Viaţa ca în veacul trecut. Cu căruţele, prin „Palma lui Dumnezeu” – (GALERIE FOTO)

Munţii adăpostesc locuri unde timpul a uitat să urce, cu peisaje arhaice, unde case de lemn şi acoperişuri de paie deapănă povestea generaţiilor, care ne-au clădit neamul. Odată ajuns în Fundătura Ponorului din Masivul Şureanu, veacurile par să se despartă şi să îţi îngăduie să arunci o privire către viaţa veche a ţăranului. Păşeşti înfiorat prin locul alintat acum „Palma lui Dumnezeu”, tragi până în suflet aerul neatins de progres şi îţi laşi gândul să îi dea dreptate lui Lucian Blaga: „Veşnicia s-a născut la sat”.

Rare ne-au rămas în ţară locurile unde omul pământului este ţăran şi nu fermier cu pretenţii, gardurile sunt din lemn, nu din beton sau plase, iar curtea e plină de vite şi nu de motoare. Fără sălaşe, fără clăile de fân şi ocoalele sale cu scânduri, Fundătura Ponororului ar fi fost doar un alt peisaj frumos de munte.

Se vede cum oamenii din satele din vale au muncit aici alături de natură: au modelat locul cu hotare de lemn şi dâmburi stivuite din iarbă uscată precum o palmă uriaşă cu linii şi bătături, în care ghiceşti frumuseţea traiului aproape de Dumnezeu.

Primăvara aduce în Fundătura Ponorului culorile vieţii, vara întinde brazde de iarbă, ridică clăi şi mână turmele, iar toamna dezlănţuie o vraişte de culori printre obrajii de piatră ai muntelui. Văzduhul se scaldă în tonuri aprinse: mesteceni de argint cu coame aurii se amestecă cu fagii de aramă şi stejari sângerii, tufişurile brune  mărginesc brazi cu braţe verzi. Iarna transformă locul într-un uriaş bârlog unde dorm sălaşele aşternute curat cu covoare dalbe, din vale până-n cer. Indiferent când vii aici, găseşti anotimpul pierdut al satului românesc.

Este cu siguranţă frumos, dar drumul este greu pe orice vreme: „În Fundătura Ponorului, mergi pe jos, cu 4×4 sau cu căruţe trase de cai, e greu de făcut în orice anotimp! Acum măcar e bine că nu se văd şi nu se simt aşa tare gropile”, spune rangerul Florin Ciucurescu, încercând să stăpânească maşina de teren, care înfruntă neaua multă şi proaspătă.

Drumul alb se strecoară prin garduri de lemn împodobite bogat cu cuşme de nea dincolo de care pământurile ţin case, clăi, prepelegi sau snopi din tulei de porumb. După ce treci de Federi, iarna se face tot mai mare şi grea, iar ţinuturile sunt împovărate cu zăpadă.

Mai urci şi priveliştea se schimbă: pe culmile mai domoale, căsuţe de lemn îşi risipesc farmecul ici şi colo, alteori pădurea de argint se întinde până-n zare. În josul drumului, priveliştea se deschide o clipă şi vezi aşezările potrivite între văi. Din Ohaba Ponorului, se ridică zeci de fire de fum.

Când ajungi lângă vechea carieră de bauxită, culoarea roşiatică a malului sparge pentru o vreme domnia zăpezii, apoi tonurile de alb se ridică limpezi, deodată cu formele semeţe ale muntelui, până în cerul plumburiu, semn că vremea se pregăteşte să cearnă un nou rând peste pământ.

Undeva departe, Vârful Bulzului, are profilul unei piramide argintii. De la vale, o mogâldeaţă zvâcneşte în altă culoare şi, cu fiecare pas, se ridică silueta unui băieţandru. „Oprim să-l luăm, îl cunosc, sigur merge la oi”, decide rangerul şi, peste alte câteva minute, pe coama albă apare şi restul trupei. Simona are nouă ani, un zâmbet larg şi pistrui simpatice.

Înoată în zăpada care îi trece de genunchi şi maică-sa o urmează prin nămeţii groşi: „Cam pustiu p- aci”, zice femeia sprijinită de o bâtă trainică. Roteşte privirea peste împrejurul alb şi oftează: „Nu-s prea mulţi oameni, aici îi viaţa grea. Grea, dar şi frumoasă. Îi mare zăpada acia, în jos barem n-o fost atâta, dar aici e mare rău. Cam trei kilometri mergem aşa pe jos, nu-i mult, da-i rău că tăt luneci la vale”, spune Mărioara Hoalgă.

Copila de alături râde de parcă iarna e croită de măsura ei. Când te miră zâmbetul ei, ridică din umeri: „Am ieşit şi eu la pădure. Am calculator, dar mă plictisesc la el, aşa că ies cu mami la animale. Nu avem multe, doar oi, să zicem cam 70. Le ţinem jumătate aici, jumătate acasă”, povesteşte dezgheţată fetiţa. Urcă în maşină şi merg cu noi preţ de câteva minute. Mărturiseşte sincer: „Mi-ar plăcea la oraş, dar nu ca aici…” În dreptul sălaşului unde ţin oile, maşina opreşte. Îşi iau rămas bun, apoi cei trei o iau la pas, vitejeşte, prin troiene. Încet, fulgii coboară alene şi pufoşi.

În albul drumului, se văd primele urme, semn că, de la un sălaş din apropiere, cineva a plecat cu căruţa după fân. Mai e ceva de mers până în Fundătura Ponorului. Ne grăbim să prindem acolo căruţaşii, dar nu ne zorim. Locurile sunt numai bune de privit.

De-a stânga şi de-a dreapta, toată priveliştea pare desprinsă dintr-un basm străvechi. Copacii, gardurile, tufişurile sunt încărcate de zăpadă. Tot ce se ridică deasupra pământului e învelit într-un strat gros, totul e pudrat din belşug cu nea. Atât de mult belşug, că decidem că e mai înţelept să facem ultima parte a drumului pe jos.

Calea e uşor de urmat: e cel mai alb lucru din oceanul înzăpezit. Cetinile împovărate te poartă şerpuit prin pădure, apoi rămân în urmă când drumul o ia la vale.

Locul tufişurilor e luat de garduri care te conduc molcom către căldarea uriaşă care şi-a făcut culcuş între culmile masive ale Şureanului. Te opreşti în pragul ei şi respiri una dintre cele mai frumoase privelişti de iarnă. Ceri încuviinţare şi păşeşti în „Palma lui Dumnezeu”.

Lin, la fiecare câţiva paşi, te opreşti şi măsori cu privirea împrejurul: totul e alb! Din înaltul pădurii, până către luncă, întreg întinsul patriarhal e iarnă adâncă şi grea. De parcă ar vrea să ne întâmpine, cerul rupe o geană între nori şi o lumină caldă scaldă muntele şi coboară la vale.

Căsuţele trainice din lemn se odihnesc cu acoperişul încărcat de zăpadă. În faţa lor, câţiva ciulini bine pudraţi stau de strajă. Câteva măceşe se încăpăţânează să păstreze focul toamnei. E o linişte şi o frumuseţe care şterg toată supărările. Mai rămân doar mirarea şi bucuria că ai ajuns aici şi poţi savura asemenea locuri.

Drumul coboară şi paşii te scufundă în zăpada moale. Rangerul Parcului Natural Grădişte Muncelului – Cioclovina a fost aici de zeci de ori, dar tot respiră adânc şi exclamă: „S-o meritat că am venit azi!”. La jumătatea drumului, facem loc pentru prima căruţă. Caii trag tare să urce la deal atelajul bine încărcat. În urma lor, stăpânul merge molcom şi mai strigă câteodată „Ne, mă!”. La loc drept, fluieră uşurel şi-i potoleşte: „Hoo! Ho, ho!”.

Valentin Ciolea duce fân acasă, după ce a încărcat din claia sălaşului din Fundătură: „Îs vreo şapte kilometri, dacă nu mai bine până-n sat”. Bărbatul se gândeşte mai bine şi adaugă: „Îs chiar mai bine din Ohaba! Nu-i uşor! Zilele astea, în toată Fundătura, îi numai tăică-meu cu oile. Mai demult, eram mai mulţi oameni p-aci, acum îs cel puţin 10-15 sălaşe, în care nu stă nimeni. Alţii or murit, alţii or plecat, alţii nu mai urcă, cum i-o apucat un pic slăbiciunea. Copiii, tineretu’ s-or dus, bătrânii lucră. Vedem noi cât mai rezistă tradiţia!”, zice omul şi îşi încălzeşte palmele. Calul de dreapta lasă botul în zăpadă şi începe să rupă din stratul gros, apoi fornăie mulţumit.

Mirosul cald al fânului răscoleşte aerul rece. „Uitaţi cum au lemnele puse peste fân, nu am mai văzut în altă parte!”, zice rangerul Florin Ciucurescu şi arată către un soi de grilaj de lemn strâns cu ruda peste mijloc ca să ţină nutreţul, să nu cadă pe drumul plin de gropi şi pietre.

Tocmai accesul greoi în zonă a făcut ca locul să îşi păstreze farmecul şi obiceiurile, deşi sătenii din Ohaba şi din Federi nu sunt prea încântaţi de statutul de „păstrători”: Poţi să ai tractoru` lu` peşte că nu urci p-aci!”, zice omul. Mai povesteşte un pic cu rangerul, apoi îşi vede de drum. Oamenilor nu le pare prea greu ce fac, din moment ce îşi aduc şi apa acasă, tot cu căruţa de la vreo opt kilometri.

Ninsoarea se înteţeşte pe măsură ce coborâm către prima urcare din ponor. La capătul ei, oprim şi rangerul arată către muntele din zare învelit în ceaţă: „Oamenii pe care îi aşteptăm acum au plecat dimineaţă devreme de acasă, merg să încarce şi, când se întorc, trec prin Fundătură. Undeva pe la prânz o să ajungă. Vin de la Valea Poienii, undeva în drept cu Vârful lui Paltin, cum vii în jos. De acolo, faci mai bine de o oră până să ajungi aicea. Urcă după fân de câte ori au nevoie: de trei, de patru, cinci ori. Se ajută unul pe altul : azi merg la unul, mâine la altul. Să ortăcesc, cum zic ei”, explică rangerul, care este om de-al locului, pare că ştie pe toată lumea, cunoaşte toate locurile şi îţi descrie toate obiceiurile.

De aici, sălaşurile oamenilor din Fundătura Ponorului se văd cel mai frumos. Sute şi sute de metri de garduri, de propte şi ocoale care înconjoară clăi de fân, case şi fânaţe. O geometrie rurală care îi atrage mai cu seamă pe fotografi. La vestita Nana Armina nu mai e nimeni, iar Stânca Lupului, gurguiul de piatră de lângă gospodăria ei, pare singură fără bătrânica, care a ajuns celebră datorită fotografilor.

Poveştile despre locuri şi oameni cad brusc când se aud câinii bătând la singurul sălaş, care mai este locuit. În zare, un om coboară prin nămeţi către drum: „Vin!”, zice rangerul şi, în scurt timp, de după cotul de piatră apar şi carele încărcate cu fân. Zarea se umplu de zgomotul clopoţeilor şi strigătele cu care sătenii îşi îndeamnă caii la deal. „Hai, ne! Nea! Sus odată!”

Convoiul de căruţe vine din munte şi caii sunt leoarcă de efort. Se opintesc la deal, răsuflă greu şi aburi groşi se ridică în frigul iernii. Ultimul din şir se opreşte şi căruţaşul strigă: “Cea, Corina!”, iar ceilalţi doi opresc, să îi aştepte. Panta e greu de urcat şi pe uscat, în vreme de vară, dar acum este o adevărată provocare pentru om şi animal. Căruţele îndesate cu fân de-abia trec prin strâmtoarea pietrelor ce mărginesc drumul. Câinii vin în faţă să deschidă calea şi să cerceteze străinii. Caii se opintesc din greu. Coamele şi ciucurii lor roşii saltă la fiecare pas. „Cea! Sus, mă!”, se aude peste tot. La loc drept, se opresc şi, cât caii îşi trag sufletul, oamenii se întind la o poveste.

Nea Dorel Ciolea din Federi zâmbeşte când povesteşte că îi place să lucreze. „Ne place, de ce să nu ne placă, din altceva, din ce să trăim?! Am 20 de ani de Valea Jiului. Da’ acum un’ să mă mai duc?! Am 62 de ani, până la pensie mai ieste! Noi din moşi-strămoşi facem asta: creştem animale, ne ajutăm cu ele, lucrăm cu grelba şi cu sapa. Cu asta ne ocupăm: munca cu fânul, cu animalele. Am sta noi pe lângă casă iarna, dar trebuie dus nutreţ la animale. Ăsta îl aducem de la pădure, de sus, de la sălaş. Am plecat dimineaţă, pe la şase şi facem vreo 10 km în sus, alţi zece la vale.”

 

Fiul lui, Dorin, are 36 de ani şi este unul dintre puţinii tineri care au rămas locului: „Am prins traiul ăsta de când m-am născut. Aşa m-am pomenit! Cât eşti tânăr nu-i greu, mai greu îi la bătrâni. Drumurile-s grele, restul merge!”

Ca să aducă fân pe vremea asta, se ajută cu alt tânăr din Federi. „E destul de departe, de aici să tot fie vreo şapte kilometri. Nu avem tractor, doar caii. Mi-s tare de ajutor, că fără ei nu poţi trăi aici. Mai demult se căra cu boii, acum oamenii au cai. Noi suntem obişnuiţi cu munca grea şi vremea rea, cu zăpada. Nu-i problemă!”, zâmbeşte Ioan Stanci.

Nu ştie dacă localnicii care au renunţat la lucru, dacă cei care au plecat din sat, ar putea fi convinşi să se întoarcă: „Nu mai sunt mulţi oameni care luptă cu terenurile pe aici – foarte puţini mai îs. Ăi de-or plecat, nu mai vin niciodată. Niciodată! Să tragă cu caii, să stea prin frig şi ploaie. Degeaba îţi iei tractor la noi, că nu răzbeşte pe drumurile astea, doar pe zbicit!” Rangerul Parcul Natural încuviinţează: „Oamenii care păstrează acest stil de viaţă ar trebui încurajaţi şi ajutaţi.”

După câteva minute de odihnă, oamenii se aştern din nou la drum. Mai au cale multă de bătut prin iarna din Şureanu, iar zăpada multă le dă de furcă. Imaginile cu caii şi căruţele străbătând munţii te întorc înapoi în timp. Priveliştea demnă de veacurile trecute se întinde pretutindeni în Fundătura Ponorului şi te cucereşte cu pacea şi lucrurile ei bine potrivite. Aşezată undeva la 900 de metri, Fundătura Ponorului este cea mai spectaculoasă zonă din Munţii Şureanu.

Locul este de fapt un ponor unde oamenii şi-au ridicat sălaşe, unde stau cu turmele mai tot anul. Îşi merită din plin numele de „Palma lui Dumnezeu”, crede Alin Alimpesc, directorul Parcului Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina: „Cred că i se spune aşa pentru că este atât de frumos pentru că acolo te simţi foarte relaxat şi fericit. Uiţi de toate problemele zilei, te simţi altfel. Sunt acolo case foarte vechi, unele care nici nu se mai folosesc, dar se încadrează foarte bine în peisaj şi am dori ca acest loc să rămână neatins. Se află în zona de protecţie integrală a parcului, unde nu se pot ridica construcţii. Oamenii – chiar dacă unii sunt în vârstă, mai locuiesc acolo luni bune din an şi muncesc cu spor.”

Când plecăm, lăsăm în urmă peisajul de poveste şi ştim că ziua asta cu nămeţii proaspeţi, cu păduri albite de nea şi ponorul îmbrăcat de iarnă va rămâne mereu în sufletele noastre. Nu ai cum să uiţi momentele care te întorc în vremea bunicilor, a muncii aspre şi cinstite, a locurilor unde Dumnezeu a pictat măiestrit capete sau umeri de piatră pe care oamenii şi-au culcuşit case.

Colţuri de rai precum Fundătura Ponorului, cu peisajele ei modelate frumos de localnici, cu turme şi case de lemn, merită păstrate, iar oamenii merită încurajaţi să păstreze ce au moştenit. Vorbele scriitorului, filozofului şi jurnalistului Laurens Van der Post, un foarte bun prieten al Prinţului Charles şi naşul Prinţului William, ar trebui să ne dea de gândit: „Poate singurul om cu adevărat mare pe care l-am cunoscut vreodată, Carl Gustav Jung, mi-a povestit cum a descoperit, spre adânca sa mâhnire, în copilărie, că pe lume există două stări de spirit: una pe care a numit-o conștiința naturală, și o alta, cea urbană.

Aceasta i se părea, ca și mie astăzi, din zi în zi mai nereală, mai înspăimântătoare și mai de coșmar, iar dorul său de o întoarcere la conștiința naturală sau rurală devenea tot mai mare și mai presant. (…) Cu cât mă familiarizam mai mult cu viața înspăimântătoare a orașelor, cu atât mai puternică devenea convingerea mea că ceea ce cunoșteam eu aici ca realitate nu era deloc realitate, ci o distorsionare și denaturare a spiritului uman, care se dădea ea însăși drept realitatea.

Voiam să văd realizată viziunea lumii ca ținut între râuri și păduri, cu oameni și animale, cu sate mici, scăldate în soare, cu o cunună de nori trecând pe deasupra lor, cu nopți clare și întunecate – o lume în care se pot întâmpla lucruri minunat de incerte și neprevizibile. Iar lumea naturii care ne înconjoară ar fi atunci ținutul deschis, nu pur și simplu un loc pe hartă. Ci lumea Domnului, rânduită de el și umplută cu o semnificație tainică.”

 

Laura OANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.