Meserii la apus. Satul meşterilor fluierari din Zarand se pustieşte

„Toţi moţii de aici luau fluiere. Erau zeci de de meşteri care lucrau. Aici era satul fluierarilor, în Dumbrava de Sus. Avram Iancu tot de aici îşi lua fluierele la care cânta. Din satul lui, venea în Dealul Crişului, prin pădurea Murgaşul şi trecea, dincoace de Strâmba, aicea, la fluierari. Are şi un loc în care îi zice Părăul Iancului. El e simbolul nostru, al moţilor. Dacă ar trăi el acuma, nu ar fi rău!”

Avram Iancu

Toţi cei care suntem în micuţa curte a ultimului meşter fluierar îi ascultăm fascinaţi vorbele şi privirea pleacă, după poveşti, către culmile unde casele, care odinioară fremătau de viaţă, acum se năruie jalnic sub povara vremurilor neîngrijite.

E cale lungă şi grea până la Petru Mateş, ultimul meşter fluierar al Ţării Zarandului. Mare parte din drum o faci pe jos pentru că accesul până la casa lui din Dumbrava de Sus este dificil, iar, când terenul e umed, este o aventură prea grozavă chiar şi pentru maşinile de teren. Muzeograful Monica Duşan este tot din comuna Ribiţa: ştie toate cărările locurilor şi ne îndeamnă să apucăm pe o cărare, care ne strecoară abrupt la deal către şuri pitoreşti care se sfarmă, uitate. „Aceste şuri monumentale erau ca nişte străjeri pe toate culmile din jur până în urmă cu zece ani. Le găseai până sub Strâmba, la o altitudine de 1.100 de metri.

Fiecare familie avea două, trei, chiar patru şuri, după terenurile pe care le aveau în zonă. După cum terminau fânul dintr-un loc, mutau animalele la cealaltă şură. E un stil de viaţă care, din păcate, a dispărut. E mare păcat că sunt părăsite aşa – totul era din lemn, inclusiv cuiele. Sub Strâmba, mai sunt două case vechi, cu paie. Tot la doi, trei ani, se adăugau altele pe acoperiş. Am prins şi şuri cu plan poligonal, precum altarul bisericilor, dar nu ştiu să mai fie”, povesteşte Monica Duşan, cu vocea plină de regrete. Nici unul dintre oamenii cu putere de decizie în ţară nu s-a străduit vreodată să salveze aceste comori ale Ţării Zarandului.

Odinioară numit „Juncu”, datorită numărului mare de vite crescut de localnici, satul Dumbrava de Sus era recunoscut în Apuseni ca aşezarea meşterilor de fluiere. De la an la an, au rămas tot mai puţini moţi care ştiu să facă lemnul să cânte. Acum, în sat, mai este un singur bărbat care cunoaşte acest meşteşug. Şi e ceva de mers până la ultimul meşter fluierar. Drumul urcă şi noi ne ţinem după el, cu greu. Pasul orăşanului găseşte tot soiul de piedici – mai o groapă, ba un desiş prea ţepos sau o baltă bogată. Privirea găseşte însă tot felul de minunăţii şi îi cere sufletului răgaz să le preţuiască: o coroană aspră de bolovani, un leagăn cu care se joacă vântul, o căsuţă din lemn cu gard frumos, ţărănesc.

Dincolo sunt flori, covoare blânde de iarbă, lemne ciudate sau şuri cu acoperişul adânc brăzdat de rănile timpului. În zare, povârnişuri mai mici sau mai mari par valuri pe care pădurea se străduieşte să le recapete. La o minunată şură din lemn, pe nişte capete de grinzi, omul ne aşteaptă răbdător, în lumina bună a soarelui. Zâmbeşte îngăduitor de truda noastră şi ne pofteşte către casa lui.

Petru Mateş a rămas unul din puţinele suflete care se ţin cu încăpăţânare de culmile înalte de sub cerul Ţării Zarandului. În locurile acestea, pustietatea aduce linişte şi orizonturile deschid privelişti de care nu ai cum să te saturi, pe orice vreme. Pacea asta din vârful lumii, talentul său de a preface lemnul, viaţa aspră de muntean, i-au făcut vorbele mai înţelepte şi i-au întărit harul de a judeca lucrurile. Pentru oaspeţi, aşterne un covor ţărănesc pe o băncuţă din faţa mesei făcută dintr-o piatră de moară tocmită pe picior masiv de lemn. „Lucra tăticu’ fluiere. L-am văzut cum ştie să lucre, mai încercam şi eu, mai stricam sau mai făceam… Aşa te înveţi. Am lucrat mai mult din  ’91 încoaci, când o murit el. Erau mai mulţi fluieraşi atunci şi mi-or cerut să le dau sfredelele şi cuţitele ce le aveam, da’ nu le-am dat! Am zis că vreau eu să mă învăţ.”

Meşteritul fluierelor e treabă migăloasă: „Ani de zile îţi ia să înveţi! Şi trăbă să ai pasiune, să te tragă sufletul. Dacă nu ai rădăcini … Aci, tăt satul făcea fluiere. Era suta de numere de casă. Pe vremuri. Lucrau şi pe la baie (mină – n. red.), la pădure, da’ erau care munceau numa’ acasă. Lucrau iarna şi treceau aicea, pe la Colţu’ Strâmbei, se duceau la Izvorul Crişului şi în Avram Iancu. Să duceau la moţi, pă jos! Şi eu am fost, de multe ori. Fluierele le cumpărau moţii şi plecau cu ele în ţară. Duceau ciubere, fluiere, buţi, butoaie, tăt felul. Acuma le-o trecut vremea”, zice meşterul şi priveşte lung la pământ, de parcă ar vedea acolo şirul lung de săteni şi obiceiuri, care a plecat în uitare. Dorul lui e degeaba: „Şi aşa nu mai putem întoarce vremurile ’napoi… Veci!”

Micuţul lui atelier e un soi de mini expoziţie cu tot felul de ornamente preafrumoase din lemn, străjuite de o pereche veche de opinci şi un buchet uscat de levănţică: din grindă, se văd ouă încondeiate, cruci încrustate, rotiţe sau stâlpişori de lemn, pe care simboluri ancestrale vorbesc despre rădăcinile neamului. Frumos şi migălos. Fiecare linie e trasată atent şi îngrijit cu lama ascuţită a un cuţit, după un desen care îi vine în minte, pe loc: „Se desenează şi se dă cu lac, ca să nu se şteargă. Vine încrustat, umplut şi, la gata, se dă cu sâmbure de nucă arsă pentru culoare. Pentru fiecare tip de desen, pentru fiecare fel de linie este câte-o lamă de cuţit.” Uimitor este că, până şi cele mai mici lucrări dovedesc nu doar un simţ artistic uimitor, ci şi o stăruinţă care te pune pe gânduri. Desenele sunt realizate din sute de mici şanţuri, în zeci, sute de oră de muncă.

Petru Mateş, „Petrică”, după cum îl ştiu oamenii locului, are o mulţime de piese care atrag atenţia, dar cunoscut a ajuns pentru fluierele sale. „Lucrez în lemn de tufă (alun, n. red), în lemn de cireş, de prun, de sânger. Dacă ştii să le faci să cânte, nu contează soiul, doar la culoare. Alegi lemnul şi apoi cu sfredelul dăt dai la mână. Fierul trăbă să meargă pă inima lui, dacă lemnu-i drept. Dacă nu, să sparge şi nu-i mai bun. Vine făcut rostul cu cuţite”, zice meşterul şi intră în şoprul, de unde iese cu o lăduţă de unelte: „Iacă! S-o ruginit cuţâtul de când n-am mai lucrat, de doi ani.” După rost, gaura oblică din partea de sus, se făcea cu mare, mare atenţie, apoi cele şase găuri, „ochii”: se marcau prima dată cu un „împungător”, apoi se măreau cu un fier înroşit în foc. Se punea dopul, apoi fluierul se şlefuia şi se decora.

Poveştile lui sunt pline de nostalgie şi un strop de durere. Traiul de unul singur este greu la orice vârstă, dar la 69 de ani, poverile se adună. Arată mâinile cu care a trudit o viaţă. Pe încheietura stângă, lucrul cu unelte a lăsat urme: „Mi-am tăiat cu o securice tendoanele şi nu mai pot îndrepta degetele de la stânga. Şi m-am mai tăiat şi în picior, în 2019. Am lucrat cu flexul nişte bâte să le fac şi am păţit-o. Am încercat să arunc marginile lemnului, să le debitez şi numa’ bine că am scăpat flexul. Două luni am stat la Chirurgie, în Brad”, mormăie omul. Ultimul accident l-a făcut să se gândească serios la muncă şi răsplată şi, de atunci, a lăsat lucrul fluierelor. Meşterul aduce o bucată de lemn dreptunghiulară care păstrează încă semnele creionului cu care a trasat contururile pentru ceea ce trebuia să fie un fluier dublu. Dacă Petru Mateş nu-şi schimbă gândul, lemnul acesta nu va mai prinde niciodată glas.

„Mâinile ca mâinile, da’  ochii. Vedeam ca prin ceaţă, nici nu am ştiut că am diabet. Am plătit tare mult pentru ochi. Numa’ cristalinul îi 17 milioane… De la mine, din ajutorul social…”, spune bărbatul şi ridică din umeri. „Asta e ţara. Din ajutor social, trăieşte un meşter popular!”, exclamă unul din oaspeţi. Bărbatul zâmbeşte amar: „Ani de zile or’ scris ziarele: „Ultimul meşter fluierar”. Nu m-o luat nime în samă! Uite, Monica-i aciea! Am spus că se termină lucrarea! Şi s-o terminat…”

Monica Dușan și Petru Mateș

 

Monica Duşan, muzeograf la Secția de etnografie Brad a Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva, îl ştie pe meşter de ani buni. A documentat îngrijit munca lui şi parcă nu-i vine să creadă că omul nu mai vrea să facă lemnul Zarandului să cânte: „S-a întâmplat, ce se întâmplă peste tot în satele noastre. Populaţia e îmbătrânită şi meşterii, cei care ştiau să facă diverse obiecte, ori nu mai pot, ori s-au mutat la ceruri. Dumbrava de Sus este un sat depopulat. Cei care, în urmă cu 50 de ani, făceau fluiere, nu mai sunt. Am prins şi eu aici câţiva meşteri buni. A mai rămas Petrică, ultimul dintre ei. Nu mai poate nici el lucra şi uite, un meşteşug frumos, dispare.” Pentru meşter, zilele din urmă, cu târgurile populare şi diplome pentru măiestrie, au rămas doar amintiri prinse în câteva fotografii.

Fluierele erau aşa bine făcute, că li se dusese faima. Până şi eroul moţilor, Avram Iancu, avea fluiere din vechiul Juncu. Când a murit, pe prispa unei case moţeşti, Iancu mai avea la el o năframă zdrenţuită şi fluierul de cireş din care îi plăcea atât de mult să doinească.

Fluierul si pipa lui Avram Iancu aflate la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei

„Aici, este un părău, îi zice Părăul Iancului, este şi un izvor. Pe acolo venea Avram Iancu în sat să îşi ia fluiere. Se întâlnea cu oamenii din sat, îl găzduiau. Trecea Dealulul Crişului, venea la Murgaşu’  şi cobora aici la fluierari. De asta şi locul acolo se numeşte „Părăul Iancului”, un loc cu soare, nu bătea vânt, avea unde lăsa calul. Erau mulţi oameni, avea de unde să mânce şi să beie”.  Pe locurile astea erau vara numa’ clăci cu cântări la secera de grâu. Stăteau cu animalele toată vara în munţi. Erau câte 30 de inşi la seceră. Acuma-s numa’ jnepeni, numa’ rugi, pădure…

La 69 de ani, după atâtea accidente care i-au luat din puterea mâinilor, bărbatul de-abia mai poate cânta. Îşi ţine gospodăria îngrijită, iar casa e curată lună. A lucrat la viaţa lui o mulţime de fluiere, dar le-a păstrat doar pe cele meşterite de tatăl său. De-abia mai poate cânta, dar şi când o face, locul se umple cu glasul fluierului. Se descurcă greu, dar nu se plânge. E de mirare cum reuşeşte să trăiască pe vârful muntelui, cu doar 140 de lei, bani din ajutorul social. „Curent este, apă este… Înainte, luam câte 30 de franzele şi le uscam. Când îmi trebuia, tăiam pita cu fierăstrăul, o prăjeam cu ou ori o mâncam muiată în zamă. Mai îs vecini care vin, nu stau pe aicea, da’ la Brad şi mai aduc una, alta.” Are puţini oameni în jur şi la aceia e greu de ajuns chiar şi cu vederea. Au mai cumpărat locuri în zonă cei de la Copiii Soarelui: „Nu-s oameni răi, dimpotrivă. Nu-mi au treaba, nici eu pe a lor.” Pe meşterul cu ajutor social de 140 de lei îl mai ajută vecinii şi cei care aud de traiul greu din părţile locului. Câţiva voluntari de la campania „Ajută satul” au urcat în toamnă la meşter cu ceva ajutoare şi au promis că vor reveni.

Toată priceperea meşterului, moştenită de la tatăl său, adunată de la generaţii întregi de fluierari, şlefuită în zeci de ani de muncă migăloasă, riscă să se piardă. „Din  păcate, se pare că Mateş Petru este ultimul din nesfârşitul şir al meşterilor fluierari din Juncu. Acest meşteşug va pieri odată cu el”, scria Monica Duşan. A rămas o noapte să doarmă în fân, în şura meşterului, iar glasul fluierului a acompaniat acordurile nopţii din Apuseni: „ … se-nfiripă timid un fir melodic, un cântec de fluier. Un cântec solitar: o doină urmată de o ţarină, o bătută şi iar o doină. Şurile cu acoperişuri înalte de paie, înfipte la rând în muchia dealurilor, par străjeri vajnici ai locului, străjeri ce ascultă cu atenţie cântecul ultimului fluierar. Oare timpul va mai avea răbdare cu satul românesc?”

 

Laura OANA

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.