Nici ţuică, nici fân – dar nici monumente istorice! Cazul Răchitova

30 iulie 201713 august 2017 Redacția Replica 0 Comments

Când intri în comună, pe mâna stângă, de întâmpină un stadion izolat, care poartă numele de „Cetate”. Te poţi întreba îndată de unde i-a ieşit porecla? Mai mergi bine, kilometri întregi, fără să descoperi nici cel mai mic semn că locul de sport ar fi avut un temei de nume. Când ai dat de primele case ale centrului de comună, te-ai lămurit, privind spre dealuri…

Necooperativizată, Răchitova şi trăit o vreme de glorie în anii comunismului. Spre deosebire de atunci, acum, nici ţuica, nici fânul ei nu mai au căutare. Deci, are toate şansele să se-ngroape, încet, dar sigur, în uitare groasă.

În aceiaşi ani în care productele ei erau la preţ, monumentele sale istorice au zvâcnit din anonimat, în istoriografie. Mai întâi a fost turnul singuratic, în jurul căruia s-a făcut o cercetare arheologică de la Bucureşti (arheolog Radu Popa), după ce, cu ani înainte, fosta Direcţie a Monumentelor Istorice oprise ruinarea turnului, consolindându-l. Mai apoi, m-a pus păcatul să caut şi mi-a dat instinctul şansa să descopăr biserica medievală cea dispărută, aflată pe o mică terasă din preajma turnului. Cele două monumente, ilustrau de minune binomul unei vechi rezidenţe de nobili români din Ţara Haţegului.

A fost, în mod sigur, momentul de glorie al locului, pentru că de acolo, din ruine subpământene, au ieşit mari bucăţi de fresce preţioase, pictate de meşterii care au lucrat la Densuş, către mijloc de secol XV.

Piesele sunt acum în colecţiile Muzeului Naţional de Artă din Cluj-Napoca. Când arheologii au plecat, au lăsat la sol conturile fundaţiilor, consolidate şi amenajate pentru orice vizitare protocolară. Nici chiar atunci, niciodată de atunci, răchitovenii nu au realizat ce se-ntâmplase prin comuna lor! Numai unul dintre chipurile de sfinţi ori turnul singuratic de era pus pe vreo sticlă de ţuică marcă loco, ar fi putut ridica preţul la dublul valorii ei.

Anul 2017. În Răchitova este pace. Absolut nici un panou nu-ţi spune că ai călcat prin locuri cu ceva istorie mai răsărită. Să nu greşesc, mai există urme degradate ale voinicilor care au umplut Haţegul cu marcarea urmelor de paşi ale dinozaurilor.

Primarul, a cărui calitate de preţ este că este baptist şi are o soţie care face prăjituri nemaipomenite, 16 angajaţi, site de primărie mort ca în alte zeci de comune. Laolaltă, pritocesc probabil zilnic cu durere, viitorul trist, dar cu case tot mai arătoase, dar pe sărite locuite, al întregii comune. Pe pereţii interiori ai instituţiei publice nici o singură imagine cu frescele medievale, aşa, măcar să le dea vreo nostalgie din glorii trecute. Le-a fost amarnic de greu până să le şi ceară. Preotul local, are doi angajaţi plătit de stat. Ce se poate aştepta de la cei care nu taie nici măcar iarba cimitirului, în timp ce preotul, după ce şi-a încropit o casă parohială voinică în timpi rezonabili de scurţi, se gândeşte probabil doar la zestrea copiilor săi? O colecţie etnografică adunată de ani buni de o harnică profesoară (Viorica Opârlesc) se pierde în casa fostului preot pensionat. Cum am sta mai bine cu popularul, când cu ceea ce au făcut elitele medievale ne este ruşine?

Nu are rost să menţionăm de celelalte sate din comună: acolo nu există nimic altceva decât o lume decrepită, înzestrată cu automobile şi servere de televiziune digitală. Cu toate că, din Ciula înglobată a ieşit un umanist pe nume Filip More, care a fost un cleric catolic umanist, căruia îi datorăm primul corpus de inscripţii romane ale Daciei. Dacă a fost episcop de Pécs şi a murit luptând împotriva turcilor pe câmpia de la Mohács (1526), nu merită nici măcar o plăcuţă colea. Doar s-a dat cu duşmanul milenar ungurean! Măcar pentru el avem o motivaţie „serioasă” a nefăcutului nimic. De fraţii lui cei mulţi (Ladislau, Gheorghe, Oancea), căpitani celebri la Belgrad şi prin ţinuturile acum sârbeşti, nu vom pomeni de asemenea, pentru noi doar pe „Iancu” (= Ioan) de Hunedoara îl iubim!

Cetatea se acoperă tot mai mult de arboret. Pentru că vitele sunt tot mai puţine şi nu mai este nevoie de prestaţia vacilor în jurul zidurilor. Va fi perdeluită în puţini ani. Poate că-i mai bine, pentru că un ancadrament de la o fereastră de turn s-a desprins şi a căzut.

Nimeni nu a băgat de seamă, nimeni nu anunţă accentuarea ruinării, nu taie vreun arbust, nu amenajează vreo potecă. Ruina de biserică, amenajată conştiincios după săpătură este terenul de păşunat al crâsnicului.

Pietrele dislocate se mai iţesc dintre baligi şi lăstare de pruni gata să-şi recâştige locul în antica livadă.

Panouri turistice? Nu au existat decât pentru vulcanii minusculi a căror potenţial mediatic este scăzut. Răchitovenii nu au nevoie de ele, dar nici de turişti nu au nevoie, nici de istoria lor nu li se tulbură somnul.

Aș dori să isprăvesc într-un ton mai optimist. Nu găsesc resurse. Oamenii de acolo se complac în a nu face nimic, le place asta, nici nu doresc să fie împinşi ori traşi către lumea normală din jurul lor. Profitând de fundătura în care i-a aşezat Dumnezeu, nici nu prea ispitesc pe nimeni dintre culturnicii judeţeni să le calce hotarele. Acceptă îngroparea propriei lor istorii, împreună şi la fel de senin cu cea a destinului în care toţi copii lor vor dori să fugă de lângă măreţele lor şuri proaspăt spoite. Răchitova există pe hartă numai din inerţie.

Adrian Andrei RUSU

Dr. Adrian Andrei Rusu este cercetător ştiinţific al Academiei Române (Filiala Cluj-Napoca), cadru didactic universitar asociat. Specialist în istorie şi arheologie medievală, istoria arhitecturii medievale (domeniile castelologie şi monasterologie), monumente istorice medievale şi premoderne, cultură materială medievală. Printre altele, autor al unei monografii despre ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700 (publicată în 1997), un tratat legat de geneza şi evoluţia cetăţilor Transilvaniei, până la 1400, semnatar a 26 volume de autor şi în colaborare, peste 150 de studii şi articole de specialitate, zeci de recenzii, note şi articole în reviste de cultură.