Rona Hartner: „Nu poţi să iubeşti bine decât iubind fără măsură.” VIDEO

A venit la Hunedoara alături de „Taraful Bucureşti”, condus de Mircea Constantin. Explozivă, plină de energie şi tinereţe. După 7 ani în care s-a jucat cu succes în Franţa, la Theatre de l’Orme Paris şi Theatre de Gymnase, în regia lui Laurent Azimioara, după numeroase reprezentaţii, cu casa închisă, jucate în Bucureşti la Palatul Mogoşoaia, Restaurantul Elisabeta şi Sala Palatului, spectacolul “NATURA”, inspirat din universul Mariei Tanase şi al muzicii lautăreşti autentice, a fost susținut la Hunedoara, in incinta restaurantului WERK. Iar Rona Hartner a acordat un interviu, în exclusivitate, pentru cititorii REPLICA:

Reporter: Cum a apărut ideea acestui spectacol? Ce înseamnă Maria Tănase pentru Rona Hartner?

Rona Hartner: Prima mea inspirație a fost, într-adevăr, Maria Tănase. După care mi-am dat seama că am foarte multe influenţe care vin de la muzica lăutărească, în general, de la muzica populară, de la sârbe… Acest spectacol a fost creat, la Paris, în anul 2015, în regia lui Laurenţiu Azimioara. L-am jucat, prima oară, ţin minte, pe 6 februarie.

Energie!
Energie!

Profesoara mea, Olga Tudorache, Dumnezeu s-o ierte, mi l-a prezentat. Am intrat într-un teatru fascinant şi, acolo, am văzut nişte actori care jucau exact ca Bleonţ, când era tânăr. I-am întrebat: „Dom’le, ce e cu voi? Cum de jucaţi voi, francezi, atât de bine şi atât de visceral. De unde ştiţi şcoala aia, care e şcoala românească?” Şi ei au zis: „Păi da, dar profesorii noştri sunt Laurenţiu Azimioara şi Ada d’Albon!” „Da?!” Şi m-am înscris la şcoală, ca elevă! Ei nu mă cunoşteau, că erau de 35 de ani în Franţa. Eu terminasem facultate şi tot, dar am vrut să mă redescopăr. Şi, la un moment dat, m-au pus să cânt o piesă a Mariei Tănase, o doină din Maramureş. Am cântat şi Laurenţiu Azimioara mi-a spus: „Da’, tu eşti o mare actriţă! Ce îmi spui tu mie să îţi dăm lecţii?! Tu ne dai lecţii!”, „Nu, nu! Vreau să învăţ! De la voi vreau să învăţ ceva!” Iar atunci Laurenţiu Azimioara a spus: „Nu mai lucrez cu tine, ca elevă. Vreau să facem un spectacol”. La început ne-am gândit să îl numim J’aDOR. Pentru că ne gândeam că, în acel nume există un cuvânt, DOR, în jurul căruia tot spectacolul s-a creat. Până la urmă, însă, ni s-a părut că nu prea are forţă, aşa… Şi am decis să îl numim „NATURA”. Pentru că natura, în România, în toată muzica populară, folclorică, are un rol mai mult decât de element natural. Ea e părtaşă la simţămintele oamenilor! Am avut şansa să simt că atunci când eu sunt tristă şi natura e tristă, am avut şansa să chem o furtună… Cred foare tare că natura are şi ea un fel de a simţi, odată cu noi…

M-am îndrăgostit. L-am sunat şi i-am spus că-l iubesc!”

Rep: V-am văzut cum îmbinaţi cântecul cu dansul, am văzut interacţiunea cu publicul, dramatismul, bucuria, teatralitatea unor interpretări. Actriţa e mereu lângă şi în interiorul cântăreţei. Ştiu că nu se pot separa. Totuşi, vă întreb: actorie sau cântec?

Rona Hartner: Cântecul şi actoria nu se pot separa. Pentru simplul motiv că, pentru a fi actor, trebuie neapărat să ştii să cânţi. Ca să ai acele momente dramatice în care thesis reprezintă tristeţe, dramaturgie, iar arsisul reprezintă bucurie şi lumină. Dacă nu ai aceste grafice în capul tău, vorbeşti monoton. De altfel, cred că ăsta e unul dintre şocurile pe care le avem la telenovele: acei copii nu au nuanţe. Ei vorbesc ca la televizor. Ori este meteo, ori este dramaturgie, pentru ei este acelaşi lucru. Pentru că vin dintr-o viaţă cotidiană, în care se vorbeşte într-un singur fel. În teatru se vorbeşte pe voci, pentru că tonul face muzica. Şi, atunci, lumea simte – în spatele unui gest, a unui fel de a vorbi – simte un dramatism. Şi, de aceea, nu poţi să separi dramaturgia de muzică.

Aţi decis, la un moment dat să plecaţi în Franţa, să părăsiţi România. Care este motivul pentru care aţi plecat?

Eu nu am părăsit niciodată România cu adevărat. M-am descoperit româncă mai mult stând afară! Cum am rămas în Franţa… Într-o emisiune, în timpul unui interviu, la emisiunea lui Guillaume Durand, la 12 noaptea, m-am întâlnit cu cel care am considerat că este bărbatul vieţii mele. M-am îndrăgostit de el brusc. L-am sunat şi i-am spus că-l iubesc. Şi, am rămas în Franţa! Pur şi simplu. Am decis într-o… nici măcar o jumătate de oră. Într-o secundă!

Dacă dragostea nu e inocenţă, nu e nimic.”

Ce însemnă dragostea pentru Rona Hartner?

Inocenţă. Dacă dragostea nu e inocenţă, nu e nimic. Înseamnă o investiţie totală, fără niciun fel de calcul. Dragostea e totală sau nu e deloc! Pentru că nu poţi să iubeşti bine decât fără măsură.

V-aţi despărţit, totuşi, în 2008…

M-am despărţit pentru că cred că felul meu de a vedea dragostea foarte total şi felul soţului meu au fost complet

Rona Hartner, în concert la Hunedoara.
Rona Hartner, în concert la Hunedoara.

disonante. El cred că vedea dragostea doar pentru o perioadă de timp. De altfel, de atunci nu are nicio relaţie solidă. Şi asta demonstrează că nu e, încă, pregătit.

Aveţi o fiică, Sumayla. Ce o învăţaţi, legat de dragoste, de viaţă? Cum o creşteţi?

În primul rând, nu o tratez ca şi cum eu am făcut-o şi mie îmi aparţine. Pentru mine este un cadou pe care mi l-a făcut Dumnezeu! Este o persoană complet diferită, ştiu că poate să devină orice îşi doreşte, că mă va surprinde, pentru că mereu mă face să mă minunez! Are 9 ani şi în fiecare săptămână îmi spune că vrea să facă altceva! (Râde.) Ştiu că trebuie să mă depăşească, pentru că aşa este dat de la Dumnezeu. Are foarte mult talent, dar eu nu o împing în nicio direcţie. Nu încerc să mă regăsesc în copilul meu. Ea este ea, eu sunt eu.

Nu pot să mă distanţez de România! M-am îmbolnăvit de inimă rea!”

Aţi adus-o în România? I-a plăcut?

Da. De fiecare dată când stau o perioadă mai lungă de timp, o aduc cu mine în România. Am dus-o în Maramureş şi i-a plăcut foarte mult! Erau nişte leagăne improvizate şi te dădeai în leagăn peste o vale, aşa… Ei îi plac improvizaţiile astea româneşti, geniul ăsta, al nostru, de a face din nimic ceva. Sau stăm în Bucureşti, mergem la ţară.

"Actoria şi muzica nu pot fi separate."
“Actoria şi muzica nu pot fi separate.”

Plecând aţi avut ocazia să vă distanţaţi de scandaluri, de toată turbulenţa din ţară… Cum se vede România de la distanţă?

Eu nu pot să mă distanţez! De fiecare dată când sunt probleme în România, eu mă îmbolnăvesc! Pentru că nu mai dorm, sunt conectată, vreau să vin la toate manifestaţiile, să mă implic cu tot sufletul. Şi, îmi dau seama că nu se poate, mă încarc… În februarie m-am îmbolnăvit, literalmente, de inimă rea!

Dacă aţi avea puterea să schimbaţi ceva în România, ce aţi schimba?

Toată clasa politică!

Cu cine s-o înlocuim?

Cu tine, cu mine, cu el. De fapt, cu oameni specialişti în domeniile lor. În primul rând, numele de afacerist este incompatibil cu cel de politician! Nu ai voie în nicio ţară din lumea asta! Tu trebuie să fii dedicat trup şi suflet politicii. Nu să ai afaceri. Deci, cine sunt aceşti afacerişti, pripăşiţi prin clasa politică? Ce fac ei acolo? Nimic! Pomul se vede după roade. Când nu faci nimic, demisionezi sau eşti dat afară, în şomaj. Ei de ce nu sunt daţi afară, dacă nu au făcut nimic. Mă uitam cum ies la pensie şi se reangajează. Cum să fii angajat, când tu nu faci nimic?! Eu, dacă nu aş face nimic pe scenă, voi aţi mai plăti bilet? Pe bune! Să vin pe scenă şi să zic: „A, bye, bye!” Aţi mai plăti? Cum adică: „Lasă-l mă, şi pe el, să fure…” Da’ ce, eu fur? Tu furi? Cel mai mult m-a mirat că protestele în stradă au durat atât de mult, iar în Franţa n-a fost nicio imagine despre manifestaţia de 600.000 de oameni. Dacă Europa tace… Mi-am dat seama că suntem foarte singuri.

Aţi fost premiată cu „Leopardul de aur” la Locarno. Care este filmul preferat, dintre cele în care aţi jucat până acum? Cea mai bună experienţă.

Cea mai bună experienţă tot cu „Gadjo dilo” a fost. Rolurile în care am avut şi de cântat mi-au plăcut foarte mult.

Bunicii mei se plimbau după ei doar cu aurul şi cu pianul”

În „Gadjo dilo” („Străinul nebun”), premiat cu „Leopardul de aur”, aţi intepretat un rol de ţigancă. Spectacolele cuprind şi muzică ţigănească. Iar un articol din Huffington Post vă numea „icoana muzicii şi-a dansului ţigănesc”. Aţi povestit că aţi intrat în magazine îmbrăcată cu fustă de ţigancă şi nu au vrut să vă servească, au închis casa… Cum vă raportaţi, acum, la lucrul ăsta?

Da… îmi căutam rolul de ţigancă în România şi mă plimbam, îmbrăcată în slătăreasă. Noi trebuie să înţelegem că ei sunt diferiţi! Eu sunt nemţoaică, aşa că, dacă mă iei drept ţigancă, e foarte haios! Bunicii mei, austrieci, că de aia mă cheamă Hartner, s-au stabilit pe aici, prin Ardeal, la Târgu Mureş, apoi s-au mutat în Bucureşti. Ţin minte că se plimbau după ei doar cu aurul şi cu pianul. Mobila o lăsau baltă şi îşi luau mobilă nouă, art-deco. Ideea e următoarea: ţiganii sunt DI-FERIŢI! Nu putem să-i formatăm! Nici româneşte, nici englezeşte.

Şi, atunci, ce e de făcut?

E simplu. Ţiganii sunt foarte manuali, foarte buni meşteşugari! Ei au avut meserii. Aşa cum evreii sunt comercianţi buni şi ştiu să negocieze, ţiganii sunt foarte buni muzicieni şi meşteşugari. Unu: ei trebuiau ajutaţi în locurile lor, adică în şatre. Tagma ţiganilor de mătase, adică a muzicienilor, nu are nimic de a face cu tagma ursarilor, spre exemplu, care au devenit cămătari, traficanţi… Pe de altă parte, ceilalţi ţigani din Franţa, cei amărâţi, care caută prin gunoaie, salvează 22 de milioane de euro, numai din reciclare! Eu i-am vizitat, am făcut acţiuni umanitare pentru ei, am mers cu francezii cu pungile de medicamente. Iar ei ne cântă cu acordeonu’ şi nu mai ştiu ce să ne facă! Dacă sunt cetăţeni români şi europeni, ori statul român ar trebui să-i ajute, ori Europa! Însă, cine se ocupă de ei? Nimeni! Da’, nici de noi nu se ocupă nimeni. Realitatea e că, atunci când o ţară o duce rău, se cam vede! Lumea pleacă în cârduri! Suntem numărul unu ca ţară pe cale de dispariţie, suntem numărul unu la avorturi! În lume!

Toată România era în întuneric. M-a bufnit plânsul!”

Ce credeți că mai are România bun, valoros, în momentul de față?

România trebuie să-şi ia înapoi terenurile, să aibă omul pământul lui. Peisajul încă este frumos, să sperăm că ne

Un spectacol care a ridicat publicul de pe scaune.
Un spectacol care a ridicat publicul de pe scaune.

mai rămân ceva păduri… oamenii sunt fabuloși şi… ce mai avem bun e credinţa. Noi am rezistat la tot ce s-a întâmplat în istorie prin credinţă. Dacă ne-am pierdut credinţa, ne-am pierdut tot! Trebuie să ne reunim într-o singură credinţă, în aceleași valori!

Când ați plâns ultima oară?

Într-o noapte, am aterizat la 12 noaptea cu avionul, care avusese întârziere. Mă uitam pe geam şi vedeam, în întuneric, faruri care apăreau de nicăieri şi mergeau spre nicăieri. Şi m-a bufnit plânsul! Vedeam oamenii traversând România prin întuneric! Şi nu vedeau pe unde merg! Un întuneric total! Toată România era în întuneric! M-a şocat chestia asta! Ăştia suntem acum! Românul merge, merge, dar nu ştie încotro!

2017 e pe sfârşite. Se apropie un nou an. Ce vise aveţi de îndeplinit?

Pe Coasta de Azur voi încerca să fac un centru franco-român. O investiţie personală. Şi, sunt sigură că, dacă acel centru va corespunde voinţei lui Dumnezeu, mi se vor alia şi alţi oameni. Îmi doresc să deschid, în acest centru, o expoziţie cu iie românească şi să promovez numai cultura românească, cum întâlneşte ea cultura franceză. Poate piese jucate şi în româneşte, şi în franceză… Şi să vorbesc despre aceste trei valori: familie, cultură şi credinţă.

ADA BERARU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *