Revoluția neterminată

22 decembrie 1989. ”Dictatorul a fugit”. Odată cu el păreau gata să intre în istorie toată mizeria, înapoierea, neam-prostia scuipătoare pe asfalt, tot puroiul moral al României. Era mult prea devreme la momentul acela să înțelegem că Ceaușescu nu a fost cauza, ci efectul produs de interesele unei sub-specii românești care a reușit să ia puterea și să o păstreze prin el 25 de ani.

Și încă 30 de ani după. Azi avem deja alonja în timp necesară ca să înțelegem că Ceaușescu nu a fost alungat de popor.  Ca să plece, a trebuit ca Armata, Securitatea și PCR-ul să înțeleagă momentul istoric (de la Budapesta la Berlin blocul comunist se prăbușise!) și să-și asume trădarea. Le-a luat exact o săptămână pentru asta, între 16 și 22 decembrie 1989. La ora 12.05, în 22 decembrie 1989, România celor cu pensii speciale de azi a întors armele fumegânde dinspre popor spre ”Ceaușescu și soția”. După care, ca să-și marcheze teritoriul, au mai tras niște rafale ”de control”, surprinzător de eficiente, în popor. România pășea spre liberate și democrație condusă de proprii torționari minus Ceaușescu și famiglia lui. Ce șanse erau să iasă bine?

Expresia e folosită de 30 de ani în alocuțiuni festiviste. Dar e greu să susții cu argumente clare că în 22 decembrie 1989 românii au câștigat o revoluție. Oricum nu în sensul acela în care o Revoluție rade din temelii vechile păcate ale fostei orânduiri. Pentru că nu a fost așa. E drept, noua putere a fost imediat agreată de națiune. Dar să devii popular după Ceaușescu era floare la ureche. Imediat după împușcarea dictatorului, chiar a doua zi, românii au primit, pe lângă dezlegarea la avort, apă caldă și căldură, mai multe drepturi care azi par și ele ridicole: dreptul de a primi mutație unde doresc pe teritoriul României, de a putea cumpăra pâine, lapte, unt, ulei, zahăr și combustibil fără rație, de a putea folosi apelativul ”domn/doamnă” în societate.

Noua putere din România nu era însă deloc în consens cu chestiuni esențiale de tipul separării puterilor în stat, multipartitism, alegeri libere. Dar pentru că armata sovietică nu s-a deranjat să ”salveze Revoluția”, cu toate că noua putere a chemat-o insistent, soarta i-a rezervat comunistului Ion Iliescu o sarcină de o ironie maximă: să instaureze capitalismul în România din poziția de șef al nomenclaturii lăsate moștenire de Ceaușescu. Nici că se putea o nepotrivire mai mare între calificarea personalului și sarcina de îndeplinit!

Ăsta este motivul pentru care timp de 30 de ani România s-a învârtit pe loc frânată permanent de sferturi și jumătăți de măsură în tot ce ar fi însemnat scăderea controlului politic în zonele cheie de decizie. Ăsta e motivul pentru care tot ce am obținut în propagarea democrației, a independenței justiției, drepturile omului, progres economic s-a adjudecat anevoios, lent și niciodată pe deplin. De aici riscul real al restaurației.

Dar, mai presus de toate aceste neajunsuri și ghinioane de parcurs, mereu și mereu, de 30 de ani, românii se întorc la data de 22 decembrie 1989. Îi obligă morții! România rămâne agățată în teribila crimă nepedepsită de atunci. Potrivit datelor oficiale, numărul decedaților și mutilaților prin împușcare, înainte de 22 decembrie 1989, este de aproximativ 7 ori MAI MIC decât cel al victimelor înregistrate după această dată. Cine a dat ordin ca să moară acei români a fost mai cinic, mai crud și mai feroce decât Ceaușescu. Fostul dictator a plătit cu viața pentru crimele lui. Până când nu vor fi pedepsiți și criminalii din mandatul lui Ion Iliescu românii nu-și vor găsi liniștea. Capul lui Gelu Voican Voiculescu, spart sâmbătă la Troița dedicată eroilor căzuți la Revoluția din 1989 e dovada cea mai clară că Revoluția română din 1989 încă nu s-a terminat.

 

Adrian SĂLĂGEAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.