„Şezătoare cu bucurie”. Devencele care reînvie îndeletnicirile bunicilor

„Ne-am adunat acum, pentru că este Postul Crăciunului şi, la fel cum bunicile şi mamele noastre făceau şezători la ţară, ne-am gândit să facem şi noi asta, chiar dacă suntem de la oraş şi din diferite zone. Am considerat că este de datoria noastră morală să ducem tradiţia mai departe. Am primit moştenire de la mame şi de la bunici atâta bogăţie şi atâta frumuseţe! Noi încercăm să continuăm ceea ce ele făceau, să lăsăm totul moştenire copiilor şi urmaşilor noştri. Mulţumesc tuturor cele care vin la „Şezătoare cu bucurie”. Sunt foarte mândră că lucrăm, că ne coasem cămeşi, că tricotăm şi că nu lăsăm toate acestea să dispară”, povestește Monica Reclaru, inițiatoarea „Șezătorii cu bucurie”.

Monica ReclaruMonica are 38 de ani și este o mare iubitoare a artei țărănești. În această primăvară, s-a gândit să înceapă un proiect prin care femeile de la orașe să recupereze vechile îndeletniciri ale femeilor din sate. A fost mai hotărâtă după ce a participat la un eveniment, unde a văzut uimită că fetele habar nu aveau să facă o simplă cusătură, ba chiar unele nu ținuseră în viața lor un ac în mână. ”Nu se poate așa ceva!” și-a spus Monica și s-a zbătut să își vadă visul împlinit. Inițial i s-au alăturat alte două devence: Carmen Lobonț și Ioana Chiriacescu. Prima dintre ele  și-a petrecut copilăria în Ghelari, în pădurenime, cea de-a doua a trăit ceva vreme în Germania, la Frankfurt, și a văzut când de mult contează păstrarea tradițiilor. Încet, li s-au alăturat și alte femei din zonă, mari iubitoare de activități și tehnici tradiționale. Gazdă le este o biserică din Deva care le găzduieşte şi le sprijină demersul. Femeile se întâlnesc la fiecare două săptămâni să se sfătuiască, să admire ce au mai muncit și să se bucure de atmosfera vie a „șezătorilor cu bucurie”.  Se străduiesc să înveţe cât mai multe una de la alta, din cărţi sau copiază modele complicate găsite pe fotografii vechi din secolul trecut.

Carmen Lobonț

„Ne-am găsit un grup frumos de fete şi femei, care iubim portul popular. Am cochetat de mai multă vreme cu cusutul şi ne-am gândit că ar fi bine să reproducem nişte cămăşi autentice. Sperăm să ne întâlnim cât mai des la aceste şezători pentru că ne face plăcere. Să dea Dumnezeu să fie cât mai multe!”, spune Carmen Lobonț, care nu a mai putut să cumpere din satul natal nici o cămeșă autentică,  dar a reușit să termine de cusut  „o pădureancă pe stil vechi” şi lucrează deja la o „gorjeancă”. Ioana Chiriacescu poartă cu mândrie o cămașă frumos cusută din pădurenime : „Mi se pare minunat ce se întâmplă, odată că ne putem întâlni să ducem tradiţia mai departe, apoi e foarte frumos când facem activităţi împreună. Demult, femeile lucrau mult aşa – eu îmi aduc aminte când mergeam la spălat de haine prin sat. Fiecare avea un căruţ de mână sau o corfiţă şi aşa duceam hainele la apă. Mi se pare tare frumos că acum putem să facem împreună asemenea lucruri.”

Ioana Chiriacescu

Monica îi arată Ioanei modelul la care muncește, apoi îl compară cu cel al cămeșei pe care o poartă la șezătoarea din Postul Crăciunului: „Uite, pânza asta la care eu cos acum, este de 16 fire, este de cânepă cu in, dar cea pe care eu o port are 50 de fire pe centimetru pătrat. Vă daţi seama cum coseau bunicile noastre la lampă, că nu aveau curent electric, după ce terminau lucrul în gospodărie, cu vitele, cu mâncarea, toate treburile casei. Noi avem acum  curent, lupe și toate condiţiile şi tot nu facem ce reușeau ele veacul trecut”. Monica poartă o ie veche adusă din satul bunicii: „Ea era din Dobra de Sus, din județul Alba, foarte aproape de Mărginimea Sibiului, motiv pentru care cămașa are o mare influenţă din zonă.”

Monica și Ioana

Încet, încet, vestea despre şezătorile cu bucurie de la Deva s-a răspândit și celor trei li s-au alăturat şi alte femei dornice să înveţe să coase sau pur și simplu să împărtășească ceea ce știu. Ileana Blebea vine din Simeria și costumul ei vechi atrage atenția imediat prin măiestria cu care este lucrat.

Ileana Blebea

 

„Am cusut tare mult şi de toate lucrurile, nu doar ce ţine de costumul popular. Am început de mică, cu feţe de masă, croşetatură, lansetă, şnururi, am învăţat şi în şcoală, că atunci se făcea şi un pic de croitorie la lucru manual. Am lucrat şi foarte mult goblen vreme de vreo 20 de ani. În timpul facultăţii, ca să fac un ban mai lucram şi la cooperativa meşteşugărească cămăşi şi ii, apoi mi-am dat seama că nu mi-am cusut nici una mie. După ce părinţii au găsit în pod costumele bunicii din Argeș şi, ştiind că mie îmi plac, le-am primit. Încet-încet le-am recondiţionat, am reparat pe unde am mai ştiut. Apoi mi-am spus – „Nu se poate! Trebuie să îmi fac eu una nouă!” M-am apucat şi, dacă mi-am făcut mie, i-a trebuit şi surorii mele, la soţ, apoi au vrut şi cu altă culoare. Degetele mele au lucrat de la cinci ani şi jumătate”, povestește femeia care a terminat până acum 15 cămăşi și arată cu mândrie costumul purtat de bunica ei la nuntă.

Ilicul costumului de mireasă

„Șezătorile cu bucurie” atrag nu doar femei care vor să lucreze modele autentice, ci și pe cele care au acasă straie vechi și le aduc drept model. Spre exemplu, o deveancă le-a adus un costum popular, care se purta în secolul trecut în zonă și toate participantele se adună curioase să studieze cusăturile, să pipăie textura și apoi exclamă încântate: „Asta purtau femeile pe la 1900, în Deva. Cât este de frumos!”

Costum de la Vețel din secolul trecut

Chiar dacă nu este o șezătoare autentică de la țară, devencele se străduiesc și reușesc să reînvie o parte din atmosfera lor. Tonul îl dă tot Monica, când le îndeamnă să colinde: „Dacă tot suntem în Postul Crăciunului şi ne-am adunat aici, vreau să vă cânt o colindă foarte veche de la Bobâlna, din satul copilăriei mele, o colindă pe care o ziceau ficiorii din ceată când mergeau în casele cu fetele nemăritate: „Asta-i fiică mică / Dalba-i ficioriţă/ Îi frumoasă tare/ Soaţă-n lume n-are/ Dalba-i ficioriţă/ Numa’ pă Zioara/ Sora Soareluiu’/ Ş-a pământului…”

Atmosfera asta plină de frăție, de hărnicie, brodată cu cântece și povești, aduce tihnă și te face să tânjești după ritmul molcom al satului tradițional. Nici nu este de mirare că fetelor i se alăturat și un psiholog. Ioana Cîmpean lucrează la o cămaşă de Ardeal și vorbește despre ceea ce ea numește terapie curată: „În modernism, i se spune art terapy. Este o înnobilare a sufletului când lucrezi la ceva care te duce la o stare firească a lucrurilor de unde venim. Este un proces terapeutic foarte bine aspectat şi mă uit la fete cu câtă bucurie muncesc, oricâte probleme ar avea. Când ajung aici, toate uită de necazuri. Bucuria terapeutică de a lucra, este de neînlocuit, iar psihicul are atâta nevoie de această manifestare a frumosului în sine, a adevărului autentic. Mă bucură mult această iniţiativă şi vin cu plăcere la ele de fiecare dată.”

Ioana Cîmpean

Printre femei, un băiat și-a găsit și el de lucru. Ionuţ Chiriacescu are opt ani și îi place mult arta populară: „Port un costum din satul lui mamii, are un şerpar care este foarte vechi, de la străbunicul, chiar scrie pe el anul: 1949. Eu vin la şezătoare pentru că îmi place şi mie să cos, să fac modele.”

Ionuț Chiriacescu

Inițiatoarea „Șezătorilor cu bucurie”, Monica Reclaru, este deja la a patra cămaşă cusută de ea: primele le-a făcut pentru cei doi băieţeii ai ei, cămăşi pe care cei mici le poartă la biserică cu mare mândrie. „Am fost pasionată de mică de arta țărănească. Am crescut la ţară, am ţesut la război cu bunica mea, am văzut tradiţiile, dar şi cum se pierd în ultima vreme. Nimeni nu mai ştie să facă nimic, iile sunt înlocuite de bluze artizanale făcute prin China şi noi ne mândrim că le purtăm drept ii. De fapt, noi avem aşa o mare bogăţie! De asta, vrem să reînviem meşteşugurile, să învăţăm să coasem cămăşi precum cele vechi, să nu lăsăm tradiţia să piară.”

Este atât de pasionată de satul tradițional încât a decis să se înscrie la secția de etnologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. „Vreau să învăț totul! Dacă există pasiune şi drag pentru cămașă şi portul popular, nu e greu deloc. Înainte să cos prima cămaşă, nu făcusem decât să cârpesc şosetele copiilor, altceva nimic! Când am luat acul în mână, mi-am dat seama că nu este dificil  – am urmărit tot felul de filmuleţe pe internet, unde apar femei care cos de multă vreme şi sunt adevărate lecţii pentru noi, cele care suntem începătoare. Mă tot gândesc că noi trăim lângă cele din urmă generații ale satului tradițional, dacă nu facem acum ceva, dacă nu recuperăm ceea ce știau să facă bunicile noastre, va rămâne totul în muzee. Și asta este păcat! Trebuie să păstrăm costume, nu să le vindem neguțătorilor pe mai nimic, să scoatem la lumină fotografiile și meșteșugurile vechi. Le îndemn pe toare româncele să își păstreze rădăcinile.”

 

Laura OANA

GALERIE FOTO

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.