Alchimie cu hârtie. Meşteşug străvechi recuperat în Apuseni. Arta care salvează copaci (GALERIE FOTO)

„Ce am făcut eu în 20 de ani a fost să învăţ, rând pe rând, meşteşugul hârtiei, cel al tiparului şi cel al legătoriei de carte. De asta îi spun „Atelierul de carte”. Pentru că, în principal, fac hârtie şi fac asta din dragoste de carte.”

Când tastez numele lui Răzvan Supuran, mi se deschid o mulţime de articole, care mai de care mai frumoase. Înghit în sec şi mă gândesc ce şi cum aş mai putea să scriu. Pe fostul jurnalist din echipa de elită a Pro TV, îl găsesc lăudat în mii de rânduri, admirat până la exclamaţie, descris în toate nuanţele miraculoase ivite dintr-un om fascinant. Îl privesc filmat anii trecuţi în locul său de creaţie de la Muzeul Ţăranului Român. Îmi doresc să îl fi prins acolo, înconjurat de comorile satului românesc. În schimb, plec la drum către Valea Ribicioarei, într-o zi splendidă, când toamna şi-a provocat culorile la defilare.

Mă aştept să găsesc o vilă care să zdrobească peisajul arcuit de munte, dar, acolo unde asfaltul se opreşte, în faţa porţii simple, de lemn, mi se deschid surprize. Un ciobănesc mare şi alb e primul semn de prietenie, doi copii zburdă fericiţi sub ochii senini ai părinţilor. Curtea e tot un covor de iarbă, florile se sprijină în gard de nuiele şi şuri tradiţionale de lemn îmi pun sufletul între maluri. Locul e simplu şi aşezat.

Eşti poftit lângă căsuţă, la o cafea bună. E făcută la ibric şi îşi întinde aburii aromaţi către oaspeţi. Artistul îşi înveleşte sigur o ţigară din frunze de tutun. Răzvan Supuran priveşte calm, până în sufletul tău. În acele prime momente, te bate gândul că, pe lângă înfăţişarea ruptă din alte vremuri, tare potrivită unui meşter, omul falnic şi blând mai are o taină, ceva, care răzbate din privirea albastră. Când începe să vorbească, ştii că ai descoperit un duhovnic al poeziei, un mărturisitor al cărţii.

„Astea sunt cărţile realizate de mine, asta am construit eu – nu doar meşteşugul hârtiei, pe care l-am dus până acolo unde Ministerul Culturii, când era Corina Şuteu ministru, în 2016, a venit şi a luat toate datele pentru a reintroduce în nomenclator meşteşugul hârtiei. Este fundamental pentru societate acest meşteşug”, spune bărbatul şi răsfoieşte cald foile unei cărţi care adăposteşte nuvela „Chira Chiralina” a lui Panait Istrati.

Apoi descopăr povestea lui Harap Alb. Toate sunt într-un singur exemplar, toate păstrate laolaltă într-un cufăr de lemn. „Pe cărţi, lucrez la nivelul de carte-obiect, nu fac ediţii mari, sunt ediţii limitate, bibliofile”, recunoaşte omul, care crede sincer şi cu tărie că, fără carte, lumea ar fi fost complet diferită, iar industrializarea a distrus esenţa şi ne-a lăsat norma, volumul. Pentru el, hârtia este o haină a sufletului.

Departe de condiţiile din atelierul său de la Muzeul Ţăranului Român, Răzvan Supuran lucrează acum într-o veche şură moţească unde mai are de cârpit pereţi şi de adăugat una, alta. Pasiunea sa pentru meşteşugul hârtiei e cea care încălzeşte atmosfera. De ce ai sta afară, la soare, când aici, între umbre, descoperi atâtea minunăţii? Hârtia pe care o pipăi încântată pentru a-i desmierda textura, îmi cântă sub degete.

Ridică o foaie care te uimeşte: „Este hârtie plantabilă”. Aşezată contra luminii, felia de hârtie prinde viaţă – încurajate de soare, petalele din ea luminează precum mici vitralii.

Răzvan însuşi este o privelişte – un meşter hârtier cu părul şi barba albă, cu ochi albaştri şi sinceri, cu glasul deprins să slăvească virtuţiile cărţii şi foilor făcute manual, doar din hârtie reciclată. O viaţă care clădeşte.

Păstrează în câteva boluri rodul verii: „Sunt petale, seminţe şi resturi vegetale din flora spontană de pe Valea Ribicioarei. Asta este hârtia la care vă arăt reţeta!” Bărbatul începe să desfacă cuibarele de flori strânse din vreme: „De aici încep: de la culegător de fibre, dar şi de seminţe.”

Ia deşeurile de hârtie mărunţite şi le introduce într-o căldare peste care adaugă apă. „Tot ce trebuie făcut ca să recâştigăm fibrele de celuloză din deşeuri este să le sortăm, să le alegem, să le mărunţim şi să le defibrăm, adică trebuie să le bată un cuţit neascuţit sau o bandă metalică astfel încât fibrele de celuloză care compun hârtiile şi plantele să se despartă unele de altele. Ca să fac asta, am construit un fel de tocător cu motor. Acesta învârte pasta şi o amestecă bine.”

Amalgamul este apoi golit în cada de lucru, unde este pregătită o suspensie de apă. „Hârtia va avea în sine textură grafică, resturi de hârtie. Nu este integrată până la capăt, de aceea se văd bucăţelele care vor contribui, în final, la grafică. În cada de lucru, practic se compune reţeta pentru hârtia manuală plantabilă.

Poate e mai corect spus – hârtie plantabilă reciclată manuală. Folosesc doar deşeurile, apă curată peste care se pun seminţele şi plantele uscate.” Petalele în culori vii ale crăiţelor se amestecă bine în pastă. Meşterul lucrează inclusiv cu mâinile, deşi apa e rece, dar contactul îl ajută să simtă dacă totul este pregătit pentru viitorul pas.

Pe o ramă mare, precum cele de geam, strânge amestec din cadă, pe care îl lasă puţin la odihnă, să curgă din excesul de apă. Rama este apoi aşezată deasupra unor textile „E multă apă în masa hârtiei. Aici, în acest pas, construiesc un teanc cât de pot de mare de hârtii cu straturi de textile între ele şi fac „sandwich-ul” cât pot de mare.”

Răzvan se opreşte preţ de un gând, apoi se îndreaptă către un vas de unde aroma de levănţică se ridică în tot atelierul. Aruncă pumni întregi de flori uscate şi, precum în poveştile cu magie, aluatul nu îşi schimbă doar mirosul, ci şi culoarea. „Prăjitura” se aşează apoi într-o presă care scoate resturile de lichid.

„Oricine poate face asta acasă  – nu aruncăm deşeurile de hârtie, ci le punem la înmuiat, după ce se toacă cu un blender de casă şi, cu o sită, deasupra unui lighean se poate lucra liniştit”, povesteşte el, în timp ce apasă molcom şi repetat sita deasupra hârtiei.

Pentru că meseria de hârtier a dispărut demult din ţară, Răzvan Supuran nu mai are unelte şi echipamente potrivite. Improvizează. De exemplu, sita nu este altceva decât o plasă fină de ţânţari, dar rezultatul este uimitor. Deasupra ei, un strat dens îşi întinde culorile, textura şi aromele. Dimensiunea sitei, dă mărimea foii. „Dacă pui o altfel de hârtie drept abajur la o lampă, ai aromaterapie gratuit”, zâmbeşte meşterul: „Avem  dublu efect: vizual şi olfactiv.”

Teancul rămâne pe loc o vreme şi, cât timp apa picură alene din presă, Răzvan îşi mai întoarce o ţigară. La o poveste, mai savurăm o parte din cafeaua la ibric. Nu regretă nici o clipă că a părăsit Bucureştiul şi s-a tras către locurile natale.

Într-un an, prin 2015, s-a întors la Brad, apoi a început să caute prin satele din Apuseni până a dat de căsuţa căreia acum, el, soţia şi cei doi băieţi îi spun „acasă”. Ridică ochii şi priveşte, peste gard, la marginea pădurii. E încântat: „Am o pictură vie în fiecare zi! ”

Ce face aici meşterul nu este doar o hârtie frumoasă şi bine mirositoare, ci o hârtie blândă, pe care o simţi făcută alene, în ritmul vieţii de munte. De ani de zile de când lucrează, a reuşit să descopere peste o mie de reţete de hârtie realizate manual, o parte dintre ele – „pe care le fac eficient” – sunt prinse într-un fel de mostrar al unor reteţe.

Alături are o carte realizată pentru o comandă din Statele Unite a cărei copertă din lemn întruchipează o poartă mică. „Cea care a comandat-o a fost ca turist în România şi a făcut poze uşilor din cetăţi şi clădiri vechi. I-am spus „Romanian Doors”.

 

La Muzeul Ţăranului Român am scos o publicaţie „Meţeriaşii”, un fel de proiect al unei enciclopedii universale a meşteşugurilor”, explică el. Ineditul volum conţine şi un text „Moartea hârtiei” semnat de Răzvan Supuran.

„La o copertă este extraordinar de mult de lucru. Am socotit că, pentru a face un atelier complet de carte – adică să am într-o parte cultura de fibre şi în cealaltă să iasă cartea gata făcută-, este nevoie de minim 44 de ateliere de meşteşuguri şi tehnici artistice. Să fie complet făcute, într-un singur loc şi asta e baiul – nu numai că industria a înlocuit diversitatea şi potenţialul oferit de meşteşugul hârtiei manuale, transformându-l în nişte presetări tehnice care fac rezultatul foarte restrâns, dar s-a pierdut şi obiectul în sine, cartea care să reziste în milenii.

S-a pierdut atelierul, unde să se „întâmple” toate la un loc. Acum, inclusiv în Occident – şi asta ştiu din sursă oficială, de la şefa catedrei de Restaurare de la Şcoala de Arte din Paris –, se importă materiile prime. Odată ce se întâmplă acest lucru, se pierde fundamentul chimic al lucrării durabile – pH-ul constant, nu mai ai cum să faci o carte care să ţină milenar, dacă nu ai materia primă potrivită şi dacă intersecţia dintre materiale nu se îmbină potrivit şi proporţionat.”

Răzvan spune că face totul din dragoste de carte, o dragoste pe care a deprins-o de la mama sa, profesoară în Brad. „Mi-am dorit să învăţ cum se fac cărţile pentru a-mi publica singur propriile texte. Am descoperit că sunt meşteşuguri pe cale de dispariţie şi am transformat asta într-un proiect foarte lung de revitalizare a acestor meşteşuguri, care se pot numi „meşteşugul cărţii”.

Acesta are la bază trei meserii principale: cel al producerii hârtiei, al tiparului şi al legătoriei de carte. Sunt 44 de meşteşuguri, meserii şi tehnici de carte. În Bucureşti şi la Muzeul Ţăranului Român, timp de un deceniu, am dus această lucrare, în sensul că le-am arătat multora cum se poate de fapt recicla hârtia acasă, pentru că avem munţi de deşeuri pe pământ.”

Acum, meşterul hârtier mai colaborează cu Monica Duşan, muzeograf la Expoziţia de Istorie Locală şi Etnografie, secţia din Brad a Muzeului din Deva: „A fost ceva cu totul nou şi pentru mine în urmă cu cinci ani când am avut o primă întâlnire cu Răzvan Supuran. Atunci am aflat că era din zonă. Mama dânsului mi-a fost una dintre cele mai dragi profesoare la Liceul Avram Iancu din Brad. Am început împreună să facem ateliere în curtea muzeului. În vara lui 2016, aproape săptămânal am avut asemenea ateliere, chiar şi cu câte 20 de participanţi la o şedinţă. Copiii au fost încântaţi, mai ales că era ceva inedit şi foloseşte o tehnică care ar trebui să fie mai mult cunoscută şi practicată. Cu atât mai mult cu cât se valorifică deşeuri care astfel au o întrebuinţare bună, chiar artistică.”

Monica Duşan, un tezaur de om, locuieşte şi ea în comuna Ribiţa şi se străduieşte să recupereze din rădăcinile neamului. Răzvan a ajuns cunoscut în lumea frumoasă a Apusenilor. Anul acesta, Daniel Stanc l-a chemat să le arate celor din Bulzeşti cum se face manual hârtia din deşeuri recuperate.

Cu oameni precum Răzvan Supuran, natura poate respira uşurată: „Am ajuns ca într-o zi să putem recicla 50 de kg de deşeuri şi astfel,  cam într-o săptămână, în zece zile, să reciclăm valoarea unui copac matur. Pur şi simplu.”

Hârtierul din Apuseni spune că: „… de la o întrebare precum „Ce-i sugativa asta?” ajungem la „Ce facem cu sugativa asta?” De toate facem! Se poate face hârtie manuală din care să ne facem felicitările de sărbători, dar şi mici caieţele, obiecte de decor sau suveniruri”, povesteşte meşterul, care face hârtia plantabilă la comandă, pentru un paravan.

Sunt încredinţată ca va arăta şi va mirosi minunat. În atelierul său are o mulţime de lampioane grozave modelate din hârtie. În mâinile sale, aluatul de carte se poate transforma în chipuri sau siluete umane. E grozav! O artă fără pereche: „E un joc deschis care se transformă într-o hârtie bună, dacă înţelegi ce se întâmplă chimic şi mecanic în masa hârtiei. Rezultatul trebuie să aibă un pH echilibrat şi o împâslire cât mai bună a fibrelor în masă.”

Are planuri şi vise. Mutat la sat, Răzvan plănuieşte un loc unde să îşi primească şi să-şi găzduiască viitori ucenici într-o poiană largă a Apusenilor. Îşi repară singur casa şi o izolează cu lână. Cu ai lui, îngrijeşte grădina. Copiii lui cresc sănătos, fericiţi. Visează la momentul în care va avea un atelier complet şi speră că va ajunge vremurile în care va putea folosi cânepa: „Într-un an, dintr-un hectar de  cânepă, poţi scoate de şaisprezece ori mai multă fibră decât dintr-un hectar de pădure”

După câteva ore de poveşti cu Răzvan Supuran, plec cu sufletul plin. Visez cu ochii deschişi la o lume mai bună, una care respectă pământul şi omul de alături. Meşterul hârtier te inspiră. Mă gândesc îndelung  la hârtia mea perfectă. Poate să fie o foaie plină de petale în culori vii pe care să scrie: „E și mâine o zi”, replica mea preferată din „Pe aripile vântului”. Pe altă hârtie, văd scrise cu roşu versurile lui Emily Dickinson: „Apa se învaţă prin sete./ Ţărmul – prin Mările în urmă lăsate./ Suferinţa – prin dureri încercate -/ Pacea – prin bătălii şi dovezi -/ Prin neîmplinire – Iubirea

-/ Păsările – prin albe Zăpezi.”

Pe o hârtie cu delicate petale de iasomie, cu litere verzi, sunt gândurile lui Pablo Neruda: „Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie./ Dacă va fi să minţi, minte în privinţa vârstei tale./ Dacă va fi să furi, fură o sărutare./ Dacă va fi să pierzi, pierde-ţi frica./ Dacă va fi să simţi foame, simte foame de iubire./ Dacă va fi să doreşti să fii fericit, doreşte-ţi în fiecare zi…”

Meşteşugul hârtiei recuperat de Răzvan Supuran din negura timpului s-a transformat într-o artă, una care salvează viaţa arborilor. Materialul nobil care păstrează mai toată înţelepciunea lumii merita o hârtie realizată manual, cu pasiune şi respect.

Şi mă gândesc că Răzvan Supuran, hârtierul din Apuseni, este acum meşterul care poate prinde toate frunzele, plantele şi florile României în hârtiile sale. Ce carte miracol ar ieşi!

 

Laura OANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.