Regele MIHAI și ”Clasa Palatină”, în județul Hunedoara (I)

În urmă cu opt decenii și jumătate, cel care a fost Suveranul României – Regele Mihai (1921-2017), împreună cu colegii și profesorii din „Clasa Palatină”, a întreprins o  memorabilă excursie de studii în Județul Hunedoara. Timp de 12 zile, între 10-21 iunie 1935, oaspeții au vizitat: Țara Hațegului, Valea Jiului, Munții Retezat, Hunedoara și Ghelariul, Deva cu cetatea, Ținutul Zarandului, Ținutul Orăștiei și Cetățile dacice.

„Clasa Palatină”, o școală pentru viitorul Rege

Un episod mai puțin mediatizat din biografia Regelui Mihai I de România (1921-2017) este cel al studiilor liceale, pe care le-a urmat într-o formulă cu totul aparte, demnă pentru viitorul monarh – „Clasa Palatină”.

În 1932, „Voievodul Mihai de Alba-Iulia” (titlul conferit principelui moștenitor), în vârstă de 10 ani și jumătate, încheiase cei patru ani de școală primară, pe care îi făcuse în particular, iar tatăl său, Regele Carol al II-lea, căuta o modalitate optimă pentru educația liceală a tânărului prinț. De menționat că, pe atunci, liceul dura opt ani de zile, structurat în două cicluri de învățământ.

Așa cum relevau gazetele din epocă: „Înainte vreme, prinţii învăţau şcoală singuri, cu profesorii lor. De mici, copiii erau crescuţi cu guvernante şi profesori care-i învăţau limbi străine şi cunoştinţe necesare oricărui om luminat. Prinţul sta în palat departe de popor şi de ţară, pe care nu o cunoştea totdeauna bine. Cu totul altfel înţelege M. S. Regele (Carol II) ca să înveţe şcoală fiul său. El doreşte ca Voievodul (Mihai) să nu fie despărţit niciun moment, cunoscând oamenii şi obiceiurile ţării. Regele Carol al II-lea năzuia ca fiul moștenitor să înveţe alături de colegi proveniți din rândul tuturor categoriilor sociale și din toate provinciile istorice ale României Întregite.

Pe cale de consecință, la inițiativa lui Carol al II-lea și cu sprijinul profesorului Dimitrie Gusti, ministru al Instrucțiunii Publice, s-a decis formarea unei „Clase Palatine” de rang liceal, alcătuită din adolescenți de vârsta lui Mihai, „buni la minte şi la trup“, selectați dintre aceia cu media 10 la admiterea în liceu, aparținând diverselor medii sociale și etnii, fii de ţărani, diplomaţi, ofiţeri, învăţători, avocaţi sau preoţi, şi săraci, şi bogaţi, şi de la sat, şi de la oraş. Aceasta urma să funcţioneze, într-un pavilion din incinta Palatului Regal, având un statut mixt, între liceu civil şi liceu militar. Sub aspect formal, avea să fie integrată Colegiului Naţional „Sf. Sava“ din Bucureşti.

Marele Voievod de Alba-Iulia Mihai, elev al „Clasei Palatine”

În 1932, regele a încredinţat unei comisii o misiune cu totul aparte: să cutreiere țara în lung şi în lat şi să-i găsească pe cei care aveau să fie colegii principelui Mihai, în „Clasa Palatină”. După cum scria un condei de la redacția ziarului „Albina Românească”: „Şcoala aceasta anume a fost alcătuită, în aşa chip, pentru ca Voievodul să fie pus, prin colegii Săi, în legătură cu ţara. Voievodul Mihaiu trăieşte alături cu un fiu de plugar sărac, cunoscând astfel viaţa şi sufletul lui. Deasemenea, el va cunoaşte firea şi obiceiurile colegilor lui unguri şi saşi, fiindcă mâine, când va fi Rege, va trebui să cunoască bine poporul pe care-l va conduce. Clasa Voievodului Mihaiu reprezintă ţara întreagă, fiindcă ea cuprinde şi pe săraci şi pe bogaţi, şi copiii de la sate şi dela oraş, şi români şi străini”.

Între cei 14 cursanți, colegi ai viitorului rege, s-au remarcat prin destinul lor ulterior: Dan Cernovodeanu (istoric), Mircea Ionnițiu (secretar personal al Regelui Mihai), Radion Chiaburu (pilot), Lascăr Zamfirescu (inginer și confident al Principelui de Coroană), Constantin Malaxa (moștenitorul Uzinelor „Malaxa”). Așa cum mărturisea unul dintre elevii „palatini”, „Bunul simţ, mândria de a fi român şi spiritul camaraderesc erau trăsăturile care-i defineau pe toţi aceşti copii!

Urmându-se modelul anglo-saxon în privința educației celor „de os domnesc”, s-a încredințat conducerea insolitei „Clase Palatine” unor ofițeri ai Armatei Române, unii dintre ei Cavaleri ai „Ordinului Mihai Viteazul” și  aghiotanții regali: colonelul Traian Eremia Grigorescu, locotenent-colonelul Emil Pălăngeanu, comandorul Preda Fundăţeanu, maiorul Mircea Tomescu, colonelul-adjunct Dumitru Dămăceanu.

Coperta cărții lui Ion Conea

Cum învăța a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai”!

Cu o programă școlară asemănătoare cu cea a altor licee din România (Geografie, Istorie, Istoria artei, Limba și literatura română, Matematică, Fizică și Chimie, Filosofie, Psihologie, Drept, Economie politică, Religie, Științe naturale, Limba latină, Limba elină, Limba franceză, Limba germană, Muzică, Desen, Caligrafie, Educație fizică, Educație morală, Igienă, Lucru manual), către finalul fiecărui an de studii, „Clasa Palatină” a beneficiat și de așa-zisele „lecții de sinteză prin țară”, în care cunoştinţele acumulate la ore se transpuneau în practică. Aceste călătorii de studii, coordonate de eminentul geograf și geopolitician – profesorul Ion Conea, durau circa o lună de zile, iar în fiecare an, se alegea o anumită regiune a ţării, cum vor fi fost, spre pildă: Ţara Haţegului, Ținutul Zarandului, Ținutul Orăștiei, Ţara Bârsei, Ţara Almajului ș.a. Transportul s-a efectuat cu trenul regal, cu automobile, dar și „per pedes”. Ocazional, „lecțiile de sinteză” din teren le-au fost expuse de personalități ale culturii românești, precum: Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Dimitrie Gusti ș.a.

Referindu-se la acele veritabile „expediții”, Regele Mihai își amintea: „Interesante erau, în special, cursurile de sinteză de la sfârşitul fiecărui an. Făceam geografie, istorie, la faţa locului; intram în câte o ruină sau mergeam pe la mânăstiri, şi chiar acolo ni se predau lecţii despre istoria zonei respective, chiar acolo, aflam amănunte de geografie, de economie. […] Era foarte instructiv”.

Profesorul Ion Conea a ținut la zi o veritabilă „cronică” a călătoriilor hunedorene întreprinse de „Clasa Palatină”, ieșită la lumina tiparului, la un an de la evenimente, sub titlul „Cum învăța a-și cunoaște țara Măria Sa Mihai” (București, Editura „Cartea Românească”, 1936).

Trenul regal în gara Hațeg, fotografie realizată de Principele Mihai

10-21 Iunie 1935: O cronică mai puțin cunoscută a vizitei „Marelui Voievod Mihai” și „Clasei Palatine”, în Județul Hunedoara

Cartea profesorului Conea consemnează, în principal, lecțiile de sinteză desfășurate în Județul Hunedoara, în perioada 10-21 iunie 1935, respectiv periplul „Clasei Palatine” prin: Țara Hațegului (10-14 iunie, 18 iunie), Valea Jiului (15-16 iunie), Munții Retezat (17 iunie), Hunedoara și Ghelari (19 iunie), Deva și Ținutul Zarandului (20 iunie), Ținutul Orăștiei și Cetățile dacice (19 și 21-22 iunie).

Referindu-se la periplul hunedorean, viitorul suveran al României – liceanul Mihai – concluziona într-una din lucrările sale de control: „În prima zi (10 iunie), am poposit în oraşul Haţeg. Din ziua de 10 şi până în ziua de 19, am străbătut Ţara Haţegului în lung şi în lat, vizitând în primul rând biserici: Densuş, Sf. Maria-Orlea şi Prislop, pe urmă cetăţi vechi, şi anume: Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Apoi, am văzut castelul de la Huniedoara şi ruinele cetăţii de la Deva. Din Ţara Haţegului, am pelcat spre Orăştie, în ziua de 19, trecând prin Huniedoara, unde am făcut o lecţie. De la Orăştie, am plecat la punctul cel mai însemnat, Cetatea lui Decebal de la Costeşti… Noi putem spune ca acest judeţ al Huniedoarei este judeţul care a păstrat cele mai multe şi mai vechi urme despre viaţa strămoşilor noştri. Pe mine m-a impresioant tot judeţul Huniedoara, însă mai mult dintre toate cele văzute, m-a impresionat cetatea de la Costeşti, şi ţin mult să merg să văd şi Sarmizegethusa lui Decebal de la Grădiştea Muncelului, acolo în munţi”.

Liceanul de rang princiar, Mihai de România, între cercetașele de la Orăștie

Au trecut opt decenii și jumătate de la acea vizită memorabilă, pe meleagurile hunedorene, a celui care a fost Regele Mihai de România, iar „praful uitării” s-a așternut inevitabil peste fapte și întâmplări. Iar cartea din 1936 a profesorului Conea a devenit și ea o „rara avis” (pasăre rară), aproape inaccesibilă cititorului. De aceea, în cele ce urmează, vom reînsufleți vocea cronicarului, încercând să dăm lumină și culoare unei lumi apuse.

Cu Principele de Coroană Mihai, prin Țara Hațegului

În ziua de 9 iunie 1935, seara, „Clasa Palatină” părăsea Bucureștiul, îmbarcată în trenul regal, cu destinația județul Hunedoara, prima escală la Hațeg. De ce se optase pentru aceste meleaguri? Profesorul Ion Conea ne mărturisește: „Cu greu s-ar fi putut alege, în tot cuprinsul ţării, un mai nimerit, adică mai înzestrat, cadru pentru cursul de sintetizare pe care l-am expus, decât acela al Ţării Haţegului. Nicăieri ideea de patrie nu putea fi înţeleasă şi trăită aşa de viu, ca pe bucata aceea de pământ în care stau laolaltă şi alăturea: Sarmizegethusele dace, Sarmizegethusa romană, monumentul victoriei lui Ion Corvin, Gorunul lui Horia, Mormântul lui Avram Iancu…”.

Principele Mihai coborându-se din Trenul regal la Hațeg

Prima zi, 10 iunie 1935: Hațeg, Densuș, Fărcădinul de Jos – Berthelot

Trenul regal a oprit la peronul stației de cale ferată din Hațeg, în zorii zilei de 10 iunie 1935. Profesorul Ioan Conea descrie primele impresii ale elevilor din „Clasa Palatină”:

„«Vai! Ce frumos e pe aici! Ce frumos!» – repetă copiii unul după altul, dându-se jos din trenul care a poposit, de o jumătate de oră, în faţa gării Haţeg. Superbi şi înalţi, de parcă ar sta să-şi prindă vârfurile de cer, apar în faţa noastră Munţii Retezatului. Dinspre răsărit, soarele, care încă nu se vede, varsă foc pe Munţii Sebeşului. Se aprind, pe încetul, şi Munţii Retezatului. O cupă de cleştar e cerul, aşa de limpede. În gropile de supt creasta Retezatului, pâlpâie lumina petecelor de omăt, dacă nu se vede cumva şi Masivul Parângului: toată lumea ştie, doară, că acest masiv poartă pe el cel mai înalt munte al Olteniei şi că este – lucru sigur! – undeva, pe aici pe aproape. Dar, la drept vorbind, nu e lucru uşor să te descurci şi să te orientezi în această lume de munţi, care dau buzna parcă, din toate părţile – mai ales că pe cei mai mulţi dintre noi ne-a adus trenul pentru prima oară în mijlocul lor. Dacă n-am fi ştiut dinainte că ţinutul în care ne vom pomeni, în dimineaţa de 10 iunie 1935, are să fie Ţara Haţegului, aproape că n-am crede că suntem, acum, pe pământul ţării noastre: aşa de original e peisajul acesta, în care munţii se aglomerează de jur împrejur, ca într-o cavalcadă de valuri ce stau să cadă pe groapa din mijloc. Cu atât mai dezorientaţi sunt copii. Dar ei nu pot aştepta… Iată-i stol, în cap cu Măria Sa (Principele Mihai), lângă colonelul Pălăngeanu. «Ce munţi sunt aceia de colo, domnule Colonel? Dar cei de colo? Dar cei de dincolo?» Dar cum colonelul Pălăngeanu abia s-a dat şi dânsul jos din tren, nu se prea poate lămuri, nici pe sine, necum pe ei…

Voievodul Mihai, împreună cu colegul Radion Chiaburu, lângă trenul regal, într-o gară din Țara Hațegului

Măria Sa a şi pus mâna pe aparatul de fotografiat şi întreabă grăbit: «Ce să fotografiez?» Copiii ceilalţi, auzindu-l, dau fuga la cabine cu toţii şi apar fiecare cu aparatul lui. Vrem să-i convingem, însă, că încă nu e vremea pentru punerea lor în funcţiune, că încă nu e nimic bun, aproape de noi, de fotografiat.

Principele Mihai, la sosirea în gara Hațeg, punând piciorul pe pământ hunedorean

– «Dar cum, ripostează Marele Voevod, da nu e bine să fotografiem trenul care ne-a adus, aşa obosit cum e el acum?» Şi iată cum trenul este acela care, cel dintâi, îşi lasă imaginea furată de pelicula roll-filmului”.

După un dejun frugal servit în tren, cu mic cu mare au purces la drum, prin cele două Fărcădinuri, Tuștea și Ciula Mare, îndreptându-se către Densuș, unde urma a se derula cea dintâi lecție de sinteză pe teritoriul hunedorean.

Nici un ceas n-a trecut de la sosire, şi iată-ne pornind cu maşina de excursii a clasei, spre satul Densuş, drept spre apus, să facem acolo prima lecţie a programului: Biserica veche din Densuş. Măria Sa nu mai cere să treacă la volan, ca de obicei. Vrea să fie liber, să poată privi în voie la cavalcada asta de peisagii grandioase, care se desfăşoură ca într-un film, de-a dreapta şi de-a stânga drumului. Îl privim cum soarbe din ochi panorama Retezatului. Trecem prin Fărcădinul de jos, prin Fărcădinul de Sus, prin Tuştea şi Ciula Mare. Drumul merge tot pe sub munţii care mărginesc, dinspre nord, groapa Ţării Haţegului, nu aşa de înalţi, e drept, dar meritându-şi pe deplin numele de munţi, cum mărturisesc, între altele, rocile cristaline din care-s formaţi şi din care, la o oprire, ne aprovizionăm cu suficiente bucăţi, pentru colecţia petrografică a clasei.

Sosiți în patriarhala atmosferă a Densușului, elevii „Clasei Palatine” au audiat lecția profesorului Constantin Daicoviciu și a părintelui Nae Popescu, la biserica monument istoric.

Popas de o clipă, într-un sat hațegan – microbusul Dodge, automobilul de excursii al Clasei Palatine

Ajungem în Densuş. Pentru biserica sa monumentală, este după Grădişte, cea mai însemnată localitate din Ţara Haţegului. Aşezat într-o poziţie frumoasă, pe malurile unui râuleţ şi scutit de vânturile năpraznice, care mai ales toamna şi primăvara, îngrozesc satele de la şes şi de pe Strei, satul acesta îţi apare, când îl priveşti de pe tăpşanul care-l domină dinspre nord şi pe care odihneşte biserica lângă zidurile căreia am poposit, îţi apare ca îngropat în pometuri. Interesează pe cercetător, în chip deosebit: prin vechimea lui, prin portul şi limba locuitorilor,  prin numele de familie şi botez ale acestora, prin biserica – unică în felul ei pe tot cuprinsul ţării – lângă care ne găsim acum, şi interesează prin chiar numele lui, încă nelămurit; şi-au dat unii părerea, pe care nu putem pune temei, că ar veni din «ad silva densas», locul în care ar fi fost îngropat vestitul general Loginus, iar alţii au spus – o părere mai vrednică de atenţie, dar iarăşi nu îndeajuns de convingătoare – că explicaţia şi originea ciudatului, în aparenţă, nume, ar sta în aşezarea lui topografică «din sus». Fapt e că încă nu cunoaştem, sigur, originea acestui nume pe care localnicii îl pronunţă accentuat pe prima silabă, astfel scris: «Dânsuş». Satul, geografic vorbind, e aşezat pe un con de dejecţie, în gura râului cu acelaşi nume, adică la ieşirea lui din munţi în şesul Haţegului. Apa îi trece prin mijloc, privindu-i casele şi pometurile semănate pe ambele maluri, dar risipite şi pe coastă, mai sus.

Trecem la biserică, adică, mai bine zis, suim la dânsa, fiindcă e aşezată pe un dâmb, în marginea de nord-est a satului, de unde privirea prinde toată Ţara Haţegului.

Urmează lecţia făcută de profesorul (Constantin) Daicovici, de la Universitatea din Cluj şi de părintele Nae Popescu, profesorul de religie al clasei Măriei Sale – lecţie pe care o ascultăm cu toţii, pe măsură ce vizităm cu de amănuntul biserica… Extrem de curios, Măria Sa întreabă la tot pasul – ba una, ba alta. Are şi ce întreba, însă, în faţa unui locaş ca acesta, pe cât de modest ca dimensiuni, pe atât de complex şi ciudat în construcţia şi înfăţişarea lui. Au recoltat, copiii, un car de cunoştinţe – istorice, religioase şi arhitecturale – din vizitarea şi examinarea acestui nepreţuit monument istoric al pământului românesc.

Biserica din Densuș, fotografiată de Principele Mihai

Trecem, după ce isprăvim cu biserica, în grădina unui sătean – chiar aici, lângă sfântul locaş. Se întinsese în această grădină, în timp ce se făcea lecţia în biserică, un lung şir de mese, la umbra pomilor. Dar nu pentru a se lua masa, cum poate bănuiţi, ci pentru a trece la ele copiii şi a scrie compoziţia despre toate câte auziră şi învăţară privitor la acest monument al satului şi al ţării întregi.

În jumătatea de oră de repaos, care se dă până la compunere, Măria Sa şi copiii ceilalţi zburdă prin grădină şi în jurul bisericii – şi nu se mai satură privind la groapa asta geografică, strânsă de jur împrejur între munţi, a Ţării Haţegului. Din Densuş, în adevăr, o prinzi toată, într-o singură privire. O umple soarele toată, ca pe o imensă barcă, tăiată într-un imens trunchi de munţi, cum bărcile noastre vechi erau tăiate în câte un trunchi de copac. Şi-a vărsat soarele toată lumina în ea şi te orbeşte strălucirea ei.

Măria Sa trece din nou la biserică şi cheamă înăuntru pe profesorul Daicovici, căruia-i cere mereu lămuriri noi. Vrea să ştie, anume, care a fost cuprinsul integral al inscripţiilor din care au rămas doar crâmpeie pe pietrele aduse de la Sarmizegethusa romană şi întrebuinţate la construcţia celor patru stâlpi din interiorul bisericii pe cari se razămă turla; şi-i pare aşa de rău că acest cuprins nu se poate reconstitui în întregime! «Dar Longinus ăsta, să fi fost oare chiar generalul roman, prieten al Împăratului? N-o fi vorba de altcineva?». «Nu, Măria Voastră, e sigur că e vorba de generalul Longinus, prietenul Împăratului». «Daaa?… Şi cum a putut dura piatra asta cu inscripţia atât de mult timp, o mie şi opt sute de ani?» «Durează foarte uşor, Măria Ta. Ai să vezi o sumă de inscripţii, poimâine, la Sarmizegethusa, inscripţii din aceeaşi vreme şi care s-au păstrat ca părând scrise de ieri»… «Haidem iar afară», spune Marele Voevod. Şi iară dă roată bisericii, descusând pe profesor cu o sumă de întrebări asupra exteriorului. Profesorul zâmbeşte şi se bucură nespus de întrebările Principelui. «Stai, te rog, s-o mai fotografiez odată. Da stai, să nu pleci». «Nu plec, Măria Ta». Şi iar fotografii, şi iar întrebările Voevodului şi lămuririle profesorului.

A trecut timpul în repaos. Repaos, vorba vine! Și copiii, cu Voevodul în frunte, trec la masa de lucru. Şi la umbra prunilor din grădina primarului din Densuş, Măria Sa scrie de zor despre Biserica veche din Dânsuş. În acest timp, cei fără ocupaţie trecem iar la biserică, împărţindu-ne privirile şi admiraţia când spre clădirea ei, când spre zidul Retezatului.

Elevii Clasei Palatine își scriu lucrarea de control, după audierea lecției

La miezul zilei, după finirea lecției, toată „trupa” s-a „omenit” cu lapte bătut și cornuri. Densușienii ies cu toții la porți și îl aclamă pe tânărul prinț. Cu „Voievodul” Mihai la volanul automobilului, „Clasa Palatină” pornește către Hațeg. Pe drum, fac o mică escală la Berthelot, pentru a vizita fostul conac al generalului.

E ora douăsprezece. E gata şi lecţia scrisă… Bem câte un pahar de lapte bătut şi nu ne mai săturăm privind spre Retezatul. Voevodul muşcă pe rând din corn, apoi soarbe din paharul cu lapte, şi întreabă mereu: «Da cela de colo, ce munte e? Dar cel de dincolo? Dar dincolo de Retezatul, în Oltenia, drept în faţa noastră, ce judeţ se găseşte?»…

I-am «omorât», pe bieţii copii, cu atâtea cunoştinţe. Totuşi, nu par obosiţi. Zburdă şi întreabă mereu, de parcă de abia au sosit în Densuş. E vremea, totuşi, să plecăm. Maşina coboară domol prin sat, până la drumul mare. Tot satul a ieşit la porţi, în faţa caselor: au aflat, între timp, de persoana înaltului oaspete. Şi astfel, încep acuma uralele şi bătăile cu flori, care-l vor întovărăşi pe Voevod în tot lungul celor două săptămâni, cât vom rămâne prin aceste locuri. Ieşim din sat.

Trece la volan Măria Sa şi maşina zboară spre Haţeg. Oprim, însă, pentru câteva minute, şi vizităm «ferma General Berthelot», fostul conac al viteazului general, fost cetăţean de onoare al României, actualmente proprietate a Academiei Române.

Pornim iarăşi şi iată-ne, la unu şi jumătate, «sătui de carte, dar flămânzi ca nişte lupi» (vorba Voevodului), în jurul mesei din vagonul-sufragerie.

În zilele de 11 și 12 iunie 1935, „Clasa Palatină” a vizitat Sântămăria-Orlea, Hațegul, Silvașurile și Mănăstirea Prislop. Dar asupra acestora, vom reveni în episodul următor.

Cercetașii din Hațeg îl întâmpină pe Marele Voievod Mihai

 

Dorin PETRESC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.