu, care s-a născut şi a crescut în Toronto, mi-a spus: „Tata, aici toată lumea te cunoaşte!”

„Ţara e frumoasă prin respiraţia ei, unită!”

Cum aţi regăsit, la întoarcere, România? 

A fost foarte interesant: În România e mai multă libertate. În America şi-n Canada, e mai puţină libertate, dar

Publicul hunedorean a venit ca să se bucure de comedie.
Publicul hunedorean a venit ca să se bucure de comedie.

oamenii sunt mai liberi. Ce ne face nouă rău e că ne deshotărâm foarte repede. Ne place să apărem, să facem poze, iar apoi să renunţăm. Trebuie terminate şoselele! Este o ruşine la adresa fiecăruia! Ne ruşinăm în fiecare zi. Mergi pe şosea şi mai încolo, la câţiva metri, vezi autostrada. Care nu-i dată în funcţiune. De câţi ani? De 27 de ani! Avem o mulţime de probleme şi nu rezolvăm niciuna! Mergeţi prin nişte locuri, pe care le lăudaţi şi vedeţi că arată deprimant! Case ruinate, locuri neîntreţinute… proprietatea unora e o paragină. Nimeni nu le spune: „- Stai, mă, un pic: aranjeaz-o, împrejmuieşte-o, cosmetizeaz-o! Ştii, totuşi, ţara e frumoasă!” Ajungi să mergi să faci nişte poze reclusive: „- Uite aici, o gospodărie!” „Vai, ce s-au bucurat englezii de ţara noastră!” Nu s-au bucurat de ţara noastră, s-au bucurat de o fotografie! Ţara nu e frumoasă prin peisaje, e frumoasă prin repiraţie. Prin respiraţia tuturor, unită. Noi suntem unul şi acelaşi. Dar, fiecare, în casa lui. Nu-i chiar aşa! Ne-am încrâncenat prea tare!

Care ar fi soluţia? 

Râdeţi, aveţi simţul umorului! Cu zâmbetul pe buze poţi să demontezi răul, neştiinţa, înverşunarea, încrâncenarea. Unii spun: „Comuniştii au fost…!” Opriţi-vă! Da, eu miros a comunist. O parte, însă, nu! Da’ asta nici a capitalism nu miroase. E capitalism aici? Dacă e aşa, e urât capitalismul! Iar ăia care săracii, supravieţuiesc, numai ei ştiu cum! Se fac o mulţime de tertipuri. Ideea de şpagă, aici s-a transformat în comision.

„Societatea românească e o colcăială! Da’ nu e rău!”

O societate care are comici puţini este o societate săracă, aţi afirmat cândva…

Gândiţi-vă că revista românească aproape nu mai există! Erau secţii de revistă peste tot, prin ţară, la Deva… 

Profesiune pe viaţă - comedia.
Profesiune pe viaţă – comedia.

S-au făcut lagăre pentru libertate. Omul e trist. Şi din Italia, au plecat, au plecat, dar, după 20 de ani, au început lucrurile să meargă. Noi am trecut la un alt sistem, fără să schimbăm mentalitatea. Va mai trece timp mult până se va schimba, dar nu vreau să mai spun nimic. Societatea românească e o colcăială! Da’ nu e rău! Nu e rău! E, totuşi, o colcăială! Ştiţi ce înseamnă să nu se mişte nimic?!!

Cândva erau cozi la spectacolele dumneavoastră, iar Dem Rădulescu v-a invitat să-i fiţi asistent, la Facultatea de Teatru. Aţi refuzat. Aţi regretat vreodată.

Nu, nu am regretat. A făcut ce am gândit atunci. Mi s-a părut prea mult! Am zis că nu merit eu aşa ceva! Ce regret e că nu mai sunt ei, cei mari. Idolul meu, în comedie, a fost Norman Wisdom, dar asta nu înseamnă că eu nu am avut, în comedia românească, oameni care m-au inspirat. Unul dintre ei a fost Arşinel. Apoi Puiu Călinescu, Dem Rădulescu, Birlic, Tomazian… Sunt o mulţime!

„Cea mai mare bucurie: când întâlneşti ceva care să nu te lase singur”

Aţi plecat peste Ocean, pentru a învăţa comedie americană…

Da, am învăţat foarte multe. Şi mă bucur că am adus în ţară parte din comedia americană. Dar, nu aşa cum era ea. Am translatat-o. Asta înseamnă să iei ceva dintr-o limbă, s-o întorci şi s-o aduci la tine acasă, în limba ta, astfel încât să se râdă mai mult decât de acolo de unde ai luat-o. Asta se face cu vocaţie. Dar şi râsul: e în tine. Sunt oameni care şi-au suprimat râsul.

O persoană timidă sau un introvertit, poate să facă umor?

Sigur că da, de ce nu?! Eu când eram mic, eram timid. Dar săream din timiditatea asta! Când îmi venea să spun ceva, povesteam pe stradă şi se oprea lumea. Era Doru de capu’ lui! Abia acum am început să stau şi eu, să văd ce vorbeşte Doru.

Cea mai mare bucurie a vieţii lui Doru Octavian Dumitru care a fost?

O să vă dau un răspuns greu. Asta e o întrebare umană. Categoric cea mai mare bucurie a mea a fost… Au fost mai multe bucurii: când am văzut băiatul că se naşte, apoi când am văzut fetiţa. Cred că cea mai mare bucurie în viaţă este când întâlneşti ceva care să fie mereu cu tine. Să nu te lase singur. Şi e o bucurie din mine, care ţine toată bucuria. Nu mai contează nimic. E o bucurie deasupra noastră. Pot să o aibă toţi, dar trebuie să o cauţi, să o găseşti.

Ultima oară când aţi plâns când a fost?

Plânsul meu apare atunci când văd ceva care îmi place foarte mult. Am văzut, odată, „Lord of the Dance”. Pur şi simplu, am plâns! Era ceva… Perfecţiune mi s-a părut! În genera, mă impresionează scena foarte tare! Atunci când cel de pe scenă se dăruieşte, fără să ştie. Când vine şi ne arată nouă Ceva care e deasupra lui.

„Mi-aş dori să intru în ţară şi să văd omul cu faţa curată!”

Un spectacol interactiv.
Un spectacol interactiv.

Cea mai mare durere care a fost?

A fost în momentul în care nu mă găseam. La un moment dat, am fost mai mult venit, decât plecat. Mă tot întreba lumea de ce am plecat şi de ce am venit. Şi, în timpul unei călătorii de noapte, mi-am răspuns: „Nu ştiu.” Ştiţi ce mare linişte mi-a dat răspunsul ăsta?

Dacă ar fi să vă autodefiniţi, în trei cuvinte, care ar fi ele?

Sunt un bicisnic, un om nesemnificativ! Şi mă bucur de asta! Artistul e altceva. Şi mi-e drag de el. E un aiurit (râde), care numai probleme mi-a adus: vobeşte, nu se controlează, trebuie să spăl după el, să adun, vrea să cheltuie, vrea să economisească, a vrut să aibă familie, s-a căsătorit de câteva ori… Însă pot spune despre mine că sunt un om împlinit. Împlinirea vine în momentul în care ai găsit pacea. Mi-aş dori să intru în ţară şi să văd omul cu faţa curată, luminoasă, liniştită. Conducătorii să fie nişte hoţi, nişte nenorociţi, nişte borfaşi la drumul mare, dar omul cu faţa liniştită! Le place să fie hoţi? Să fie, mă! Să vină şi să-i întrebe: „- Şi cum te simţi, dom’le?” „Mă simt singur! Eu conduc ţara asta, da’ oamenii fac altceva, au altă viaţă!”

Spuneaţi că umorul, în cazul dumneavoastră, este înnăscut. Că sunteţi născut pentru asta. Credeţi că anumite drumuri sunt dinainte trasate pentru noi?

Vara trecută eram la un picnic. Iar un tânăr vine la mine şi-mi spune aşa: „Domnu’ Doru, şi dacă lucrarea e terminată?”

Nu e un pic cam trist să nu putem schimba nimic?

Deloc! Păi, cum? Fac parte din lucrare! Adică să-mi dea Creatorul importanţă?! Să exist în lucrare?! De altfel, ăsta e următorul pas al omenirii. Râsul. Poate aţi întâlnit călugări hâtri, glumeţi, şugubeţi… Care au liniştea şi râsul. Oare de ce?

Dumnezeu, însuşi, are umor?

Eu însumi am simţit asta. Era un glob, în jurul meu şi am vibrat, efectiv! Eram tot transpirat, că nu îmi ieşea ceva, când am simţit că râdea ceva în jurul meu! Nu mă presa. Era ca un masaj de miliarde de miliarde… care parcă încerca să mă descompună. Şi, atunci, am zis: „- Deci râdeţi, da?! Râdeţi de mine! De asta asta sunt eu bun?! De asta sunt aici?!” Drumul e foarte complex! Totul e complex! Da’ e foarte frumos! Pentru că, în cele din urmă, îţi dai seama cât de simplu e totul!

 

Ada BERARU

 

 

Un comentariu la „Doru Octavian Dumitru: „Cea mai mare bucurie în viaţă este când întâlneşti ceva care să nu te lase singur.”

  • 8 noiembrie 2017 la 8:55
    Permalink

    Un artist desavarsit!
    Felicitari organizatorilor!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *