A cui este cetatea Haţegului?

Întrebarea este retorică din multe puncte de vedere. Sunt destui care nu ştiu că există (încă) o asemenea cetate. Iar altă parte vor strânge din buze de ciudă, pentru că cetatea Haţegului nu aparţine oraşului Haţeg.

Să urmăm firul recuperării ei. Până prin anii ’70, ai veacului trecut, singurii istorici şi arheologi care au lucrat prin vechiul district (romaniştii) erau convinşi de o parte a literaturii străvechi care susţinea că obiectivul fusese un oarecare turn roman de veghe. Dacă ar fi ştiut ceva mai multă carte, atunci ar fi aflat că un asemenea turn roman nu putea fi localizat decât pe graniţele imperiului, hăt departe de poalele Şureanului. S-a mai suprapus tot acolo informaţia despre o fortificaţie preistorică, situată prin vecinătate, dar cu potenţial turistic-cultural foarte redus.

Fostul meu dascăl într-ale arheologiei medievale (Radu Popa), a scris pentru prima dată fără vreun echivoc că ceea ce se găsea pe cel mai falnic deal, care mărgineşte şoseaua către gara Subcetate, păstra ruinele cetăţii. Între 1980-1982, cu copii localnici şi elevi din Cluj, am făcut acolo o săpătură arheologică, urmată – precum îmi stătea în obicei, de publicarea unei monografii în anuarul „Sargetia”, al Muzeului din Deva. Povestea ei era fascinantă, pentru că pornea din războiul împotriva lui Litovoi, trecea prin Ioan de Hunedoara şi eşua în final în mâinile aceloraşi Cândeşti din Râu de Mori. Cum ar veni, pentru „adevăraţi” patrioţi, fusese metamorfoza dintr-o cetate regală, în una „românească”, privată, nobiliară (nu cnezială!). Cel puţin două informaţii puteau deveni „poveşti” pentru momit vizitatori; în mod sigur, nu varianta cu tunelul nesfârşit care duce departe şi nicăieri. Una prin care se zăvorâse în temniţa cetăţi un popă din Valea Dâljii, şi alta prin care Cândeştii încercaseră să-l înşele pe bastardul regelui Matia Corvin (Ioan al II-lea Corvin, botezat după bunic – nu cu numele de „Iancu”), pentru a rămâne în continuare stăpânii cetăţii.

Capitolul s-a închis şi nimănui nu i-a păsat de monument. Şi vremea a trecut…

Aşa cum am sugerat-o deja, spre ghinionul administraţiei oraşelului-capitală, cetatea se găseşte în hotarele comunei Sântămăria Orlea, de care satul Subcetate ţine şi astăzi. Ca să scape de o asemenea frustrare şi să-şi recupereze „bunul istoric”, primăria oraşului Haţeg, probabil neînţelegându-se în nici un chip cu vecinii ei de peste Râul Mare şi Strei, a luat totuşi o iniţiativă. A pornit adică să marcheze o cărăruie de departe, tocmai din vârful dealului tăiat de drumul naţional, întâmplător lângă un han cu vad şi o cruce către rezervaţia de zimbri. Începutul de traseu este însă păcătos: amplasat în pantă şi curbă, cu restricţii de mişcare de pe o direcţie pe alta, nu pleacă din oraş, parcările sunt meschine. Îndemnă către o drumeţie pe jos, dar o sabotează prin însăşi faptul că nu poţi ajunge la ea decât cu maşina… Sigur, primăria Haţeg ar fi avut nevoie de un strateg militar pentru a-şi regândi amplasarea ofertei turistice. Că mi-au folosit planul publicat, trebuie să le mulţumesc doar cu jumătate de gură, pentru că nu mi-au menţionat numele decât în textul alăturat. Probabil nu şi-au putut imagina că un arheolog poate face desene de planuri (primul ştiinţific din câte există). Pe atunci „dreptul de autor” era în un „ce” care nu ajunse să provoace scandaluri cu politicieni desmăţăţi, căutători de „lustru fără bază”. Cum-necum, acţiunea nu a rezistat. Nu pentru că semnele orientative se pierdeau de-odată, ci pentru că ţinta era pe moşia altuia, pierzându-se în jungla pădurii. Măcar ultimul sector al potecii trebuia cioplit de crengi care intrau în ochi şi smulgeau haine. Nu mai discut o altă faţă de medalie, în care excelăm: dacă înfăptuim ceva, uităm să-l mai întreţinem ori chiar îl lăsăm deliberat să se degradeze, ca să cerem apoi noi bani pentru acelaşi lucru. În cazul nostru, putem să ne gândim că, în sfârşit, realizatorii primari şi-au dat seama că au cam dat-o în bară cu conceptul însuşi.

Să ne ocupăm un pic de „moşierul” real. Toată cetatea este acoperită de o pădure tânără, lăsată să devină bătrână, şi aparţine localnicilor de la Subcetate. La început de secol XX, piscul era aproape curat, după cum o arată neîndoios fotografii din acea vreme. Dar, exact ca şi pe dealul Devei ori vecinătăţile castelului de la Hunedoara, vegetaţia a debordat cum ar face şi bărbile pe toate obrazurile bărbăteşti scutite de lame de ras. Normal, lemn de foc nu se poate scoate încă de acolo decât selectiv; nici nu prea este confortabil de ajuns după el, pentru că nici drumurile forestiere nu conduc prin preajmă. Asta nu a fost o piedică ca cetatea să se acopere cu o prelată de camuflaj. Degeaba, în momentul şantierului meu, am obţinutul facil dreptul să lichidez tufe, ba să tai şi ceva arboret, pentru lucru, dar şi pentru vizibilitatea cetăţii dinspre poalele ei. A crescut totul la loc, chiar mai avântat decât fusese. De s-a mai necăjit cineva cu vreo intenţie de domolire a naturalului, nu se bagă se seamă. Aşa că, de vrei să ajungi a vedea ruina turnului-donjon, cu baza lui hexagonală, după poteci mai bune de mistreţi şi capre (dinspre Haţeg) ori bâjbâieli serioase (dinspre Subcetate), nu dai la capăt decât de o masă verde, urzicos-ţepoasă, tocmai potrivită pentru şerpărie. Dar nu trebuie să ne temem: aţi uitat cât s-a bătut monedă pe „rezervaţia naturală” de pe dealul cetăţii Deva; inclusiv cu „bau-baul” şerpilor? Orice sperietoare se ascunde imediat de vreun şef ales decide că „interesul poartă fesul”. Însă, la nevoie, este o excelentă motivaţie contrarie, pentru nefăcutul de nimic.

În anii aceia de mult trecuţi, am văzut de pe cetatea Haţegului întreaga depresiune. Mi-am putut imagina pe viu ce a însemnat un control militar peste românii de acolo şi păzirea persistentei şosele romane de la Sarmi, către Apulum (Alba Iulia), care se strecura pe lângă Strei şi începutul Platformei Luncanilor. În zilele senine de toamnă târzie, uneori, turnul de la cetatea regală se mai iţeşte la vedere. De acolo de sus, îmbrăţişezi cu privirea măcar toate celelalte cetăţi medievale ale Haţegului: Mălăieşti, Suseni-Râu de Mori şi Răchitova. Nu mai pomenesc despre derularea întregului amfiteatru natural al colţului de Transilvanie, cu cicatricea salbei de lacuri de acumulare mai îmblânzite de timp. Ca să doreşti însă să împărtăşeşti asemenea privelişte, îţi trebuie numai foarte multă dragoste faţă de locul unde te-ai născut ori ai lucrat 15 ani din viaţă. După, poţi să te numeşti oricum: primar antreprid, consilier bătăios pentru o comunitate care nu trebuie să devină vegetativă, profesor de istorie gata să facă din elevii tăi iobagi ai comorilor Haţegului, fan de dinozauri minusculi, care să priceapă că fără tot restul istoriei locului, nu ai nici un fel de şanse să subzişti în programele vreunor excursii.

Este cumplit de greu să tai sistematic un perimetru de pădure cu ruina, cu valul şi şanţul de pământ? Este la fel de greu să aduci un arheolog, să faci o curăţenie asistată, aşa ca să poţi vedea conturul turnului construit (nu reconstruit!) după modelul de la Visegrad (Ungaria); să consolidezi apoi şi cisterna clădită din cărămizi romane, recoltate din ferma de la poale; să pui niscaiva indicatoare care să nu fie „împrumutate” de pe Wikipedia; un coş mare de gunoi? Facem un calcul contabil şi ne putem speria de cât de puţini bani ar costa „atâta” lucru. Apoi, mai departe, să treci din când în păstorire, ca să mai amendezi ceva pseudo-turişti veniţi la o beţiveală ori doar aruncându-şi resturile de picnic lângă tălpi, probabil tot aşa cum o fac şi prin casele lor? Evident, dând sfoară-n zonă cine a fost porcăitorul, ca să se ruşineze, dacă nu el, măcar bunicii şi prietenii săi de pe FB.

Deja am mers prea departe, pentru că încă nu avem vreun pact între cele două comunităţi vecine pentru un eşafodaj solidar, rezistent şi făptuit cu cap, nu cu subterfugii de dosit bănuţi. Se tem de sifonăria şmecherilor autori de proiecte? Se urăsc aşa de tare? Nu s-au înţeles cum vor împărţi vămile cele noi ale ruinelor cetăţii?

Cele două primării îşi fac de-o bună vreme, „concurenţă” a nu se ogoi prea tare cu monumentele de pe raza lor. Situaţia de la Sântămăria Orlea este mai groasă, pentru am văzut ce nu face nici cu biserica medievală aflată la vreo două sute de metri de sediul ei. Mai pot adăuga şi pustiirea ruinei bisericii greco-catolice din Subcetate (cu urme disparente de la Simion din Piteşti, cel care a pictat în secolul XVIII, la Prislop, Densuş, Nucşoara, Reia, Sălaşu de Sus), ca şi păstrarea drumul roman din hotarul Bărăştilor doar pentru iniţiaţii în istoria transporturilor pietonal-căruţoase. La rândul ei, primăria de la Haţeg nu are habar că biserica reformată din buricul urbei este vechea biserică parohială medievală şi în pereţii ei se ascund picturi din aceleaşi vremuri. Sensibilitatea sa la istorie? Cine i-ar putea şopti că ar merita să ridice un grup statuar cnezilor şi nobililor români care au luptat cu turcii (fără omniprezentul Ioan de Hunedoara) ori pentru vicarul (greco-catolic!) Ştefan Moldovan, de la care descinde întreaga istoriografie românească a Ţării Haţegului, este poate prea mult pentru timpurile noastre… O reţea de străzi cu numele lui Filip More de Ciula, Ladislau Ficior de Ciula, Mihail de Peşteana, Ioan de Breazova, Ioan Sărăcin de Sălaşu de Sus, Radu Popa ar fi deja excesiv! Deja sunt prea multe uliţe şi cărţi de identitate cu Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu. Vă rog să mă întrebaţi, în particular, cine au fost „indivizii” ăia de care n-au prea auzit nici măcar cei mai culţi dintre localnici.

O să închei cu ceva de altă natură. Toate cele scrise pe-aici, cu subiect istoric, ar fi trebuit să fie în degetul mic al vreunui muzeograf al deja menţionatului de mine, slab prestator ştiinţific, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane, din Deva. Către muzeograful acela trebuia să-şi mişte faţa oamenii unor primării dispuse să scoată monumentele ori faptele istorice la producţie turistică. Dar omul providenţial nu s-a născut, nici educat, pentru că muzeul îşi leagănă existenţa cu primitivii preistoriei, dacii şi romanii, după care face un salt, până prin secolele XVIII-XIX. Deci, toată turma de monumente medievale este fără baci! Degeaba ne vom căuta „oamenii noştri”, care să uzeze de „banii noştri”, adică ai locului. Băţoşirea cu „prin noi înşine” nu merge pentru că votanţii Hunedoarei nu-i preferă pe liberali cărora zicala le-a fost deviză (veche). Nu-i nimic, să-i găsim în altă parte, pentru că ei există! Doar şi prestaţiile istoriografice pot fi socotite ca intrate pe piaţa liberei concurenţe, nu?

Adrian Andrei RUSU

foto: © Adrian Andrei Rusu

 

Dr. Adrian Andrei Rusu este cercetător ştiinţific al Academiei Române (Filiala Cluj-Napoca), cadru didactic universitar asociat. Specialist în istorie şi arheologie medievală, istoria arhitecturii medievale (domeniile castelologie şi monasterologie), monumente istorice medievale şi premoderne, cultură materială medievală. Printre altele, autor al unei monografii despre ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700 (publicată în 1997), un tratat legat de geneza şi evoluţia cetăţilor Transilvaniei, până la 1400, semnatar a 26 volume de autor şi în colaborare, peste 150 de studii şi articole de specialitate, zeci de recenzii, note şi articole în reviste de cultură.

 

SALVAȚI MONUMENTELE HUNEDOAREI! – o campanie Replica – Info HD

 

citește și:

4 comentarii la „A cui este cetatea Haţegului?

  • 13 august 2017 la 10:53
    Permalink

    Descrierea ascunderii comorilor lui Decebal se potriveste acestui loc ! 🙂

    Răspunde
  • 13 august 2017 la 21:07
    Permalink

    Era prin 1963-1964.Nici Ceausescu nu aparuse bine ca invatatorul nostru, domnul Tanasescu(chiar ii spuneam domn) ne-a adunat pe stadionul Retezatului de pe malul Carletelui si a inceput asa: “De pe aceste dealuri va privesc turnurile stramosilor”(citat 90 la suta real).Din curiozitate si numai mai tarziu, cand am putut fugi de acasa ne-am dus sa vedem ruinele in balarii.Nu am auzit ca altcineva sa o fi facut pina la venirea mai marilor arheologi clujeni si bucuresteni.
    Nu vreau sa dezamagesc promotorii turismului cultural si nici sa fac evaluari culturale.Spre lamentare, dau un exemplu de langa resedinta mea sibiana:cetatea Landskrone de la Talmaciu.Mai aproape de comuna devenita oras, Talmaciu cetatea era vizitata in sinistrele vremuri de tinerii pionieri ce continuau cu cravata rosie o traditie mai veche a satenilor sasi.
    Astazi este in bussines, ocupata de patru antene parabolice si o statie meteo.Trec mereu pe acolo si nu am vazut nici o data un turist.Nici macar o tablita indicatoare nu exista.Era Coroana regelui si acum, la marginea drumului european nimeni nu se opreste sa urce 15 minute.
    Ati vazut comentariul de mai sus?? Burgul Hategului a fost cautat de cautatorii de comori de sute de ani; comori adevărate, nu culturale cum promoveaza prietenul-visător AA Rusu.Nici macar tuica adevarata, popeasca si binecuvantata nu mai este ca pe vremuri in mandra Tara a Hategului.

    Răspunde
    • 14 august 2017 la 8:15
      Permalink

      Deja discutăm despre un „tembelism strategic” legat de monumentele istorice. S-a introdus apa, s-a pus canalizarea, s-au reparat drumurile. S-au dat și marile tunuri cu sălile de sport. Administrațiile locale intră în șomaj. Adică, nu mai știu ce să mai facă. Câte o părculeț pentru joaca copiilor din ce în ce mai puțini? Unii s-au mai gândit și la refacerea dispensarelor. Iată că apare însă o nouă „modă”: centrele de informare turistică! Nici nu trebuie să faci mare lucru pe monument, banii seriorși pot fi turnați într-o clădire nouă, plină de fițuici, în cea mai mare parte inutile ori concepute de amatori într-ale istoriei, apoi ocupate de persoane dragi localnicilor. Care „mai știu câteceva” dacă ar umbla măcar pe net mai bine decât o fac. Amenințarea plutește în aer: primarii noștri „s-au prins” că pot stoarce bani groși, de asaltează cetățile pe care le au. Nu în maniera povestită mai sus, la cetatea Tălmaciu (variantă gregar de primitivă, și ilegală), ci prin „restaurări”. Despre mecanismele care pândesc cetățile Hațegului va fi vorba într-un episod următor („Afacerea” Mălăiești).

      Răspunde
  • 8 septembrie 2017 la 15:24
    Permalink

    Domnule Rusu, va inteleg revolta. Indreptatita.
    Si pe mine ma doare nepasarea fata de vestigiile trecutului. Cand ajung la Cetatea de Colt, de ex, imi vine sa plang. Similar cu Subcetate, turnul de la Rachitova. Si cate si mai cate.
    O remarca : “primitivii preistoriei, dacii şi romanii” – aici sunteti nedrept. Primitivi?
    Toate cele bune si multa sanatate!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *