Ajută satul 2020: povestea bucuriei merge mai departe (GALERIE FOTO)

Acolo unde traiul a fost întotdeauna mai greu, în localităţile de munte, sunt case cu cămări goale, bolnavi fără leacuri şi copii cu speranţe. Pentru o parte dintre ei, ajutorul vine de la oamenii care s-au obişnuit să dăruiască, să lupte pentru bucuria din sufletul celor trişti. Şi, dacă e decembrie, a venit vremea ca voluntarii campaniei „Ajută satul” să se strângă, să facă liste, să adune alimente şi să le dăruiască familiilor nevoiaşe. Poate că e pandemie, dar îndemnul „Nu ne lăsăm” trebuia să se facă auzit.

Pentru unii, cei de la “Ajută satul” sunt singurul sprijin. Este şi cazul uneia dintre puţinele tulnicărese rămase în judeţ, în comuna Bulzeştii de Sus. Tanti Veta din cătunul Păuleşti are un soţ prea bolnav ca să mai poată munci. Mai avea câteva luni bune până să iasă la pensie când a căzut la pat, aşa că omul a rămas o povară pe umerii şi aşa încercaţi ai soţiei.

Tanti Veta, tulnicăreasă
Tanti Veta, tulnicăreasă

Voluntarii le-au sărit în ajutor, le-au adus alimente, medicamente şi le-au adus, la propriu, lumina în casă. “Am încercat să strângem bani ca să plătim obligaţiile omului la zi, să îşi poată încasa pensia. Nu am reuşit, aşa că am decis eu să îi angajez la firma mea pe amândoi.

Deja i-am dus la Tanti Veta intrumentele ca să se poată apuca de meşterit obiecte din lemn”, spune iniţiatorul campaniei, Marius Achim.

 

Veta Rusu nu doar că a primit bucuroasă darurile voluntarilor, dar le-a vorbit şi despre alte familii necăjite. Şi uite aşa, caravana umanitară a ajuns în 2020 să treacă munţii până în satul Avram Iancu.

 

Deva, 19 decembrie 2020: dimineaţa, la sediul de campanie, e forfotă mare. Rând pe rând, maşinile de teren trag la poartă, iar oamenii încep să alerge. Pe rând, se duc pachete pentru familii, se cară sacii cu cartofi, ceapă şi alimente, să aranjează plasele cu dulciuri şi jucării, se potrivesc cutiile de plastic doldora de produse. Totul a fost înainte dezinfectat. Depozitul se goleşte, dar se umplu portbagajele jeep-urilor. O ultimă oprire la o fabrică de pâine şi, gata, caravana se îndreaptă către Apuseni.

Dincolo de Bulzeşti, maşinile lasă în urmă asfaltul şi se avântă pe drumeaguri de munte. De-a stânga şi de-a dreapta, ceţurile şi chiciura fac spectacol prin pădure. Roţile se afundă în noroi sau lunecă pe porţinile cu zăpadă. După o tură bună de scuturat şi icnit, coloana de maşini opreşte chiar la intrarea în satul “Crăişorului Munţilor”.

Probleme tehnice

Toată lumea răsuflă uşurată şi … încântată. Peisajul e uimitor şi fotografii trag cadre după cadre. “Am făcut până aici vreo 100 de km, mai mergem un pic până în vale unde avem trei cazuri la care împărţim ajutoare”, explică Marius Achim voluntarilor care îl însoţesc şi care, în câteva minute, poposesc pe o uliţă abruptă.

În satul lui Avram Iancu, prima oprire e la Elena Şuşa, o femeie harnică şi aprigă. Femeia iese din casă şi se cruceşte când vede ceata de bărbaţi cu spinările pline de saci şi femeile cu braţele încărcate de pungi. Până şi copiii îi aduc câte un pachet. “Sănătate să vă deie Dumnezău şi să aveţi sărbători fericite şi tăt binele din lume, că vă gândiţi şi la alţi oameni. Noi niciodată nu am primit vreun cadou”, icneşte femeia şi fuge în casă spre nedumerirea tuturor. Iese repede cu un braţ de borcane: “E un pic de dulceaţă de afine că vara mai mergem după fructe. Vă rog să le primiţi, din suflet, vă rog. Mi-aţi umplut curtea de pachete, vreau să vă dau şi eu din ce am”, se roagă femeia.

În câteva minute, îi afli şi povestea: “Am 60 de ani şi toată viaţa am lucrat, dar am fost casnică. Înainte, când trăia primul soţ, ţineam vaci şi era gospodărie mare. O murit de cinşpe ani şi mai încoace m-am recăsătorit, dar omul meu îi bolnav rău, cu diabet, cu inima şi are o pensie de vreo 800 de lei. Am trei copii – o fată care lucrează la Timişoara, la un restaurant. Acum, cum s-au închis toate de două luni, se descurcă şi ea cum poate. Ăştialalţii copii… unul e mai prăpădit, celălalt, îi obez şi bolnav. Eu lucru cât un bărbat, că trăbă să trăim cumva! Mă mai duc pe la oameni prin sat pe la lucru, mai pe la spart de lemne, primăvara la plantaţie, vara după fructe în pădure”, zice femeia care tocmai s-a întors: “de pe părău, de la spart de lemne”.

 

Cu mâinile muncite, Lenuţa întinde borcanele cu dulceaţă către oaspeţi. “E cel mai autentic aliment pentru că e cules din zonă de munte şi care merită valorificat pe pieţele noastre. Fiecare om din aceste locuri ar trebui sprijinit pentru a ajunge cu produsele lui la consumatori. Oamenii de la munte sunt ca nişte străjeri. Cei care pleacă, tinerii, putem să fim convinşi că nu se vor mai întoarce”, spune Anamaria Părăian.

E administrator la Centrul Regional de Dezvoltare Montană Haţeg din cadrul Agenţiei Naţionale a Zonei Montane şi a mobilizat producătorii cu donaţii pentru Campania „Ajuta satul 2020”.

De la prima casă, printre crengile bradului împodobit cu bomboane, se văd deja voluntarii cum urcă dealul către Tanti Ana. Are 65 de ani şi vine greu, sprijinită în bâtă, privind la tinerii care duc către casa ei sacii cu provizii pentru iarnă şi mult râvnita plapumă nouă. E înfofolită peste gură cu un fular strâns, să nu intre aerul rece şi umed al zilei. Drumul spre casa ei e un urcuş anevoios şi alunecos, pe o pantă care taie în diagonală creasta. De la ea, voluntarii pleacă către căsuţa unei bătrâne.

Bunica Valeria are 84 de ani şi trăieşte dintr-un ajutor social de 140 de lei. Trăieşte e mult spus, mai bine zis, supravieţuieşte: “Vai şi amar! Mai şi răbd de foame. Nu am avut copii, că am fost a doua muiere. El o avut tri prunci, dar nu cu mine. Îs 20 de ai de când îs văduvă. Mai vin vecinii, mai aduc apă, că io nu poci că mă dor picioarele. Numa cu două bâte poci umbla bine. Mă dor şi oasele, am şi ulcer varicios. M-am lovit c-un lemn şi nu s-o mai vindecat de-acuma-i anu’. Îi o bubă cât palma! Api’ mă doare, măăă, aşe mă doare”, se cântă bătrânica. Picioarele umflate intră greu în papuci aşa că umblă în şosete şi se sprijină în bâtă cu mâinile ei noduroase, stricate de artrită. Pe soba mică, trei lemne sunt puse la uscat. Aşa oloagă cum e, ţine curat în căsuţa cu pereţii crăpaţi şi, în târnaţ, are un brad sărăcăcios. În curte, doi căţei s-au ascuns în cuşca mică de lemn şi tremură de frica oamenilor care tot vin încărcaţi cu de toate. Bătrâna face larg semnul crucii, îşi şterge lacrima cu colţul baticului şi şopteşte: “M-oi ruga şi eu pentru voi, dragii mei! Unde s-a văzut să baţi atâta cale şi să umpli casa unuia străin! Doamne întoarce lucrul bun!”

Nu se pleacă din sat, fără un popas la casa lui Avram Iancu. E impunătoare arhitectura din lemn şi camerele sunt aranjate ca-n lumea veche a moţilor. Toată lumea trece însă să vadă “Testamentul” cu ultima dorinţă a celui mai iubit luptător al Apusenilor. “Am ajuns aici datorită lui Tanti Veta, din Bulzeşti, care trece muntele către satul lui Avram Iancu. Are cunoştiinţe multe aici şi ştia de cele trei familii cu probleme. Oamenii trăiesc din ajutor social, nu au pământ. Ne-am hotărât şi noi să trecem muntele, am adus pachetele cu alimente, apoi am trecut un pic pe la Casa Crăişorului Moţilor”, povesteşte Marius Achim.

Bătrâna din Rusești

Pentru bătrânii cu casele pustii, alinarea foamei şi a neajunsurilor pare a nu fi de ajuns. Au atins vremea când nu îşi doresc de Crăciun cadouri, ci oameni. Viaţa grea a lăsat urme adânci pe chipurile şi în inimile lor: ei ştiu că ceea ce îţi doreşti cu adevărat, nu se cumpără. Îmbrăţişările, vorbele bune, momentele în care sunt înconjuraţi de oameni, tihna poveştilor care alină singurătăţi fac pentru ei mai mult decât cămările pline.


Tanti Veta are acum casa îndestulată – voluntarii au adus sacii cu alimente cu maşinile de teren până aproape, apoi totul a fost coborât cu cărucioarele până la curtea tulnicăresei. Chiar şi sacii cu boabele pentru căţeii care păzesc cele câteva capre. A primit o floare roşie, culoarea ei preferată, dar şi un radio casetofon: visa de ani în şir să îşi asculte CD-urile primite de la evenimente şi festivaluri. Acum, că are curent şi aparat, se vor auzi şi în casa ei colindele…

La Ruseşti, pe altă culme a munţilor, apusurile sunt superbe, dar viaţa e cruntă. Cei câţiva oameni îşi trăiesc greu bătrâneţile.

Tanti Zoriţa are un ajutor social prăpădit şi, la cei 80 de ani, îi merge tare greu. Doar ea ştie cum îşi împarte sărăcia de la o zi la alta. “Dacă-i omul sănătos, bine trăieşte! Să poată să lucre şi-i bine. Pui cartofi, mazăre, de tăte, da’ îi mai greu cu mistreţii ăştia. Eu am pus puţin, aci, în grădină. Ca omu sângur!

Am şi eu un ajutor social, da-i bine şi aşa. Plătesc curentu’, îmi iau pita de la magazin de jos!” Cât de jos, te întrebi fiindcă singurul magazin întâlnit e departe, în centrul de comună. Da, acel magazin, zice Zoriţa: “Îi jumătate de ceas pân’ acolo! În sus, îi mai greu. Lemnele le aduc cu spatele din pădure. Stau cam greu cu ele. Este pădure, da’ nu-i cine-o aduce!”

Viorel Străuț

Vecinul ei, Viorel Străuţ iese la poartă când vede atâta amar de maşini parcate lângă şura lui cu acoperiş de paie. A mai trecut un an greu şi peste el: „Îs ca frunza pe apă, cam aşe… Mai am un cocoş ş-o găină. Suntem tri! Iarna trecută aveam mai multe, da’ o mai dus vulpea, mai un uliu, or mai murit iele… Dacă mi-aţi adus mie de-ale gurii, să mereţi musai şi la vecina din vale, că şi ea-i tare năcăjită”. Şi voluntarii îl ascultă pe moş şi opresc la căsuţa micuţă de lemn unde femeia aşteaptă în pridvor.

De cealaltă parte, în cătunul Şoiceşti, pustiul pare la el acasă. Fără oameni, totul e ca un muzeu. La deal, şede Moş Ciuma, la vale, îşi trăiesc trist bătrâneţile Elisabeta şi Traian Şoica. Cei doi de-abia mai pot coborî scara abruptă de lemn a căsuţei ca să îşi întâmpine oaspeţii. Pe bătrân, îl trec lacrimile când o copilă îi zâmbeşte şi îi oferă câteva pâini.

Elisabeta şi Traian Şoica

Tremură tot, se ţine de lemne şi intră în pivniţă de unde aduce câteva mere pentru micuţi. Se vede crunt cât de dor îi este de joacă şi glasuri de copii. „Îi bine cât mai putem merge. Da’ îs tăt bolnav, pot să iau medicamente câte vreu, că tăt aşa îs! Nici putere să grijesc de cal nu mai am, să-i dau un drob de fân. S-o dus, cine ştie, cu alţi cai… Numa’ sălbăticiunile or rămas! Tăţi s-or dus din sat, mai îi un bătrân, unul Ciuma Traian şi el are 86 de ani! El are un ficior pădurar care vine la el.

Umblă şi el în două cârje, nu să poate clăti de şăle”, zice moşul şi plânge. Îşi şterge lacrimile cu o batistă albă ca neaua şi nu ai cum să îl alini pe omul care-i numai piele şi os. „Nu ne ia şi pe noi Dumnezău! Vedem şi noi cu boala asta, mor oameni tineri şi rămânem noi, nişte putregaiuri de oameni!”

Cu lacrimi în ochi, Silvia Olari încearcă să-l împace: „Nu-i după noi moşule! Dumnezeu are rânduiala şi planurile lui. Copiii nu-i facem să grijească de noi, îi facem să-i dăm lumii. Cum se poartă ei acum, aşa le-o întoarce Domnul şi lor!” Chipurile blânde ale acestor bătrâni şi vorbele lor nu au cum să nu te cutremure. Mulţi întorc capetele, să-şi ascundă emoţiile: „Sunt mai trişti oamenii noştri decât data trecută. Sunt mai neputincioşi, mai îmbătrâniţi, cu mai multe greutăţi. Cel mai mult, singurătatea îi apasă. Le-am adus cartofi, ceapă, am tăiat şi un porc, le-am adus carne şi câte un pic din toate: făină, orez, ce a donat lumea şi le mulţumim tuturor care au răspus chemării noastre”, zice Silvia Olari.

Daniel STANC

Dintre mulţii tineri care au plecat, unul s-a întors. Daniel Stanc a decis că s-a săturat de Anglia şi a revenit în Bulzeşti: „E greu pentru cei în vârstă să trăiască aici.

Tinerii, dacă sunt serioşi şi muncesc, pot să trăiască foarte bine. Satele sunt îmbătrânite, pustii. Eu umblu mult în zona Munţilor Apuseni şi văd biserici părăsite, case goale, bătrâni singuri pe vârful muntelui. Nu mai au pe nimeni şi nu-i uşor!”

Se lasă seara peste Apuseni. Din comuna Bulzeşti, caravana pleacă către Vaţa, acolo unde, în cătunul Ponor, un suflet aşteaptă cu mare nerăbdare. Nici nu reuşesc maşinile să oprească bine, că Bunicuţa Lucreţia e afară, pe trepte şi exclamă: „O vinit oraşul la mine! Doamne, noroceşte-vă!” Are 85 de ani, stă singură în mijlocul pădurii şi cei de la „Ajută satul” nu doar că i-au reparat anul trecut căsuţa, dar i-au şi chemat pe cei de la „Free Mioriţa” în ajutor. Cu un panou fotovoltaic, bunica are curent electric şi lumină toată noaptea: „Le-am zâs: nu mai puneţi bec afară, da’ ei or fost cumsăcade şi or pus! Şi tare bine-i! De câte ori nu am avut lemne şi m-am dus noaptea la şopru, o fost lumină ca zâua!”

Casa bunicii din Ponor se umple de alimente şi braţele i se umplu de îmbrăţişări. Nu mai poate de fericită. A uitat de tristeţe, de băiatul mort, de piciorul beteag. Soarbe din priviri fiecare copil ce îi trece pragul. Bate din palme, se învârte, scotoceşte prin plase, hâşâie pisicile afară, apoi iar găseşte un om pe care nu l-a îmbrăţişat. Dintr-o dată, e plină de viaţă: „Numa’ sănătate să am şi să poci umbla! No, iote câte mi-or adus oamenii! Asta-i pomu’ meu de Crăciun!”, zice bătrânica şi râde arătând către mănunchiul de salam şi slănină prins cu sfoară de tavan. Şi chiar dacă suntem în mare întârziere, nimeni nu îşi doreşte să plece din casa bunicii. Ce de poveşti faine! „Să vă spun numa… M-am rugat acuma, când n-am avut lemne patru zile – m-am acoperit eu în pat, da’ tot să răcesc hainele. Şi m-am gândit că, dacă Dumnezău o rândui, pă cine vrea el să-mi aducă lemne. Şi iacă că or vinit pădurarii şi mi-or adus cu remorcuţa fără să-i aud sau să-i cunosc! Dumnezău rânduie. Numa’ dacă mă gândesc – că nu mă ştiu eu ruga prea bine, da’, dacă ai suflet bun, poţi aştepta bine!” Din inima pădurii, Bunica Lucreţia are un radio la care ascultă zbaterile lumii. Şi spune cu ochii ridicaţi spre cer: „Dacă ar da să fie oamenii buni, şi Dumnezău ar rândui şi nu ar mai fi boala asta pă lume. Dacă oamenii s-ar ruga…”

Stăm şi tot stăm la poveşti din alte timpuri, până când un voluntar strigă: „Achime! Hai că se culcă copiii!” Bunicuţa rămâne fluturând mâna după maşinile care se scufundă în umbra neagră a pădurii.

Denisa și Alex Trif

În satele din jur, sunt câteva familii unde micuţii ştiu că nişte oameni îl ajută pe Moş Crăciun şi îşi aşteaptă înfriguraţi darurile. La Vaţa, Denisa şi Alex Trif au ieşit cu mama lor în faţa blocului. Copiii nu au avut o viaţă uşoară şi le recunoşti tristeţea în priviri. Privesc suspicios către străinii care apar cu braţele încărcate şi încet chipurile li se luminează. „Calculator, aveţi?”, întreabă Dragoş Mereuţă.. Copiii clatină din cap şi bărbatul scoate darul: „Uite, acum aveţi! E cu jocuri, programe, tot ce vă trebuie! Să vă distraţi!” Treptat, sunt înconjuraţi de pachete şi cutii. Voluntarii îi ajută să le care în mica garsonieră în care stau: „Sunt aşa nişte copii buni şi deloc pretenţioşi. Nu ştiu ce m-aş face dacă ar fi altfel. Îşi doresc dulciuri de fiecare dată când ieşim, dar pricep când nu se poate”, şopteşte mama micuţilor, doar un pic mai înaltă decât copila ei. Povestea lor i-a revoltat şi i-a pus pe gânduri pe voluntarii care vor să strângă bani pentru o casă sigură pentru cei trei.

Ultima oprire e în satul Cărăstău. Nimeni nu ştie prea multe despre familie, e un caz nou propus de unul dintre voluntari, Dan Mihuţ. A trecut odată pe la ei, l-a găsit pe copil spălând rufe şi a ascultat înmărmurit povestea bunicii care îşi creşte singură trei nepoţi. După ce femeia deschide larg poarta, trei copii zâmbesc cu gura până la urechi: mezinul ţopăie de bucurie. Simte că e rost de daruri şi îndrăzneşte: „Aţi venit cu Moş Crăciun?” Marius Achim se apropie cu mâinile la spate: „Dacă promiteţi că sunteţi cuminţi şi vă înţelegeţi, veţi primi o … tabletă!” Nici nu apucă bine să arate cutia, că fetiţa cască ochii şi apoi i se aruncă în braţe. Băieţii vin şi ei la îmbrăţişat. Felul lor de a se bucura, sinceritatea şi spontaneitatea gesturilor sunt impresionante. Nu mai contează că e la cea de-a 25-a ediţie: Marius Achim se ascunde după maşină să nu îl vadă lumea când plânge. În curte, voluntarii află de la bunică povestea micuţilor.

Rodica Maria Vlad are 69 de ani acum, dar lucra în Italia în urmă cu cinci ani: „Am primit telefon că fiul meu a intrat în depresie după ce mama copiilor a plecat şi l-a lăsat cu tot. Ăla mic avea patru luni când am venit eu, ceilalţi doi şi patru ani. I-am luat eu ca să nu-i las la stat. Nu aveam decât un braţ de lemne”, îşi aminteşte bunica şi o bufneşte plânsul. „Pe fiul meu l-au şi dus la Spitalul Zam. Doctorii au zis că nu e nimic mai grav, dar nu aveam garanţia să îi las cu el. Cu banii cu care am venit, am început să cumpăr, să aranjez. Şi acum, tot eu îi ţin”, zice femeia şi priveşte cu drag la copiii care ba scotocesc prin plase, ba încearcă tableta sau alte jocuri.

Sabina are 9 ani, Nicolae are 7 şi Gabriel doar 5 ani. Primii doi fac şcoala online pe singurul telefon din casă, cel al bunicii. Acum au tableta pe care Sabina pare să fie stăpână. Nu mai ştiu cum să mulţumească – recită poezii şi spun rugăciuni. La ei, voluntarii se vor întoarce cu rechizite şi papucei de care au mare, mare nevoie.
Lista bucuriei rămâne deschisă. La fiecare ieşire, oamenii găsesc probleme noi de rezolvat, mai multe case de reparat şi noi suflete de fericit. După ce ai însoţit măcar o dată oamenii inimoşi ai campaniei „Ajută satul”, te convingi că nu e nevoie de un basm care să se potrivească iubirii. Crăciunul e în fiecare zi şi în fiecare noapte.

 

Laura OANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.