Georgeta Dulgheru și Sonia Șortan: „Oamenii fac oameni”

Stau pe o băncuță din lemn și îți povestesc viețile și trăirile lor fabuloase. Frumoase, blonde, cu ochi albaștri. Una în floarea vârstei, “la jumătatea vieții”, cum îi place să spună, alta abia la startul tinereții. Cât povestește Georgeta puțin aplecată în față, Sonia, abia venită de la liceul unde-a învăţat, după ce tocmai şi-a vizitat profesorii, își verifică mesajele pe telefon. I-a mai auzit poveștile. Le știe. Pentru că, de mai bine de 20 de ani, istoria celor două s-a întrepătruns. Georgeta Dulgheru și Sonia Șortan sunt mamă și fiică. Prima, o profesionistă a măruntaielor de aur ale pământului, ultimul geolog rămas pe meterezele mineritului aurifer. A doua, olimpică multiplă la concursurile şcolare, câștigătoarea medaliei de argint la olimpiada de geografie de la Moscova și premianta inimilor hunedorenilor în campania „Premianţii fără premii”.

Din Șipote, în elita informaticii

Povestea lor a început într-un sat de câmpie din Moldova: Şipote, acolo unde a venit pe lume Georgeta. Al doilea copil dintr-o familie cu patru prunci: „Părinţii noştri erau ţărani cooperatori. Nu ştiau ce înseamnă informatica şi nici nu aveau de unde să aibă viziunea asta: că informatica va fi, cândva, de viitor. Nici eu nu ştiam. Tot ce au vrut pentru noi a fost să facem şcoală, să plecăm de la coada sapei. Să nu credeţi că nu mergeam să ajutăm şi la lucrul câmpului, însă şcoala a fost mereu o prioritate. Tata m-a luat de mână şi m-a dus, în 1979, la Iaşi. A spus că vrea să fac cel mai bun liceu din Iaşi, liceul de informatică din Copou. Mai aveam un consătean care era în anul trei, iar tata a înţeles diferenţa între un liceu teoretic şi un liceu de profil. Sora mea era, deja, la liceul economic, tot la Iaşi, iar tata a zis că trebuie să învăţăm o meserie pentru cazul în care nu am reuși la facultate” Așa a ajuns Georgeta, premianta satului, din Șipote, la Iași. Studia, acum, la cel mai bun liceu din Moldova, Liceul „Grigore Moisil”, un liceu de curând înfiinţat pentru elevii din elita şcolilor generale moldoveneşti.

„Nu mi-au plăcut calculatoarele. Visam să fiu în natură”

Erau doar cinci în ţară cu profil de informatică: la Iaşi, Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Braşov. Era abia la finalul anilor ’70, însă Georgeta învăţa, deja, informatică şi se bucura, alături de colegii ei, de cele mai bune condiţii pe care le oferea, pe atunci, sistemul pentru cei mai buni elevi din ţară. Spune că a fost foarte greu, dar și foarte frumos! Şi adaugă că liceul nu doar că a învăţat-o informatică, ci a ajutat-o să-şi formeze caracterul şi principiile de viaţă: „După mine, la patru ani, a venit fratele meu, care-a făcut tot informatică şi care a dominat, aşa, ca inteligenţă… Mie informatica nu mi-a plăcut. Mi-aş fi dorit să fac geografie, pentru că mă visam să fiu în natură, undeva, pe munte la o cabană, ghid turistic. A fost piedica mea cea mare când a venit momentul admiterii la facultate, noi nefăcând nici geografie, nici limbi străine intensiv.” Pentru că nu a “iubit niciodată calculatoarele”, la facultate ales o specializare unde era sigură că va intra, cu ceea ce ştia ea mai bine: matematică şi fizică. Le servise pe pâine la „Grigore Moisil”.

Turism în singura zi liberă

Astfel a ajuns Georgeta Dulgheru studentă la geologie. De gândul ei cu turismul, tot nu s-a lăsat. Aşa că s-a înscris la şcoala de ghizi şi a absolvit-o cu brio. Duminica era singura ei zi liberă, însă a sacrificat-o fără măcar să se gândească la asta. La geologie se cerea multă matematică, fizică, dar şi multă memorie: „Foarte multă paleontologie, cu multe denumiri latineşti, cu specii de fosile de dintotdeauna, până astăzi. Mi-a plăcut geologia structurală. Asta ţinea de relief, de ceea ce e mai aproape de natură. Până la urmă, m-am înscris la un curs de ghizi de turism care se ţinea duminica, şase ore. Bine, noi oricum făceam un fel de turism profesional, pentru că în fiecare an se făcea practică: vara, o lună şi toamna, două săptămâni. Plus încă o excursie de studii, prin ţară, în luna mai. Deci, după ce am terminat facultatea, eram destul de pregătiţi pentru ce avea să urmeze.”

O viaţă legată cu un fir nevăzut de aur

Era tânără și clocotea în ea o imensă dorință de cunoaștere. Pentru o fetiță ieșită pentru prima oară din satul ei abia la 14 ani, când a plecat la liceu, totul era un miracol. O oră, cât a durat drumul de la Șipote spre capitala Moldovei, Georgeta a stat cu fața lipită de geam. Informatica nu i-a mai oferit bucuria reîntâlnirii naturii și-a splendorii ei. Avea să o regăsească abia ulterior, în facultate. A făcut practică şi în cărbune, şi în petrol, dar a ajuns în zona perimetrului aurifer al Apusenilor în 1984, la Baia de Arieș. În practică, după primul an de facultate. „Aşa m-am îndrăgostit de Ardeal şi de zona Apusenilor. Pentru că eu, copil provenit dintr-un sat de câmpie, mereu am tânjt după munţi, pentru care poate că eram sortită.” Din primul an de facultate şi până azi, când cu răbdare îşi spune povestea, tot ce s-a petrecut în viaţa Georgetei avea să fie legat, cu un fir nevăzut, de aur. S-a îndrăgostit de munţi, de moţi, de minerii despre care spune că trăiesc mai hotărâţi, mai intens, că se bucură, copilpreşte, de fiecare clipă. Viaţa din satul ei de câmpie nu era uşoară, la fel cum nici viaţa minerilor nu era, însă cei din urmă păreau a şti să preţuiască oricare măruntă bucurie. Geta avea să ajungă la Deva în 1988. Alesese Bradul şi o distanţă de 600 de kilometri faţă de casă, după ce s-a consultat cu un profesor de zăcăminte. A contat şi faptul că Deva era la o distanţă mică de Gura Barza. A renunţat, cu regret, la prietenul din facultate, pentru că la Iaşi ar fi fost imposibil să îşi găsească de lucru, şi a venit în Ţara Moţilor. De unde, avea să nu mai plece niciodată.

„La 23 de ani, am fost aruncată în mină”

Geta Dulgheru la Zilele Aurarului.

„Am venit, la 1 septembrie la Brad, cu un rucsac în spate. A fost prima şi ultima oară când părinţii mei mi-au dat bani. Pentru că eu, şi în liceu, şi în facultate, avusesem bursă, diverse funcţii administrative, iar trei ani am organizat grupele de studenţi la cantină şi m-am descurcat singură.” Apoi povestea ei a coborât în adâncuri. A fost trimisă către un geolog care a jucat un rol covârşitor în viaţa ei şi a început să intre în subteran. Lucra în poligonul aurifer al Munţilor Metaliferi, din Munţii Apuseni, cea mai mare exploatare auriferă din ţară, care avea, la momentul respectiv, aproape 7.000 de angajaţi. Iar preşedintele Clubului de Speologie „Zarand Brad”, foarte bine cotat la nivel național, Traian Bosdog, a iniţiat-o în lumea speologiei. Aşa s-a îndrăgostit Georgeta Dulgheru de zona carstică și a început să se învârtă, din nou, în zona geografiei. Spune că niciodată nu a avut o reținere în a încălța cizma, bocancul, în a fi plouată sau ninsă.

Două femei în rolurile principale

Când coborau în burţile de întuneric ale pământului era ea și topografa: două căști albe, de inginer, la 2.000-3.000 de mineri în fiecare mină. „Intram în mină cu trenulețul, iar casca albă se vedea de la distanță. Minerii erau obligați să respecte casca. Și au respectat-o. E drept că eram fluierate, de multe ori, povestite, știu eu… (râde). Trebuia să urmărim filonul aurifer și dacă minerii fac corect exploatarea. Împreună cu specialiștii în inginerie minieră hotăram ce se exploatează, cum se exploatează și până unde. Eram foarte tânără: la 23 de ani fusesem aruncată în mină, era multă muncă, dură, mii de bărbați și, totuși, eu știam să trebuie să îmi fac meseria.” Lua probe din doi în doi metri, pentru a pregăti înaintarea cu maşinile de excavat, iar după zeci de ani de coborât în măruntaiele pământului ştie bine ce se află în burta subterană a Apusenilor. Aur! Foarte mult aur! Iar dacă Roşia este cunoscută drept cea mai mare exploatare auriferă de pe continent, Georgeta Dulgheru confirmă ipoteza că mineralizaţia de la Gura Barza, până la Hărţăgani şi Ruda, are un zăcământ şi mai mare! Însă adâncimea la care se află acesta îl ţine, cel puţin deocamdată, la păstrare.

Aur la kilogram și-un boț de “aur” pe viață

Familie: mamă şi fiică. Prima ieşire la munte.

Cel mai mult aur, tot, laolaltă, „scuipat” spre lumină de întunericul geologic al straturilor avea să îl vadă în 1994: 12 kilograme! Spune că astăzi mineritul a încetat peste tot în vechiul perimetru, însă dacă ar continua, tot ar fi rentabil, chiar şi cu o „recoltă” de numai două grame la tona de minereu. În 1994 nu a văzut doar aurul acela mult, neaşteptat de mult, ci l-a cunoscut şi pe tatăl Soniei, fiica sa cea deşteaptă şi frumoasă. Pe fată a crescut-o singură şi lovind aerul cu braţul ca pentru a alunga un gând nedorit, pune capăt direcției discuţiei. A dus-o cu ea peste tot şi s-a bucurat de binecuvântarea de a avea un copil minunat de ascultător şi înţelept. La fel ca propriul ei tată, Georgeta, şi-a trimis fiica la cel mai bun liceu din zonă: Colegiul Decebal, din Deva. Iar de aici, povestea merge mai departe spusă de Sonia, fetiţa olimpică la o mulţime de materii, care-a urcat România pe podiumul mondial al excelenţei tocmai la geografie, disciplina iubită de mama sa.

 Olimpiada: cel mai bun loc de socializare

De uşor, Soniei nu i-a fost uşor. A avut alături un profesor de matematică pe care îl aminteşte cu drag, Mihai Opincariu. El a făcut-o să iubească această materie, spaima liceenilor în prag de Bacalaureat. Apoi au urmat Ana şi Sorin Stănculescu, alţi doi profesori de excepţie. Sonia bătea drumurile de la Brad la Deva şi aduna, an după an, noi diplome de la olimpiade. Nu doar la geografie, ci şi la matematică, română, chimie, fizică, educaţie civică… Nu o obliga nimeni, dar în timpul competiţiilor şi-a făcut o mulţime de prieteni. Nu degeaba de-abia aştepta să îi revadă în următoarea etapă. „Mama, la început, mi-a inoculat ideea că trebuie să fii cel mai bun şi asta chiar a funcţionat, însă numai în primii ani. După aceea m-am dus la olimpiade pentru că voiam eu. Ajungi să îţi fie dor de oamenii ăştia (n.r. olimpicii cu care s-a împrietenit). Poate şi pentru că îi vezi mai rar. Mie întotdeauna mi-a plăcut la şcoală. Uite, că tocmai am venit la Brad cu cineva, cu o maşină şi, când am ajuns în dreptul şcolii, i-am spus:

«- Uite, aici era şcoala.

– Doar nu îţi plăcea să mergi la şcoală?

– Ba da, nu a fost nicio singură zi în care să nu îmi fie drag să vin la şcoală!”, povesteşte Sonia. De geografie s-a îndrăgostit cumva pe parcurs, de la o olimpiadă la alta. Iar de la an la an, performanţele ei au crescut. În clasa a XII-a avea, deja, 18 ani şi era liberă să înveţe şi să călătorească. Sau să înveţe pentru a călători. Şi invers!

Să reconstruieşti un oraş industrial de pe Volga

Aşa că şi-a încercat puterile pentru a se autodepăşi, la nivelul mondial cel mai înalt. A învăţat engleza de care avea atâta nevoie, geografia fiind singura disciplină unde olimpicii nu au translator, a citit, a învăţat… La barajul naţional avea inima la gât pentru că îşi dorea foarte mult, faza internaţională, însă recunoaşte că nu se aştepta. „Când mi-am auzit numele şi am înţeles că voi merge la Moscova, ca să vezi… primul gând care mi-a trecut prin cap, a fost: «- Auăleu, tre’ să dau BAC-ul mai repede!»” BAC-ul, pentru ea n-a fost o problemă. Avea materiile la degetul mic. Pentru geografie a făcut, vreme de zece zile, pregătire intensă în oraşul de suflet al mamei sale, Iaşiul. Iar apoi a zburat, pentru prima oară în viaţa ei, pe aripile unui avion care avea să-i aducă medalia de argint. Habar n-avea la ce să se aştepte. La faza naţională avea o programă, pe când la cea internaţională trebuia să ştie să facă orice i s-ar fi cerut, pe un subiect la prima vedere. Cum ar fi un model de dezvoltare  urbană pentru un oraş industrial, în paragină, de pe Volga pe care îl văzuse cu o zi înainte şi se plimbase prin el. „Chestia asta nu se face în România nici măcar la facultate”, adaugă Sonia. Avea emoţii. Era foarte multă lume în sală, se dăduseră medaliile de bronz. Când au început să fie anunţate medaliile de argint, ea ştia că va fi pe podium. Cu toate astea, nu i-a venit să creadă.

Hunedoreanca Sonia Şortan, medialiată cu argint la olimpiada internaţională de geografie, în faţa Universităţii Lomonosov din Moscova.

Pe podiumul de argint, cu sufletul în lacrimi

Medalia a luat-o, la o diferenţă infimă de medalia de aur. Şi, deşi tot încearcă să se scuture de direcția impusă de mama sa: „Trebuie să fii cel mai bun”, pentru trece cât mai liniștită prin viaţă, Sonia spune că, în loc să se bucure, atunci, la Moscova, după argintul olimpic, ea a suferit. Putea să ia aurul şi îl ratase! Astăzi râde ca de o copilărie şi spune că ar fi trebuit să fie fericită. Caută bucuria asta mereu. Oriunde a mers, la facultatea de geografie, ori cu burse de studiu, în Occident, a încercat să facă totul cât de profesionist posibil, însă fără a intra în competiţie cu altcineva. Cu banii se descurcă singură, iar o discuţie cu ea este o încântare: îţi va povesti despre cartografie, paleomagnestism, geofizică, unde seismice, despre cum am putea să scăpăm gunoaiele care ne copleşesc planeta băgându-le sub „preşul” plăcilor tectonice și câte-n lună şi-n stele… Dac-o întrebi cum o vede pe mama ei, zice că Georgeta Dulgheru e o femeie puternică şi încăpătânată. „Mă rog, încăpăţânată era, cel puțin, mai demult…”, adaugă fata, repede, zâmbind. Însă poate că tocmai perseverența asta a Georgetei Dulgheru… poate că ea le-a ținut pe amândouă deasupra liniei de plutire, când mama, a intrat în șomaj la închiderea minelor şi mai apoi, ori de câte ori le-a fost greu…

 La cernut de aur și povești…

Astăzi Georgeta Dulgheru este inima Casei Căutătorului de Aur de la Stănija. A obținut un permis de exploatare și, după ce împreună cu o întreagă echipă a implementat un proiect european menit să funcționalizeze o structură de economie socială, face, în sfârșit, ce și-a dorit întotdeauna: turism, în căutarea aurului care i-a marcat viața. Cine vrea, se poate caza la Casa Căutătorului de Aur. Georgeta îi va spune toate istoriile locurilor și vor merge împreună la cernut aur și povești pe văile aurifere ale Munților Metaliferi. „Ce admir cel mai mult la mama e că face cu pasiune ceea ce face, nu doar ca să se afle în treabă”, spune Sonia. Așa cum spune de proprii ei dascăli care-au crescut-o profesional și moral: „Oamenii fac oameni.” Și-n timp ce Georgeta cerne aur și povești pe văile Apusenilor pentru turiştii interesați de o istorie recentă care-alunecă în uitare, fiica ei cea frumoasă învață și călătorește prin Europa, căutându-și propriul fir de aur, care să-i poarte paşii tineri prin labirintul surprinzător al vieţii spre împlinirea visată.

Ada BERARU

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *