Moartea unui erou | 563 de ani de la moartea lui Ioan (Iancu) de Hunedoara

Ioan (Iancu) de Hunedoara, eroul creștinătății, a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în Catedrala Romano – Catolică „Sfântul Mihail” de la Alba Iulia.

“Geniul militar înnăscut, calităţile sale alese, norocul şi originea sa, precum şi urcarea vertiginoasă de pe treaptă pe treaptă i-au câştigat nenumăraţi adversari, acestui bărbat, al cărui caracter şi însuşiri nobile n’au fost întunecate şi pătate de nici un păcat; toate acestea sunt calităţi cu cari puţini bărbaţi din evul mediu se pot făli”, scria, la începutul secolului trecut, istoricul Teodor Popa, într-o carte dedicată lui Iancu de Hunedoara: “un uriaş al epocii sale ca o stâncă de granit”. 

Un vitraliu al Capelei este unul dintre puţinele obiecte din Castelul Corvinilor care-l descriu vizual pe Iancu de Hunedoara
Un vitraliu al Capelei este unul dintre puţinele obiecte din Castelul Corvinilor care-l descriu vizual pe Iancu de Hunedoara

„Despre originea, viaţa şi faptele lui Iancu (Ioan) Corvin de Hunedoara sunt numeroase scrieri în limba latină, germană, sârbă, dar mai ales în limba maghiară. Mai puţin şi mai sumar s’a scris despre acest minunat erou, chiar în limba moşilor şi a strămoşilor acestui Iancu Vodă al nostru”, scrie profesorul care documentează atent viaţa eroului, traduce autori străini şi astfel apare prima carte dedicată aprigului luptător, volum intitulat: “Iancu Corvin de Hunedoara (Ioan Hunyadi)”, de Teodor Popa, Directorul Gimnaziului de Băieţi din Hunedoara. Puţini hunedoreni ştiu că există o asemenea carte, scrisă tocmai de un locuitor al oraşului de pe Cerna. REPLICA vă aduce în atenţie un înaintaş despre care autorităţile nici nu au auzit, un profesor care şi-a iubit neamul şi i-a închinat lui Iancu de Hunedoara, o carte ca un imn: “Poporul de jos, nobilimea de rând şi cnezii români din sânul cărora î-şi trăgea originea şi cu sprijinul cărora a câştigat cele mai strălucite biruinţe, erau cu încredere în el. Îl iubeau, ba îl adorau ca pe un semizeu”.

În aproape 200 de pagini, Teodor Popa descrie amănunţit viaţa eroului, vitejia şi iscusinţa de luptător, abilitatea de negociere, dar îi face şi arborele genealogic, din dorinţa de a dovedi că eroul este român: “Iancu din Inidoara, denumit în istorie: Iancu Corvin de Hunyade, unul din cei mai mari soldaţi din Europa ai epocii sale. Român prin naştere, prin limba ce vorbea şi prin mediul în care şi-a petrecut viaţa, el a mai rămas român şi prin faptul, că în toate marile lupte pe cari le-a dus împotriva turcilor, şi cari i-au întemeiat faima, a fost înconjurat de căpetenii române, a comandat ostaşi români, atât din Transilvania cât şi din cele două principate”. Pentru a descrie personalitatea şi viaţa lui Iancu de Hunedoara, profesorul a citit şi a citat o bibliografie impresionantă: “În Huniade, se întrupează cea mai măreaţă idee a Evului Mediu (…). Credinţa lui avea concepţii mult mai largi. Ea îi dicta să lupte până la epuizarea complectă a puterilor sale, împotriva duşmanilor turci, nu numai pentru apărarea patriei sale – care era direct ameninţată – ci pentru salvarea întregii creştinătăţi, a cărei biserică sfântă şi alcătuire măreaţă erau ameninţate cu nimicire, nu într’atâta de un neam străin de rasă, ci de un inamic păgân după concepţiile eroului. (…) În Ioan Huniade precum şi chiar în fiul său Matia, sunt personificate, cu toată puterea, ideile dominante ale epocei, ca şi dovada credinţii şi originei valahe a lor şi a strămoşilor lor”, scria dr. Csanky Dezso.

“Debutul” unui erou

“Locuinţa părinţilor săi a fost însă în Hunedoara, unde s’au născut ceilalţi fraţi ai săi. Deci aici a trebuit să se nască în tot cazul şi eroul nostru. Istoricul grec Chalcocondylas scrie limpede că, s’a născut în Hunedoara. El zice: «Patria fuit choniatae sive Huniade Ardelii appidum»”. Potrivit autorului, cariera lui Ioan Corvin începe în serviciul familiei Ujlaki (1410 -1411), între anii 1415-1427 la despotul Serbiei, Stefan Lazarevici, şi în Muntenia, iar la 1428, ajunge “miles aulae regiae”, perioadă în care s-a şi căsătorit cu Elisabeta de Szilagy, după care intră în serviciul regelui. Semne că va fi un luptător strălucit dădea încă din tinereţe eroul, încă de pe vremea când era la curtea despotului sârb Stefan Lazarevici: “Legenda spune că, încă de tânăr, de abia intrat în serviciul despotului, cu ocaziunea unei vânători mari, la dorinţa Domnului său, a luat la goană un lup peste măsură de mare, pe care atâta l-a fugărit pe uscat, prin apă, până ce prinzându-l i-a adus pielea, oferindu-o ca dar, Domnului său. Pornind din aceaste afirmaţiuni ale lui Chalcocondylas, poeţii maghiari au făurit poeme despre acest episod. În aceste poeme este cântată vitejia fără seamăn a eroului”. Şi nu doar curajul îi este apreciat tânărului Huniade: “Se întreţine însă la curtea regelui Sigismund, unde s’a distins şi prin dansurile sale frumoase şi curioase. Ce dansuri puteau fi acelea dacă nu frumoasele dansuri naţionale româneşti, cari au trezit interesul curţii regale, pentru că în faţa lor erau necunoscute Bătuta, Căluşerul, Olteneasca etc., dansuri moştenite încă dela strămoşii romani”, notează profesorul Teodor Popa. Dintr-o diplomă dată de Ladislau Postumul, datată “a treia zi Rusalii 1454”, în 14 pagini, se face un fel de biografie a lui Iancu Corvin “în care se zice, că a avut purtări foarte bune ca tânăr şi era foarte serios. Anii tinereţei îi petrecuse bine exercitându-şi corpul la lucru şi la militărie, prin moralitate şi purtare nobilă. Aceste purtări eminente au făcut pe regele Sigismund să’l ia între aghiotanţii săi; iar pentru credinţa şi devotamentul său fu admis în consiliul regelui. (…) Cancelarul lui Sigismund îl numeşte pe erou «Viteaz al Curţii regale» încă pe la începutul carierii sale.

Leul din fruntea armatei

Considerat de istorici “cel mai mare erou al lumii creştine, cel mai vestit comandant şi cel mai nobil bărbat al timpurilor sale”, Ioan de Hunedoara era vestit şi iubit pentru curajul dovedit în lupte, pentru măiestria cu care îşi conducea trupele la victorie: “ …la anul 1436 îl găsim pe Corvin în armata regelui Sigismund, luptând contra Husiţilor. Pentru vitejia şi destoinicia în conducerea trupei sale în acest răsboiu a fost înaintat comandant de brigadă”. În decembrie 1437 regele Sigismund moare la 70 de ani. Ioan rămâne în oastea lui Albert, ginerele lui Sigismund, moment în care, de Transilvania, se apropie trupele turceşti: “Regele Albert temându-se, că turcii vor ataca din nou Ungaria, numeşte pe Iancu Corvin şi pe fratele său Iuon, bani ai Severinului, trimiţându-i ca pe nişte comandanţi iscusiţi şi binecunoscuţi, ca să apere acele locuri expuse. Atunci sunt ridicaţi fraţii Huniade în şirul baronilor”. La începutul lui martie 1442, în Ardeal năvăleşte o armată de 80.000 de turci: “Iancu Corvin, care niciodată nu s’a dat îndărăt din faţa luptelor (…) se hotărî să-i atace spre a le răpi o parte a prăzilor. (…) Huniade văzând din altă parte pericolul tovarăşului său, strânge în jurul său pe cei mai probaţi viteji şi după ce zice un «Doamne ajută» se aruncă ca un leu în mijlocul duşmanilor, rupe rândurile acestora şi dă ordin de retragere”.

Vitejia sa este rapid remarcată de turci, în altă luptă “Auzind Begul Mezid de apropierea lui Corvin, a exclamat:«Să vină şi să ne ofere o biruinţă şi mai strălucită». Apoi dă ordin spahiilor celor mai îndrăsneţi, ca pe Huniade să-l aducă viu sau mort înaintea sa”. Numai că begul şi fiul său cad pe câmpul de luptă: “Un număr mare de turci au căzut pe câmpul de luptă. Păgânii îşi căutară scăparea într-o fugă sălbatecă. Întreaga tabără cu prăzile câştigate, trofeele destinate Sultanului, cad în mâinile învingătorului Huniade”. Pe lângă mulţi prizonieri, 20.000 de turci morţi zăceau pe câmpul de luptă, iar o parte din prada de război ajunge la regele Ladislau: “A fost mare bucuria în tabăra ardelenilor şi tot atât de mare ecou a avut această biruinţă în întreaga lume creştină. Pe cât de temut a fost Iancu sau «Janco», numit astfel în analele turceşti, ca şi în cântecele sârbeşti, înaintea turcilor, tot atât de respectat şi preamărit a ajuns în faţa principilor şi regilor din Europa”.

Spaima turcilor

Înfuriat, sultanul Murad trimite o altă oaste de 80.000 de turci, cu ordin să cucerească Ardealul: Huniade se îndreaptă spre Porţile de Fier ale Transilvaniei, la Zeicani, cu o armată de 15.000 de oameni. La 6 septembrie 1442, se dezlănţuie iadul: “Lupta a fost peste măsură de sângeroasă. Numai geniul şi dispoziţiile înţelepte ale lui Huniade au hotărât-o în favorul creştinilor. (…) Înainte de a începe lupta, Iancu Corvin cu întreaga oaste îngenunchiază şi cere ajutorul lui Dumnezeu. Atacul ardelenilor a fost atât de fulgerător, încât duşmanul a rămas uimit (…). O mare parte a fugarilor a fost măcelărită. Întreaga tabără turcească, 5.000 prinsoneri şi mai multe drapele, au căzut în mâinile ardelenilor… Nici jumătate oştirea n’a trecut Dunărea, căci i-a consumat armele ardelenilor şi furia românilor. Sultanul deplângea pieirea armatei sale cele mai alese, iar numele lui Iancu Corvin deveni spaima Osmanilor şi fala creştinilor. Scriitorii greci, vorbind despre această luptă, îl aseamănă pe Huniade cu Achiles şi Hector”. Până la 3 noiembrie 1443, Huniade bătuse deci trei oştiri turceşti, dar urmează alte şi alte lupte din care eroul iese câştigător. “În februarie 1444, Huniade aduce un nou mărgăritar în cununa pietrelor nestimate ale gloriei.

Numele său a devenit atât de înspăimântător la turci după aceste înfrângeri, încât mamele osmane îşi înfricau copiii care plângeau cu aceea că: «vine Iancu». În 10 noiembrie 1444, armata creştină se înşiră în ordine de bătaie. In zorii zilei, Huniade personal atacă şi sfărâmă aripa stângă duşmană. În cealaltă parte, românii au atacat cu atâta putere, ca aripa dreaptă, din trupe din Rumelia, la primul atac a fost nimicită, iar învingătorii au năvălit cu sabia în mână, peste tabăra turcească până la cortul sultanului”. Lupta de la Belgrad, care a oprit înaintarea turcilor către inima Europei, este celebră: “Isteţimea şi geniul militar al lui Huniade se manifestă pentru ultima oră în toată splendoarea lui, în lupta dela Belgrad. (…) Armata turcească în fuga-i desordonată nu s’a oprit până la Sofia. Şi aici numai cu greu i-a reuşit Sultanului, să-i oprească pe fugari. Aproape 50.000 cadavre turceşti, care acopereau câmpul de luptă, 300 tunuri, 23 vapoare şi un număr mare de arme captivate vestea măreţia biruinţii creştinilor”.

Moartea unui erou

Şi totuşi, nu armele, ci o boală necruţătoare îl doboară pe Ioan (Iancu) de Hunedoara: “Fizicul său slăbit şi eşofat de puteri în urma marilor sforţări depuse n’a putut rezista la timp. Pe de altă parte era mâhnit şi deprimat sufleteşte, văzând complecta lipsă de concurs şi interes a regelui şi a sfetnicilor săi, cari în clipele cele mai critice l’au părăsit mişeleşte, fugind în modul cel mai laş. Toate acestea au accelerat desnodământul fatal. Orice speranţă de salvare pierise. Toate intervenţiile medicilor deveniseră zadarnice”, scrie autorul. Vestea morţii eroului a căzut peste o Europă care sărbătorea victoria de la Belgrad: “Chiar atunci, când bucuria era deplină, când Ungaria şi cu ea întreaga creştinătate scăpase de imediatul pericol ce o ameninţase de atâta timp, când toţi principii şi toate popoarele Europei preamăreau pe eroul dela Belgrad şi sărbătoreau între chiote de bucurie marele eveniment, care era biruinţa generală a creştinilor asupra semilunei, trebui să se producă groaznica lovitură a sorţii, care schimba bucuria în intristare. (…) La 17 august 1456, tovarăşul de arme dela Belgrad, vrednicul călugăr Capistran, cu lacrimi în ochi îl împărtăşeşte pe erou cu sfintele taine ale muribunzilor, în biserica dela Semlin. Aici i-a chemat şi pe fiii săi Ladislau şi Matei, şi i-a binecuvântat, apoi şi-a dat nobilul său suflet în mâinile Creatorului”.

“Rămăşiţele pământeşti, conform ultimei sale dorinţi, au fost duse şi înmormântate în biserica din Alba-Iulia, lăcaş zidit de el”. “Astfel a murit unica spaimă a turcilor, care era deopotrivă de mare în conducerea şi guvernarea afacerilor civile, ca şi în cele răsboinice. În faţa inamicului era curajos, prevăzător, neînfricat în ajungerea scopului fixat, statornic până la încăpăţânare”, îl caracterizează autorul pe cel care vedea în turci pe cei mai periculoşi inamici ai creştinătăţii şi ai patriei. Este descrisă apoi reacţia oamenilor la aflarea veştii morţii lui Ioan de Hunedoara: “Poporul din Transilvania şi Ungaria simţea că au pierdut în el pe cel mai bun părinte al lor. Papa dela Roma l’a deplâns şi a celebrat un serviciu funebral pentru odihna eroului”. Însuşi sultanul Mohamed, cum se spune, a rămas mut o oră întreagă, privind neîncrezător şi melancolic în jurul sălii, când i-a sosit vestea morţii celui mai mare adversar al său, apoi a exclamat: “În el a pierdut lumea pe cel mai mare comandant al său”. Alte surse indică o reacţie şi mai puternică a sultanului: “Când a auzit Mohamed despre moartea lui Huniade i-a plecat capul rămânând mult timp cu privirea aţintită în pământ. Apoi a început a plânge zicând: «Dela începutul lumii, acesta încă n’a avut pereche între principi. Îmi pare nespus de rău, căci nu î-mi voiu mai putea răsbuna pentru ruşinea şi pagubele ce mi-le-a cauzat». Istoricul Teodor Popa susţine chiar că: “moartea sa au prezis-o multe semne înainte de aceia. Mai intâiu s’a arătat un meteor pe cer, care a stat vre-o treizeci de zile”.

Urmaşul lui Huniade, tribunul lui Avram Iancu

Una dintre cărţile vechi despre Iancu de Hunedoara a fost scrisă de un hunedorean, profesorul Teodor Popa
Una dintre cărţile vechi despre Iancu de Hunedoara a fost scrisă de un hunedorean, profesorul Teodor Popa

Istoricul este convins că Iancu de Hunedoara nu a uitat niciodată că se trage dintre români şi pe mulţi i-a făcut nobili, i-au fost dragi se pare mai ales cnezii din Ţara Haţegului: “Nobilitări în masse aşazicând a făcut Ioan Huniade în judeţul Hunedoara, de unde şi-a recrutat în mare parte armata, dintre români. Pe aceştia i-a răsplătit Ioan Huniade pentru credinţa şi alipirea lor către eroul care era sânge din sânge lor, născut pe aceste plaiuri, unde-şi avea rudeniile, dându-le pe lângă rangul de nobili şi pe lângă privilegiile asigurate în legile ţării şi o mulţime de munţi, păduri şi păşuni, cari, unde au fost păstrate cu grije, formează şi azi bogăţiile acestor sate”, îl citează autorul pe dr. I. Radu. “Vrem – zice Ioan în diploma care le-o dă la 1448 – ca ei şi toţi urmaşii lor să fie scutiţi de toate campaniile militare, de colectele serviciilor şi de orice dări şi-I mântuim prin puterea acestei cărţi”. Autorul încearcă să demonstreze în zeci de pagini că Ioan era român şi se întreabă: “Dacă eroul Huniade ar fi fost ungur prin conduita şi toate manifestaţiunile sale, ar fi cu putinţă ca astăzi, după 470 de ani, adevăraţii descendenţi ai familiei eroului, care a jucat un rol atat de important, chiar în istoria mondială, să fie români neaoşi? Iată despre ce este vorba. În comuna Zeicani jud. Hunedoara, trăeşte şi azi un descendent, după vre-o soră sau unchiu al lui Iancu Corvin de Hunedoara, cu numele Ioan (Janăş) Huniade, ţăran unit, în etate de 70 ani trecut. Familia acestui vlăstar nobil este fruntaşe, numărând mai mulţi membri în susnumita comună. Şi astăzi trăeşte tradiţia în familie, ca un fecior să poarte numele de Ioan sau Janăş, zis aşa după nemeşie, conform obiceiurilor vechi, căci familia păstrează şi azi diploma originală de nobilitare, dela 1510, păstrată de susnumitul Ioan Huniade, care a fost mult timp primarul acelei comune fruntaşe din Ţara Haţegului. Întrebat fiind dacă e român şi dacă în era trecută familia sa se considera ca atare, Ioan Huniade mi-a răspuns: «Dacă noi am fi fost unguri, cum le plăcea străinilor să ne numească şi n’am fi simţit şi trăit româneşte, atunci n’am fi azi aşa cum ne vedeţi şi cunoaşteţi şi moşul nostru cu numele Ianăş (Ioan) Huniade, care a învăţat carte la Blaj, n’ar fi fost tribun în oastea lui Avram Iancu la 1848». Cele spuse au fost confirmate cu documente”, consemnează autorul.

Primele scrieri despre Iancu (Ioan) de Hunedoara

Istoricul Damaschin publică mai multe lucrări despre personalităţi istorice în “Biblioteca românească” (1829-1830) şi în “Calendariu românesc pe anul de la Cristos 1830”. Apar astfel biografii obiective ale domnitorilor Mihai Viteazul, Radu Şerban, Dimitrie Cantemir şi dar şi ale personalităţilor istorice de origine română din Regatul Ungariei, precum Iancu de Hunedoara şi Matia Corvin. “Asemenea scrieri sunt primele de acest gen în istoriografia românească. Intenţia lui Bojincă era să evidenţieze însuşirile alese ale acestor personalităţi istorice, determinate de nobila lor origine românească”, scrie într-o lucrare profesorul dr. Tiberiu Ciobanu. “Ca autor al unei lucrări de sine stătătoare despre Iancu de Hunedoara, Damaschin Bojincă rămâne pentru multă vreme singular în istoriografia românească. De la apariţia «Descrierii naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad» (publicată în “Calendariu românesc pe anul de la Cristos 1830”) şi până la editarea cărţii Iancu de Huniad, cercetare istorică de Iosif Bălan (Caransebeş, 1897) au trecut mai bine de două treimi de veac. Atât pentru Bojincă în 1830, cât şi pentru Bălan în 1897, problema fundamentală a tratării vieţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara era aceea de a evidenţia originea română a eroului de la Belgrad”. Autorul remarcă faptul că, de-a lungul vremii, personalitatea lui Iancu de Hunedoara este evocată “aproape numai de istorici din Transilvania şi Banat sau formaţi şi afirmaţi în aceste regiuni istorice. Astfel sunt Petru Maior (a cărui Istorie pentru începutul românilor din Dachia l-a influenţat pe Bojincă), August Treboniu Laurian, Iosif Şterca, Şuluţiu, Teodor Popa, Gheorghe Cotoşman, David Prodan, Mihail P. Dan sau Camil Mureşanu”. Şi cum să nu scrii despre un asemenea erou, căci, notează profesorul Teodor Popa: “Pentru a putea aprecia după merit rolul important jucat de către eroul nostru, nu numai în istoria Ungariei şi a neamului românesc, ci chiar în aceia a Europei, ar fi deajuns după ce am expus în cele precedente faptele sale, să mai amintim atâta, că epoca dela regele Sigismund până la dezastrul dela Mohacs, în istoria Ungariei, se numeşte “epoca lui Ioan Huniade”.

Laura OANA

Articol din arhiva REPLICA, publicat în  12 septembrie 2013

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *