Cuza şi momentul trecerii sale prin Deva

„Treptele ce duc la primul etaj gem de lume. Lume română. Şir lung de preoţi şi domni pe ambele laturi (…) Toţi tac, toţi aşteaptă. O să iasă Alexandru I, domnitorul detronat. El pleacă, va trece. Iată-l… e în manta de drum, căciulă de samur. Elena, Doamna, cu ambii copii de mână. Românii toţi pleacă capetele adânc. Toţi opresc răsuflarea”, descrie Constanţa Dunca – Şchiau momentul în care Alexandru Ioan Cuza părăseşte Deva: „Fostul domnitor pleacă: Perechea princiară coboară treptele, salută în dreapta şi stânga … “Să trăiască” – răsună din toate piepturile româneşti.”

Este meritul uneia dintre primele femei ziarist din România să consemneze momentul trecerii fostului domnitor prin Deva, în 1866, în exil, către Viena. Martoră a momentului, scriitoarea consemnează evenimentul într-un document numit „Un episod istoric”, manuscris semnat în „Viena, 1908”. Textul este găsit de profesorul Nicolae Lascu, care ia legătura cu istoricii deveni: „După citirea manuscrisului mi-am dat seama că locul cel mai potrivit pentru acesta ar fi Muzeul din Deva, localitate în care a avut loc „episodul istoric”. În acest scop, m-am adresat Direcţiei Muzeului, care a fost de acord. Acum, manuscrisul se află în posesia Arhivelor Statului, Filiala judeţului Hunedora, din Deva”. Mărturia lui Nicolae Lascu este consemnată într-un număr al Revistei Sargeţia într-un articol intitulat „Popasul domnitorului Alexandru Ioan Cuza la Deva, în drum spre exil”. Momentul de la Deva este consemnat de autoare pe 43 de pagini de dimensiuni reduse „format carnet de buzunar”. Autoarea scrie: „Memoriile mele întregi, memorii cinstite, nu le pot scrie. Cred însă a putea nota unele din amintirile mele politice-istorice, simple episoade ale trecutului, ce nu pot fi, nici nu pot deveni incendioase, explosive”.

Constanţa Dunca – Şchiau îşi aminteşte locul: „Pentru moment, în Deva, cam la marginea Ardealului, înspre Ungaria”. Este o seară aspră de iarnă: „… pe când încă se îngâna ziua cu noaptea, o caleaşcă mare de voiaj soseşte repede pe strada principală la uşa hanului decorat cu puţin meritatul nume de „Hotel Bauer”. Cu grăbire sare jos feciorul de pe capră; ordinele păreau a fi fost date de mai înainte, urcă cele cinci scări de piatră roase, ce duc la uşa mare, o deschide şi intră în larga sală rău luminată, unde dă câteva dispoziţii proprietarului hotelului cu privire la spaţiul ce urma să-l pună la dispoziţia oaspeţilor”. Sosirea oaspeţilor captează atenţia tuturor celor din hotel: „Aşteptarea n-a fost nici lungă, nici zadarnică. Hotelierul ia loc pe pragul uşii spre stradă, precedând un domn, de mărime ceva peste mijlociu, lat în spate, aproape ascuns într-o manta lungă, al cărei guler de blană scumpă era ridicat peste faţă şi urechi. (…) „Se aud comentarii felurite, presupuneri aventurioase şi se aud şi discuţiuni. Animaţiunea ajunge la culme, e generală”. Mulţimea de bagaje, dar şi însoţitorii atrag atenţia. Printre ei, un personaj aparte: „…singur, tăcut, pe gânduri, într-un colţ izolat al sălii, un om frumos, chipeş, cu barbă neagră, lucitoare, cu ochi scânteetori …, costum cenuşiu închis, la cravată are un bold de aur – rară monedă dacică-romană – la ornic, în loc de lanţ, un cordon tricolor românesc.” Acesta, împreună cu hotelierul, se ocupă de nevoile noilor sosiţi.

Alexandru Ioan Cuza este descris drept „călătorul în haine civile purtate milităreşte (…) Cel mai isteţ psicolog, pictorul cel mai genial, cu greu ar fi putut prinde, descurca, ceti lămurit mişcările sufleteşti ce apăreau şi dispăreau succesiv în expresiva şi nobila lui fizionomie. Repeziciunea cu care se schimba diversitatea lor devine din ce în ce mai marcantă, mai evidentă. Desigur, ceva mare s-a petrecut în sufletul acestui om. Ceva neobişnuit zdruncină acest caracter bărbătesc. Ceva puternic se încearcă a combate, a reprima, a înăbuşi”. Alături de fostul domnitor, soţia sa, Doamna Elena este la fel de tristă: „Pe chipu-i mâhnit sunt întipărite griji, nedumeriri, regrete şi mai mult decât mici, adâncă milă şi compătimire. Sigur, această femeie nu suferă de propriile sale dureri, cât simte de afund, de îngrozitor, durerile soţului ei. Le simte, dar le tăinuieşte, să nu le stârnească mai aprige pe cele ce ar voi să le vadă potolindu-se. Când dară fiinţe ce se înţeleg stau laolaltă în urma unei întâmplări catastrofale, fiecare din ele tace – tace adânc. Tace spre a nu face să sângereze din nou răni nevindecate. Ambii călători, deci, tăceau. Chiar şi privirile le ţineau plecate, ascunse, ca nu cumva să descopere furtunile morale interne”.

Tăcerea soţilor Cuza contrastează puternic cu veselia copiilor domnitorului care fac camera micuţilor să răsune: „galopade, plesnete de biciuşcă, chiote şi tropote vesele de cai în fugă. Deodată, oprindu-se pe pragul camerei părinţilor, „între două hohote de râs”, cel mare strigă: „Eu nu mai sunt prinţul Alexandru, eu sunt cal de poştă”. Remarca băiatului atrage atenţia adulţilor din jur: „Ambii părinţi tresar, ridicându-şi speriaţi capetele, apoi tatăl lor, printre buzele întredeschise, rosteşte ironic: „Da! Ai dreptate, tu nu mai eşti prinţul Alexandru… Nu eşti prinţ, ci cal de poştă eşti acum, veşnic cal de poştă! Cal de poştă pribeag, colindând lumea, biciuit de soartă, cutreierând numai ţări străine şi nici o dată ţara ta. Cal de poştă, fugar fără răgaz, fără odihnă, fără scop şi menire pentru a-ţi curma mersul vagabond, mai curând sau mai târziu, când vei fi depus într-un colţ negru, ce va fi al altora, departe de patrie, departe de neam”. Constanţa Dunca – Şchiau îşi aminteşte vorbele fostului domnitor: „Am îndeplinit unirea Principatelor din două surori ce de secole se sfâşiau, am făcut o ţară aptă de a trăi etern respectată. (…) Deviza puterilor mele a fost: „nici un român fără pâine, nici unul fără carte”. Şi totuşi, rău am fost înţeles, rău tălmăcite şi faptele mele…”

Se pare că, peste noapte, în Deva se duce vestea că primul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, este în oraş. Vin să îl vadă „fruntaşi din Deva”, dar şi din localităţile de pe Valea Mureşului.  Ziua e la fel de mohorâtă precum momentul: “Ninge, însă des şi mărunt, de ţi se pare că cerul varsă lacrimi îngheţate şi totuşi careta domnească, sosită înspre seară, stă cu caii prinşi la uşa hotelului. Acum oiştea e spre apus îndreptată. Pe stradă aproape nimenea, în restaurant câteva personae neînsemnate. Treptele ce duc la primul etaj gem de lume. Lume română.” Ajuns în dreptul preotului din Dobra, fost domn recunoaşte numele: „Căpitanul de vânători Crainic, îl cunosc. Căpitanul Crainic, fiind de gardă, a trădat Palatul. Pe Domnitorul, şeful Armatei, la 11 februarie”. Mulţimea încremeneşte în aşteptarea vorbelor lui Cuza: „Spune acestui fiu, părinte, că neagră pată a aruncat pe iubita mea armată. Pată, ce numai cu sânge poate fi spălată. S-o spele la prima ocazie, ca să uite lumea că între soldaţii ţării s-au putut afla şi trădători; să creadă că militarul român numai erou poate fi.” În timp ce bonele au grijă de cei doi copii, Alexandru şi Dimitrie, însoţitorii pregătesc caleaşca de drum, iar devenii îi pregătesc lui Cuza o plecare demnă de un domnitor român: “Perechea princiară coboară treptele, salută în dreapta şi stânga …  – “Să trăiască” – răsună din toate piepturile româneşti de repeţite ori. Înfocate strigăte îi petrec la careta din drum. Biciul surugiului îi pune caii pe goană, spre apus. Zăpada tot cade ca nişte lacrimi îngheţate”.

Momentul descris de Constanţa Dunca – Şchiau este datat însă greşit: „E patrusprezece februarie o mie optsute şaizeci şi şase, trei zile după istoricul atentat din Palatul Domnesc din Bucureşti, săvârşit întru a obţine abdicarea Domnitorului Principatelor Unite Danubiene.” Iar greşeala făcută de scriitoare, este preluată de autorităţile care au comandat şi amplasat o plăcuţă comemorativă pe faţa clădirii unde odinioară s-a odihnit domnitorul: „Momentul intervine după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza din 11 februarie 1866. Acesta ia drumul Germaniei şi aşa ajunge să treacă şi prin Deva, oraş unde rămâne peste noapte. În cinstea trecerii sale, s-a instalat pe clădirea care acum adăposteşte Casa de Asigurări de Sănătate, fostul Hotel Bauer, renumit „Bulevard”, explică profesorul de istorie, dr. Liviu Lazăr. „Data de pe plăcuţă este greşită. Domnitorul nu avea cum să fie aici pe 14 februarie”, spune şi col (r) Dănilă Moldovan, președintele Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din județul Hunedoara, asociaţie care, în fiecare an, de 24 ianuarie, participă la sărbătorirea Micii Unirii şi depun jerbe de flori alături de plăcuţa comemorativă. Cercetătorii cred că, în realitate, Cuza a ajuns la Deva în seara de 22 februarie, după cum scriu şi istoricii Nicolae Josan şi Ioan Mândrea: „Probabil că în seara aceleiaşi zile de 22 februarie/6 martie ajungea la Deva, fiind găzduit la hotelul „Bauer” din localitate, unde, după cum ne relatează târziu, în 1908, în cuprinsul unor însemnări memorialistice cu un vădit caracter romantic, martora oculară Constanţa Dunca – Schiau intelectualii români din localitate i-au făcut în dimineaţa următoare, la plecare, o emoţionantă demonstraţie de simpatie”.

 

Laura OANĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.