Vremea luminii. Sărbătorile vechi ale satului hunedorean

A fost odată o vreme când Paştele se trăia, nu se cumpăra. Săptămâna Patimilor ţinea bărbaţii pe lângă gospodăriile care trebuiau orânduite, în timp ce femeile făceau casa, lună. Totul avea timpul şi rostul lui, un ritual străvechi menit să pregătească trupul şi sufletul pentru sărbătoarea Învierii. Se muncea cu spor şi primăvara răsuna de atâta veselie, de parcă întreg pământul celebra  copilăria tânărului an. Credincioşii îşi socoteau, nu banii, ci păcatele, iar sfădiţii goneau mândriile şi îşi cereau iertăciune. Copiii din satul tradiţional erau crescuţi de moşi şi bunici să înţeleagă binele şi să ocolească răul. Vremurile s-au schimbat prea mult şi fără folos pentru suflet: am tot sărit peste vechile datini, până am rămas doar cu lista pentru Iepuraş, masa îndestulată de Paşte şi zilele de leneveală.

În vechiul sat, în cuminţenia vorbelor ţărăneşti şi înţelepciunea obiceiurilor, găseşti înţelesuri de care etnologii povestesc cu drag şi respect. Fiecare tradiţie făcea parte dintr-un ritual şi avea regulile lui, care ţineau lumea bine aşezată: „Postul Paştelui are şapte trepte de spiritualitate şi, în calendarul ţăranului român, toate sunt puse cu rost. Cele şapte trepte încep cu „spolocania”, adică cu spălatul vaselor, şi culminează cu Învierea Mântuitorului. Omul se pregăteşte spiritual pentru Paşte, dar cea mai importantă este Săptămâna Mare, când munca este pe sfârşite şi încep pregătirile mesei, hainelor şi atmosferei de sărbătoare”, spune Marcel Lapteş, autorul volumului „Timpul şi sărbătorile ţăranului român” şi explică: “Această mare sărbătoare (Paştele) trebuie să fie obligatoriu într-o duminică, după echinocţiul de primăvară şi după un ciclu de lună plină.”

În sufletul românului creştin sunt două sărbători mari şi diferite, după care se acordează timpul sufletului în fiecare an: Crăciunul şi Paştele: „Se poate spune că Paştele este cea mai mare sărbătoare a satului – pregătirile începeau cu mult, mult timp înainte de Înviere”, povesteşte  Monica Duşan, muzeograf la Expoziţia de Istorie Locală şi Etnografie Brad, o secţie a MCDR Deva. „Dacă ne gândim doar la hainele noi de Paşte, atunci sărbătoarea e pregătită tot anul. Povestea lor începe tot din primăvara, când se punea sămânţa de cânepă, apoi se recolta, se făcea pânza şi fiecare fată îşi cosea în nopţile lungi de iarnă propriile haine, cât mai arătoase, cu modele frumoase şi complicate.” Sute de obiceiuri s-au stins şi s-au pierdut în ultimul veac, cu un ritm năucitor, iar goana nebunească către nou a lăsat românii fără multe rădăcini: „Cu trecerea timpului, mi s-a întărit ideea că între Paştele din sat şi cel de la oraş se cască o prăpastie. Altă prăpastie există între Paştele omului de la oraş care ţine post şi Paştele celui care nu ţine: primul este mai lung şi mai frumos”, scria regretata Irina Nicolau, cercetător vestit de la Muzeul Ţăranului Român.

 

Înainte de toate, Paştele este o sărbătoare a curăţeniei prin care omul alunga nu doar mizeria din case, din gospodării şi comunitate, ci mai cu seamă întunericul din suflet. Învăţătura despre post a Sfântului Vasile cel Mare ctitoreşte: “Postul cel adevărat constă în reţinerea de la cele rele. Dezleagă toată legătura nedreptăţii, iartă aproapelui tău vătămările, dăruieşte lui datoriile. Tu nu mănânci carne, dar mănânci pe fratele tău. Tu te reţii din vin, dar nu înfrânezi zburdările trupului. Tu nu mănânci până seara, dar petreci ziua cu procese.” Învăţătura Triodului, din Postul Mare, zice: „… postul cel adevărat este înstrăinarea de răutate, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună şi de jurământ mincinos. Lipsa acestora este postul cel adevărat şi bine primit.” Săptămâna Mare urmăreşte pas cu pas ultimele zile ale Mântuitorului: trădarea lui Iuda,  judecata , condamnarea la moarte, răstignirea şi Învierea sa după trei zile. De Paşte, Biserica este centrul comunităţii.

În lumea satului mai sunt locuri unde oamenii şi-au păzit Paştele, care a rămas celebrarea Învierii lui Iisus Hristos. In aceste zile, străvechile tradiţii apar la tot pasul: copiii bubuie cu carbid pentru a vesti Învierea, tinerii se strâng noaptea în jurului focurilor, iar femeile frământă pita şi colacii şi pregătesc drobul, în timp ce bărbaţii aranjează locurile de sărbătoare. Întreaga gospodărie era temeinic curăţată, dar şi hotarul era îngrijit. Perioada Postului Mare este plină de interdicţii în calendarul popular, res­tricţii pe care ţăra­nul le respecta pentru a-şi feri pământul şi recolta de dău­nători. Muce­nicii din calendarul bise­ricesc sunt „Sâmţii” din pădurenime: „Era o sărbătoare importantă, ca­re cuprindea toate sa­tele prin practici de apă­rarea gospodăriei împo­triva şerpilor veninoşi şi a insectelor dăunătoare. Pen­tru ca şerpii să nu se apropie de casă, se adunau zdrenţe în curte, se punea jăratec pe ele, pentru a fumega, iar cu o lopată se lua din ele şi se înconjura casa, grajdul, cămara, cocina, coteţul şi toate zidurile”, scrie Marcel Lapteş. Se aprindeau focuri ritualice pentru a alunga spiritele rele: „Pentru asta era curăţenia de primăvară, când se scoteau afară cergile şi covoarele şi se deretica, se afuma casa şi se văruia. Totul se înnoia”, explică etnologul hunedorean.

„Era mare agitaţie în sat – lucrau în special femeile. Se scotea tot din casă, se zugrăvea, se şurluiau duşumelele, se duceau zdrenţarele la râu şi se băteau cu maiu’ şi se cărau cu roaba. Îmi amintesc încă cum, în comună, femeile erau înşiruite pe malurile apei şi băteau ponevele cu maiurile de lemn”, povesteşte Monica Duşan din Ribiţa.

 

De când satul păşea spre calea Paştelui, răsunau împrejurimile în Ţara Zarandului, îşi aminteşte muzeograful: „Erau multe obiceiuri de Paşti, dar, în ultimii ani, s-au mai împuţinat. Când se lăsa postul, începeau să bată toaca. Tot la câteva case, era câte un grup de copii adunaţi în jurul toacei, de preferat din lemn de paltin. În special spre seară, copiii – fete şi băieţi – se adunau şi începeau să bată, era chiar un adevărat concurs cu cine bate mai frumos, mai mult… Cele mai bune toace se şi furau, dar în glumă. Pe la jumătatea postului, băieţii mai mari îşi pregăteau ţevile pentru puşcatul cu carbid. Cel mai mult se puşca în noaptea de Înviere şi în următoarele trei zile. Exista credinţa că, în special, cânepa creşte bine dacă se bate toaca în turnul bisericii, după Înviere, iar satele erau apărate de grindină.”

La Ribiţa, dar şi în alte sate din zona Bradului, sunt gospodine care păstrează o veche metodă de pregătire a ouălor de Paşte: împistritul ouălor în Vinerea Mare. La Expoziţia de Istorie Locală şi Etnografie Brad, Monica Duşan a reluat în acest an atelierele de împistrit unde zeci de copii din zonă învaţă metoda folosită de bunici. Tehnica seamănă cu cea a încondeiatului folosită în Moldova, însă ouăle arată mai arhaic, datorită motivelor cu semnificaţii din care multe s-au pierdut de-a lungul vremii. Femeile desenează pe oul fiert aceste modele, cu un instrument care arată ca un stilou rudimentar. Înmuiată în ceară fierbinte, „pişiţa” lăsă o urmă care acoperă în diverse forme coaja. Când e gata desenul, oul este cufundat în diverse culori şi apoi ceara îndepărtată. Locul protejat de produsul apicol, rămâne alb. Pe vremuri, conta ca desenele să fie cât mai elaborate şi culorile cât mai frumos asortate: „Duminica, când mergeau la biserică, tinerii le schimbau între ei. Fetele erau cele mai interesate să aibă ouă cât mai frumoase pentru a le da feciorilor pentru a fi luate la joc în Lunea Paştilor. De asta se străduiau să fie desenele cât mai reuşite. Priceperea era motiv de fală”, povesteşte Monica Duşan.

Monica Dușan la atelierul de împistrit ouăle

În alte sate, ouăle se roşesc în foi de ceapă. Şi acestea se pot face cu diverse modele. E treaba copiilor să plece dimineaţa cu coşurile la ales de păpădii, trifoi şi alte siluete florale care pot fi folosite. După ce ouăle se spală bine, planta se aşează cu atenţie pe coajă, apoi oul se înfăşoară în ciorap, se leagă şi se dă la foc, în oala cu amestecul de foi de ceapă. Alte culori se pot obţine din varză roşie, sfeclă, salată, urzici sau afine. La final, pentru un luciu bun, oul se dă cu o bucată de slănină. Ouăle înroşite nu ar trebui să lipsească de masa nicicărui credincios: bătrânii  zic că două lucruri întreabă dracul: dacă oamenii mai colindă şi dacă mai vopsesc ouă. Când nu vor mai face asta, dracul va deveni stăpânul lumii. Regula este că, de ouăle roşii, nu e voie să te atingi până după slujba de Înviere.

Sâmbăta Mare sau Sâmbăta Paştelui era ziua femeii hunedorene când totul clocoteşte, fierbe şi se umple casa de arome. În această zi, gospodina pregătea pâinea, mielul, ouăle, dar şi pasca. Păşterii, adică sătenii care dau pâinea şi vinul de Paşte, ce vor fi sfinţite şi îm­părţite credincioşilor în noaptea de Înviere, se adună la biserici să pregătească totul. În Noaptea de Paşte somnul era interzis, aşa că în fiecare gospodărie se aprindeau focuri de veghe iar acestea, la fel ca şi focul din curtea bisericii, rămânea aprins până a doua zi dimineaţa. La slujba de Înviere şi la înconjuratul bisericii participă toată comunitatea. Se ia şi se dă lumină. Se aprind lumânări la crucile strămoşilor.

Cu iertările la zi, cu sufletul în haine de sărbătoare şi inima plină de bucurie, este momentul ca satul să devină o mare familie: „După Înviere, duminica, toată comunitatea se aduna în cimitir şi preotul trecea pe la fiecare cruce. Era o atmosferă extraordinară pentru că se reîntâlneau acum oameni plecaţi departe – se stătea pe iarbă, se cinstea un păhăruţ de ţuică, se mânca cozonac şi ouă fierte. Copiii schimbau între ei ouăle de Paşti şi chiar exista un joc – se străduiau să dea cu banul, în aşa fel încât să îl împlânte în ou, era un fel de „ţintar”. Dacă cel care dădea cu moneda, nimerea, lua oul, dacă nu rămânea fără ban. Această ieşire câmpenească se prelungea până târziu spre seară”, îşi aminteşte Monica Duşan, sărbătorile pascale din Ribiţa.

Ziua Învierii Domnului începea cu o spălare rituală, de dimineaţă: se aşeza un ou înroşit într-o cană cu apă, împreună cu un ban. Oul se învârtea de 12 ori, iar gospodina casei rostea „Hristos a înviat!” La prânz, bucatele sfinţite erau aşezate pe masă, iar oamenii începeau ospăţul cu oul, simbolul vieţii, al naşterii şi al renaşterii. Mesenii ciocnesc ouă roşii. Se spune „Hristos a înviat!” şi se răspunde „Adevărat a-nviat!”. De pe masa de Paşte, nu lipsea mielul preparat ca friptură ori ca drob. Pentru etnologi, lucrurile sunt clare: tăierea mielului arată sacrificiul făcut de Iisus Hristos.

Luni, a doua zi de Paşte, pe Valea Mureşului, slujba bisericească adună şi droaiele de copii. Ei strâng fericiţi ouăle în coşuleţe de nuiele pregătite din vreme. Se iscă adevărate bătălii: ouăle se ciocnesc „cap în cap” şi „dos în dos”, dar se fac şi şmecherii – trucul e să ai în buzunar un ou de bibilică, ou care are coaja mult mai tare decât cele de găină. Cine are „bibiloiul”, face cele mai multe victime. În Ardeal, băieţii ies „cu stropitul”.

Dacă priveşti cu sufletul, vezi că Paştele nu este un timp al liniştii. „Este un război total între spiritele rele şi cele bune. Acum ţăranul apelează la magia pozitivă care să-i apere familia şi gospodăria. Este o perioadă plină de interdicţii care îl ajută pe om să câştige lupta cu duhurile rele, iar încălcarea acestora aduce necaz tot anul. Cei care nu ţin postul, cad pradă ispitei diavolului, răul biblic suprem” povesteşte etnologul Marcel Lapteş. Cercetătorul Ion Ghinoiu crede că Săptămâna Mare, când Iisus este chinuit şi răstignit, când sufletele morţilor ies din morminte, este momentul culminant al stării de dezordine a lumii, finalul degradării timpului. “Săptămâna Luminată se hrăneşte din plin din miracolul Învierii, restabilind în Lume echilibrul şi ordinea (…) În funcţie de Paşte, se stabileşte data multor sărbători creştine şi necreştine. Toate aceste sărbători compun un fagure de timp bun în care îşi fac loc alte sărbători, cu data fixă. Este greu să le separi. Lumina unei sărbători se răsfrânge asupra alteia”, explică Irina Nicolau.

Au trecut peste omenire mai bine de două mii de ani de la jerfta şi Învierea lui Iisus Hristos. Mai mult ca oricând, 2022 pare un gigant turn al lui Babel cu miliarde de voci care nu stau să se asculte, nu au capacitatea să se înţeleagă şi să aleagă îndemnul Învăţătorului iubirii. Cu războiul la uşă şi sub ameninţarea sărăciei, oamenii străbat în turme drumurile largi ale duşmanului, în loc să apuce potecile Domnului. Câţi dintre noi merg la biserică şi se gândesc cu adevărat la semnificaţia reală a gestului de a lua lumină?! În bezna vremurilor, o lumânare este de prea puţin folos, dacă omul care o fereşte de vânt, nu îşi apără şi sufletul de atingerea îngheţată a răului. Pentru fiecare dintre noi, Paştele are acelaşi miez: oricât de grea ţi-e crucea, du binele printre semenii tăi.

 

Laura OANA

GALERIE FOTO

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.