Micia în sărbătoare. Frânturi de viaţă antică din „Pompeiul României” (GALERIE FOTO)

„Scopul nostru este ca, la finalul unui demers de cercetare, să înţelegem ceva despre oamenii care au făurit lucrul respectiv, despre geneza, ochiul, gestul şi cuvântul celor care ne-au dat nume”, rosteşte dr. Mihaela Simion, responsabilul stiinţific al colectivului de cercetare de pe situl roman Micia.

dr. Mihaela SIMION

Lucrează la Muzeul Naţional de Istorie al României (MNIR) din Bucureşti şi împreună cu alţi colegi şi arheologi de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane (MCDR) din Deva, trudeşte în fiecare vară peste pământul aşternut de veacuri deasupra istoriei.

Ai nevoie de doar de câteva minute în  preajma acestor oameni ca să îţi dai seama cât de mult îşi iubesc meseria şi cu cât drag povestesc despre situl roman sfârtecat de infrastructură, de nepăsare şi de lucrări moderne.

Tot la iniţiativa lor s-a născut şi Festivalul „Micia Rediviva”, ajuns la cea de-a IV-a ediţie.

Zeci de reenactori de la Asociaţia Terra Dacica Aeterna au întins corturi şi umbrare pe platoul de lângă ruinele Amfitreatrului Roman.

În timp ce meşterii se apucă de treabă, femeile ţes şi le desluşesc tinerelor tainele acestor îndeletniciri. Amfiteatrul devine loc de antrenament pentru trasul cu arcul. Arheologul Marius Barbu conduce, printre holde, câţiva tineri în uniformă de legionari romani către locul unde era vechiul castru al Miciei.

Sunt câteva minute bune de mers din zona Amfiteatrului şi a Termelor. „Uitaţi-vă, la dealurile din faţă, către Arad. Acolo se termina Provincia Dacia, acolo e graniţa, de acolo începe Ţara Iazigilor, era o zonă tampon unde nu locuia nimeni şi era controlată de romani.

Undeva, în Aradul de astăzi, erau iazigii. Castrul este ridicat aici ca să îi împiedice să pătrundă în Dacia. Avem la Micia cea mai mare concentrare de trupe de cavalerie din toată Dacia Romană. Castrul are peste şapte hectare – este foarte lung, de fapt, este cel mai lung ca proporţie.

Marius BARBU

De obicei aveau forma mai apropiată de un pătrat, decât de un dreptunghi ca aici. Are 400 de metru lungime şi 200 lăţime. Trupele care stau aici sunt numeroase şi marea majoritate sunt călăreţi”, povesteşte arheologul de la MCDR.

În epoca imperială, Micia apăra drumul dinspre şi către Panonia şi stătea de strajă în zona unde aurul Apusenilor se întâlneşte cu zăcămintele din Munţii Poiana Ruscăi.

Romanii cunoşteau importanţa zonei şi au adus aici trupe impresionante: „Sunt o trupă de 500 de călăreţi aduşi din Hispania, e infanteria grea din Ala I Hispanorum Campagonum.

Mai încolo, avem Cohors II Flavia Commagenorum Equitata Sagittariorum, arcaşii comageni aduşi din Siria de astăzi, care sunt şi infanterişti şi călăreţi – 480 de infanterişti, 120 de călăreţi.

Mai avem Numerus Maurorum Miciensium, o trupă de mauri aduşi din nordul Africii, în timpul războaielor marcomanice, când sarmaţii fac prăpăd în zonă. Maurii sunt vreo 500-700, toţi călăreţi.

Astea înseamnă vreo 1.200 de călăreţi şi fiecare are câte doi cai. Erau peste două mii de cai la Micia! Erau trupe de cavalerie pentru că acestea sunt mult mai periculoase, fiindcă sunt mai rapide”, explică Marius Barbu care se ocupă de săpătura de pe castru.

„Aici, unde ne aflăm noi, pe săpătura din acest an, sunt chiar barăcile unei trupe de cavalerie. Barăcile aveau două camere – în faţă, îşi puneau armele şi am găsit şi noi piese de armament, iar, în partea din spate, dormeau. Cei din cavalerie stăteau câte trei în baracă, faţă de opt, la infanterie. Cum e „centuria” la infanterişti, la cavalerie, erau 30 de călăreţi care formau „turma” şi nu erau conduşi de centurion, ci de un decurion.

Cei trei cavalerişti erau ca fraţii: luptă împreună, dorm, îşi cară bagajele împreună, îşi gătesc împreună – de exemplu, au râşniţă şi îşi fac singuri făina în fiecare zi. Primeau alimentele de bază, proviziile, dar şi le pregăteau ei singuri. În caz de conflict, îşi făceau porţii pentru mai multe zile.”

Arheologul Marius Barbu este şi el îmbrăcat în luptător, poartă straie, armură, coif şi arme specific dacice.

Este pasionat de perioada antică şi, cu fiecare răspuns, desluşeşte încă o frântură din viaţa de pe aceste meleaguri, după cucerirea Daciei.

Marius BARBU și Adelin HERBEI

Odată ajuns înapoi în tabără începe să se antreneze la aruncatul şi prinsul suliţei cu Adelin Herbei, care poartă pentru prima dată uniforma unui centurion.

Festivalul Micia Rediviva a avut loc pe malul Mureşului, în localitatea Mintia, pe locurile unde sunt acum vestigiile vechii aşezări.

 

La o primă vedere, totul pare o joacă de oameni mari, până observi tinerii şi copiii ajunşi la festival cât de atenţi sunt la cuvintele arheologilor şi la explicaţiile reenactorilor.

Fie că este atelierul de pielărie al lui Cristian Damiean, cel de ţesut, jocururile romane sau bucătăria antică, cei veniţi la evenimentul de pe malul Mureşului uită pentru o zi de telefoane şi de reţelele de socializare.

Învaţă să tragă cu arcul, să scrie pe tăbliţe de lut asemenea romanilor sau să folosească ghergheful să îşi facă mici covoraşe din lână de la Gabriella Leonte şi Adelina Cioran.

Savurează mâncarea făcută pe loc şi se răcoresc cu apă de la izvorul roman din zonă. „Istoria se învaţă mult mai uşor aşa – practicând-o! Mirosind-o! Gustând-o! Noi ne jucăm şi încercăm să reconstituim o lume. Ne gândim că poate, poate, cei mici care vin şi văd, când vor creşte vor fi mult mai sensibili la ceea ce înseamnă patrimoniu”, spune Mihaela Simion.

Ca de obicei, cea mai căutată este bucătăria antică. Daniel Ianoş se ocupă de foc şi pe pâinea prăjită, Silvia Olari taie, frământă, pisează, iar arheologul Angelica Bălos povesteşte în timp ce lucrează: „Facem o salată de ouă cu ton şi salată verde şi o altă reţetă, tot romană, „in ovis apalis”, adică ouă fierte cu un sos de seminţe de pin.

Mai avem apreciata pastă de brânză „moretum”, şuncă cu curmale, măsline în miere, iar acum punem la foc puiul cu salvie. Nouă reţete antice în câteva ore!” Alte tinere care poartă veşminte antice muncesc la „globi”, o reţetă asemănătoare papanaşilor, cunoscută de la Cato cel Bătrân. „Este brânzică de vacă cu griş. Bulgăraşii se prăjesc în ulei şi apoi se dau prin miere şi se presară cu piper”, explică Barbara Nagy.

La un pas, este cortul unde copiii desluşesc jocuri romane. De pildă, aruncatul unui os în sus şi prinderea lui pe dosul palmei. Tot aici, poţi primi amănunte despre viaţa cotidiană a romanilor de la Florina Poenaru, ocupată cu aşezarea unei togi realizată dintr-un dreptunghi de pânză albă şi lung de câţiva metri.

„Sunt mai multe feluri de a pune o togă, noi lucrăm acum după cel mai simplu model pentru că, atunci când romanii îşi puneau toga, aveau nevoie de sclavi.

Toga era lăsată peste noapte, aşezată frumos, prinsă între nişte atele ca să se aranjeze bine cutele.

Era un proces complicat şi e foarte important să aibă pliuri care să cadă perfect.

Decebal VLEJA, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie al României

Din păcate, noi suntem în criză de sclavi”, zâmbeşte femeia.

„Avem mai mulţi magistraţi decât sclavi”, glumeşte Decebal Vleja, arheolog la Muzeul Naţional de Istorie al României, transformat în reenactorul care urmează să joace rolul avocatului în reconstituirea unui proces roman în care este disputată o casă.

Copii, tineri şi adulţi au trecut prin Amfiteatru ca să înveţe de la Florin Bălsan cu se trage la ţintă cu arcul.

Cei mici s-au înscris la concursuri antrenante. După finalizarea procesului roman, în arena Amfiteatrului de la Micia, unul dintre cele patru  descoperite până acum în Dacia Romană, au intrat, după 1.800 de ani de linişte, gladiatorii.

Dumitru Ursu şi Marc Antoniu-Sebastian din trupa „Ludus Ursus Nigrus” a TDA fac spectacol pentru publicul care îi încurajează apoi, când primul gladiator cade, spectatorii strigă „Jugula” sau „Mitte”. Cel mai aşteptat şi aplaudat moment, este înfruntarea între doi luptători legaţi la ochi.

Odată cu festivalul de renaştere istorică, arheologii au organizat şi Ziua porţilor deschise pe şantierul din acest an. Dr. Mihaela Simion a prezentat publicului rezultatele campaniei de cercetări sistematice din acest an.

Vorbeşte cu patimă despre meseria ei: „Pământul întotdeauna nu minte!

Orice act al intervenţiei umane, orice acţiune este cuprinsă în acest perete de pământ, pe care noi îl îndreptăm foarte bine şi care se numeşte martor.

În aceşti pereţi, citeşti succesiunea epocilor istorice, ce s-a întâmplat aici – dacă a fost prima dată o casă, apoi au venit alţii, au demontat-o, au tăiat ziduri.

Uşor, uşor, ca într-un puzzle combinat cu tehnică de criminalistică – pentru că, în spatele tău, vine o întreagă armată: analizezi toate oasele, zonele în care s-au concentrat fosfaţii, restaurezi toate obiectele, faci analize să vezi ce era pe fundul vasului respectiv.

Din toate indiciile, la final, ca într-un puzzle, reconstitui un scenariu istoric, pe care noi ni-l dorim cât mai aproape de adevăr.”

Micia este situl de suflet al Mihaelei Simion şi al echipei conduse de ea. Au deschis în 2019 un punct de săpătură la câţiva metri de Amfiteatru, într-o zonă unde  investigaţiile geofizice şi non invazive indicau prezenţa unei clădiri mari. „Este o posibilă clădire sacră. Nu există analize care să îţi arate ce este.  Singurul adevăr în arheologie este: „taci şi sapă!”. Lucrurile aici s-au dovedit a fi uşor diferite faţă de ce am văzut noi în scanare şi mult mai complexe. Tot ce e aici, acoperit, sunt săpăturile de anii trecuţi, acum am lucrat pe colţul de vest cu latura de sud a clădirii.

Încet, încet am reuşit să ne dăm seama ce este cu această construcţie : avem o construcţie cu fundaţie de piatră, cu două-trei asize, adică rânduri de piatră de temelie. Elevaţia, adică zidurile, au fost făcute din cărămidă combinată inclusiv cu pereţi de lut cu lemn. Are vreo opt încăperi : are un hol mare înainte, faţă de care sunt dispuse aceste compartimentări. La un moment dat, s-a produs o recompartimentare, iar holul central, galeria, a avut probabil o colonadă. Acoperişul clădirii era de ţiglă. Are un rol oficial, pentru că materialul arheologic, faţă de alte zone din Micia, este mult mai rarefiat. Este de ştiut că, acolo unde locuiesc oamenii în viaţa de zi cu zi, produc mult mai mult gunoi. Atunci când sapi, ca arheolog, o structură de locuire, cantitatea de material, „de gunoi”, este mult mai mare. În zona asta avem foarte puţină ceramică, şi, dacă este, sunt lucruri de mare lux, adică nu a stat nimeni să facă mâncare aici.”

Arheologii mai au de furcă cu ruinele templului. Acum arheologii caută indicii despre zeul căruia îi era inchinat. „Eu cred că, da, aici avem un templu, dar, până când nu îi găsim buletinul, să vedem cum îl cheamă …, dar, la cum arată până acum, da, avem un templu. S-ar putea să fie un templu dedicat mai multor divinităţi, adică mi-ar plăcea tare mult ca aici să fie „Capitoliul Miciei”. Este o clădire monumentală cu trepte în faţă şi pe părţi”, explică Mihaela Simion. Arheologii aseamănă Micia cu Pompei, datorită numarului mare de descoperiri, dar şi pentru accesibiltatea stratului antic, devenit un fel de „capsulă” peste timp a vieţii romanilor în Dacia.

După cucerirea Daciei, Micia a devenit o aşezare importantă unde trăiau peste cinci mii de suflete. Se întindea pe aproape 40 de hectare, era un punct vamal strategic, cu port la Mureş, cu ateliere numeroase, cu meşteri renumiţi şi avea cele mai mari terme descoperite până acum în Dacia Romană.

Arheologii de la Muzeul Naţional de Istorie al României şi cei de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva se străduiesc de ani de zile să afle cât mai multe despre cum arăta aşezarea romană.

Cu fiecare descoperire, se mai aşează o piesă în puzzle-ul complicat al istoriei. „Anul acesta am deschis şi două casete, unde suntem sub nivelul de funcţionare al clădirii monumentale. Aici lucrurile se schimbă: suntem pe structuri de locuire care au fost incendiate, după care s-a făcut curat.

Noi ştim că undeva, în timpul domniei lui Antonius Pius (împărat roman care a domnit între anii 138 şi 161 – n. red.) şi a lui Marcus Aurelius Antoninus (împărat între anii 161 şi 180 – n. red.), Micia a suferit un puternic atac şi a fost practic pusă la pământ.

Peste tot prin sit unde săpăm, la nivelul ăsta, găsim urme de arsură, probabil din timpul războaielor marcomanice. După aceea, oamenii Miciei au strâns din dinţi, s-au ridicat din nou, au refăcut toată aşezarea şi au construit faza frumoasă: „Micia de piatră”. Aceasta i se datorează lui Lucius Septimius Severus (împărat care a domnit între anii 193 şi  211, n. red.), împărat care ne este clar că a avut o legătură specială cu Micia, pentru că atunci se schimbă tot planul aşezării.

Atunci se ridică clădiri foarte frumoase, din piatră, totul este sistematizat: se trasează străzi, clădirile sunt aliniate. Unde este acum calea ferată, era o primă linie unde probabil era „Sanctuarul Geniului Miciei” şi a unui zeu deosebit de important, cu care vin sirierii încă de la început, Jupiter Dolichenus.

Din zona unde suntem acum provin mai multe dedicaţii către Diana, Triada Capitolină şi către Venus. Unul din puţinele altare dedicate zeiţei iubirii provine de la Micia, din terme. Undeva la baza dealurilor Herepeii este o altă zonă sacră, cu templul zeilor părinteşti, probabil legat de prezenţa maurilor.”

După înfrângerea dacilor, romanii au întemeiat pe malul Mureşului, o localitate care a înflorit. „Micia este o lume extrem de eclectică, cu o populaţie foarte mare, cu o viaţă religioasă extrem de activă.

Faţă de alte situri, aici avem o cantitate mare de mărfuri de lux, pentru că banii se fac aici, la Micia: pe aici intră negustorii în provincie, aici se ţine târgul mare, aici se fac afaceri, aici sunt ateliere de gravură, ateliere de pietrari.

Este situl cu cele mai multe atestări de colegii profesionale din Dacia Romană. Pentru construcţii se foloşeşte gresie, calcar, micaşist, care este o rocă adusă din împrejurimi, dar inscripţiile importante şi leii funerari se fac din andezit de Uroi.

Există la Micia o şcoală de lapicizi (lucrători specializaţi în gravarea pe piatră- n. red.). Blocurile de piatră sunt aduse probabil pe Mureş, dar se cioplesc aici. Se lucra şi cu marmură, dar mai puţin”, completează Simion.

 

Micia închidea culoarul Mureşului, râul care, în Antichitate, era o adevarată „autostradă”. Nu era doar o mare aglomerare militară, dar şi o înfloritoare aşezare urbană în secolul al III-lea. Descoperirile arheologice de la Micia vorbesc despre o viaţă economică bogată, o poziţie extrem de bine apărată, despre aristocraţie, cavalerie, meşteri, oameni simpli, momente crunte de luptă şi iubiri prinse în piatră. Este un mozaic care ar oferi turiştilor o minunată incursiune în istorie, dacă statul ar vrea să-şi valorifice cu adevărat siturile antice.

dr. Mihaela SIMION – arheolog

Până atunci, arheologii conduşi de Mihaela Simion visează la un muzeu virtual al Miciei şi îşi continuă cercetările: „Am dat peste tot felul de intervenţii în această campanie, dar nu de tipul celor de anii trecuţi. Aici, partea de migraţii parcă a avut un tabu să se aşeze. O să vedem săptămâniile viitoare de ce. ”

 

 

Laura OANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.