Condamnate de comunişti, batjocorite de români (GALERIE FOTO)

Iubitorii de istorie ştiu că monumentele au soartă grea pe aceste meleaguri. O dovedesc poveştile, ruinele, peregrinările printre ziduri. La Cinciş, nivelul scăzut al apelor lacului nu au scos la iveală doar vechile biserici părăsite, ci şi lipsa de civilizaţie şi de bun simţ a oamenilor.

Drumul judeţean care urcă către satele din munte e plin de gropi. De-a dreapta şi uneori şi de-a stânga, vilele au gardurile până-n drum şi mărginite de gunoaie. Destul de des, siluete părăginite de case cu arhitectură lipsită de imaginaţie sunt acoperite cu plăcuţe, pe care scrie mare că îşi aşteaptă cumpărători. După ce ocoleşti Lacul Cinciş, la intersecţia către Dealul Mic, faci dreapta şi urmezi cursul apei în aval pentru a ajunge în zona bisericilor inundate odată cu înălţarea barajului.

Primii paşi prin ierburile locului lasă urme adânci în pământul care musteşte de umezeală. În dreapta, Cerna curge tulbure printr-o albie curată şi ridici din umeri neobişnuit cu malurile lipsite de grămezile de gunoaie. Aici au muncit deja echipele de la Apele Române. În câteva minute, drumeagul se îngustează apoi dispare complet prin vegetaţia crescută de-a valma. Plopi uriaşi zac prăbuşiti la pământ doborâţi de furtunile iernii şi pun hopuri în calea trecătorilor. O pădurice crescută spornic de ani de zile te forţează să ocoleşti, să sari, să te apleci sau să te îndeşi printre trunchiurile cu scoarţa aspră. În alte locuri, rugi şi murari te încolţesc şi te răsucesc între mlădiţe obraznice care îţi lasă dâre sângerii pe piele.

Cu cât înaintezi mai mult, cu atât te cuprinde mai tare vrajba împotriva poporenilor obişnuiţi să folosească apa muntelui în locul făraşului. Dacă mai eşti şi pasionat de fotografie şi chiteşti o imagine frumoasă, te iau nervii când descoperi culori de plasticuri prin smocurile de iarbă. În stânga, coasta e proptită de bolovani masivi deasupra cărora ramurile fac balet complicat. În faţă, trunchiuri impunătoare, care se descompun, găzduiesc brâie de muşchi şi ierburi bogate la rădăcina cărora s-au oprit o seamă de sticle, e drept, în culorile pământului. Devine clar că pentru a scoate o fotografie curată trebuie să îndrepţi obiectivul către cer. „Ăsta nu e un drum, este o cărare pe care o străbaţi printre copaci, mulţi căzuţi.

Din păcate, şi printre foarte multe gunoaie. Asta e… Ăştia sunt oamenii care circulă pe aici sau cei care locuiesc în zonă, în satele de sus”, explică Daniel Iancu, de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva. Ieşim la lumină într-o zonă unde Cerna face o curbă bogată şi malul e lat. În smicelele înalte şi roşii, primăvara aşteaptă să înverzească. De cealaltă parte, o pădure deasă de sălcii te face să cauţi cu privirea o potecă. Dincolo de vârfuri, se iveşte turla unei biserici, dar printre copaci şi rădăcini, priveliştea îţi stârneşte noduri, care, cu fiecare pas se adună în ghemuri de nervi. Nu poţi strecura piciorul prin covorul de mizerie. Liniştea plimbării e întreruptă de pocnete apropiate şi brusc te sperii că dai peste te miri ce sălbăticiune. În câteva momente, te lămureşti. Cum soarele prinde putere, plasticurile îngresuite peste pământ pârâie de mai mare dragul. Cuvinte de ocară îţi scapă pentru fiecare mână care a aruncat fiece ambalaj care trosneşte: poooc! Pooc! Unul pocneşte aici, unul dincolo, până când fiecare metru are propria muzică produsă de „civilizaţia” autohtonă. Eşti în apropierea unei biserici, dar rosteşti „Doamne, Dumnezeule” nu cu smerenie, ci cu groază.

Pe povârniş, fosta biserică ortodoxă din Baia Craiului îşi întinde ruina. Prin nu ştiu ce nedreptate, covoarele de plasticuri din vale par mai trainice decât zidurile înălţate la mijlocul secolului trecut. Din lăcaşul de cult au rămas câteva ziduri şi turnul de intrare sfârâmat şi el de umezeală. Tencuiala, acolo unde a rămas, stă mărturie a faptului că, mulţi dintre cei trecuţi pe aici, ştiu să scrie şi să deseneze. Pe podea, haine vechi îşi destramă aţele printre cărămizi şi pietre smulse şi aruncate din zid. Cercetătorul ştiinţific de la muzeul devean priveşte uluit. Daniel Iancu îşi plimbă privirea peste zidurile hăcuite şi urcate de iederă. În biserică, găseşti moloz, frunze uscate şi cadavrul unui dihor.

„E clar biserica românească, uite, are sus, în turn, două ocniţe”, arată istoricul către cele două locuri goale din fiecare perete păstrat al turlei: „Este vechea biserică ortodoxă din Baia Craiului, o biserică construită pe locul unei biserici mai vechi de zid, biserică atestată în conscripţiile locului începând cu anul 1733.

S-a decis construirea unei noi biserici în prima jumătate a secolului 20, dar nu a fost folosită prea mult timp, pentru că a fost părăsită odată cu construirea barajului în anii 60. Biserica avea hramul „Sfinţii Arhangheli Petru şi Pavel”. Acum a ajuns într-o situaţie mai mult decât gravă decât bănuiam şi cred că se va prăbuşi în curând.” Aici veneau să se roage enoriașii din cătunele Baia Craiului și Bălana. Regretatul preot Opre Crăciun, martir al închisorilor comuniste şi preot în Cinciş, îşi amintea: „La biserica din Baia Craiului am pus un credincios să pună bare de fier la uşi şi mobilierul să-l ducă în cafas, adică în cor, ca să nu fie nimicită cu totul de pescari. Au rupt însă lacătele şi au devastat-o, până ce n-a mai rămas piatră pe piatră. Când se mai retrage apa, se văd crucile din sate, moloz, dărâmături…” Nu poţi să nu te gândeşti la eforturile enoriaşilor, care şi-au dorit un loc bun unde să se roage, dar şi la truda celor care au construit zidurile masive din piatră, acum sfărâmate de vremuri şi schijelite de vizitatori.

În jurul ei, alte ruine îţi arată unde era vatra satului. Istoricii spun că, în acest cătun, până la finele secolului al XIX-lea, a funcţionat un important atelier de fierărie. Acesta ar fi fost dotat cu cuptoare pentru afânarea fontei şi ciocane pentru forjarea lupelor, dar şi pentru producerea de piese finite. Este amintit ca atelier de coase în documente din 1802 şi 1820. În anii 1848 – 1849, împreună cu atelierul Fanci, a furnizat mari cantităţi de fier şi oţel în bare pătrate şi rotunde, fabricii militare de arme din Oradea, precum şi unelte, sape, cazmale etc. Şi-a încetat activitatea în 1865.

Câteva minute de mers bun prin pădurea sufocată de gunoaie te scot la malul lacului, acolo unde o minunăţie îşi conturează silueta printre copaci. Mâlul adus de ape e încă reavăn şi nu e sprijin de nădejde pentru picioare. Dai un ocol larg fostei Biserici romano-catolice din Baia Craiului ca să-i cântăreşti din ochi rezistenţa zidurilor şi să-ţi evaluezi şansele de supravieţuire într-un loc unde bolţile s-au făcut ochi către cer şi arcadele elegante sunt sprijin pentru arbori.

Daniel Iancu pufneşte mâhnit: „Arhitectura este impresionantă, dar, din păcate, se prăbuşeşte şi această biserică.” Nu trebuie să fii expert ca să îţi dai seama că bijuteria arhitectonică de odinioară nu mai poate fi recuperată. Ce nu au stricat apele Lacului Cinciş, a căzut pradă românilor.

Zidurile sunt pline de urme şi singura inscripţie de bun simţ o găseşti în cărămida peretului de la intrare unde cineva a scris “Jezus reies”.

“Se spune că această biserică a fost construită pe vremea Împărătesei Maria Tereza. Trebuie să fi fost foarte frumoasă. A avut şi o intrare în amvon, a avut ferestre cu vitralii, din care se mai păstrează acum doar armura”, explică Daniel Iancu.

În satul Baia Craiului, îşi avea sediul parohia romano – catolică aflată sub patronajul visteriei Uzinelor de Fier şi tot aici era o şcoală pentru copiii angajaţilor, patronată de Oficiul de la Topliţa.

Dacă iubeşti istoria şi admiri lucrurile frumoase, imaginea bisericii, care ar trebui să fie monument şi să facă parte din patrimoniu, te întristează profund. În naosul complet descoperit, calci pe grămezi de molozuri amestecate cu gunoaie, te strecori printre copaci tineri.

Într-un perete, un băţ înfipt adânc e cuier pentru o şubă, în cealaltă parte, o saltea groasă din burete zace lângă resturi de perdea, alături de roţile unui utilaj de jucărie şi prea des întâlnitele sticle de plastic. “Biserica arată groaznic şi este într-un stadiu avansat de degradare: a fost ridicată din cărămidă şi este o muncă uriaşă să faci aceste bolţi şi arcade.

Cupola este acum o gaură spre cer, copacii au devenit acoperişul acestei biserici. Este trist ce s-a întâmplat cu ea şi, din păcate, ea a fost şi vandalizată în ultimile decenii. Pereţii sunt plini de schijelituri, se văd numele „Lili cu Costel” sau „Fănel de la Brăila din 77”. De gunoaie, nu mai vorbim! Sunt peste tot nu doar lăsate de oameni, dar şi aduse de Cerna după ce au fost aruncate de oamenii din satele din amonte.”  Numele vizitatorilor ajung până în partea de sus a zidurilor, în zona arcadelor. Asta rămâne o întrebare la care nu găsim răspuns: cum au ajuns, cât efort au făcut pentru a-şi zgâria literele în tencuiala care de-abia se ţine?! De ce?

Afară, dai de alte urme ale barbariilor de secol 21. Într-un mormânt de lângă vechea biserică, cineva a urcat un butoi mare şi albastru. Vechi pietre masive zac în neorânduială printre trunchiuri şi plasticuri. La câţiva metri mai încolo, în pădure, pescarii au adunat îndeajuns de multă folie ca să-şi ridice un cort ridicol într-un loc înţestat de resturi şi ambalaje. O barcă cu motor poartă câţiva plimbăreţi pe lacul de culoarea mâlului.

Când se îndepărtează, istoricul începe să povestească despre istoria condamnării acestor locuri: “La mijlocul secolului al XX-lea s-a construit barajul de la Cinciş pentru a alimenta combinatul siderurgic de la Hunedoara. Atunci, şase localităţi, două sate şi patru cătune au fost inundate astfel încât, în 1962, tot locul a fost acoperit cu ape. Există o biserică inundată chiar în mijlocul lacului, căreia rar i se mai vede turla şi mai sunt aceste două biserici din Baia Craiului care sunt la un pas de prăbuşire. Păcat!”

Turla vechea Biserica Cincis

Despre satele scufundate mai sunt puţini supravieţuitori care pot să povestească, despre biserici, doar câţiva îşi amintesc. “Cele două biserici din Baia Craiului nu au fost declarate niciodată oficial ca monumente istorice, nici o autoritate nu a cerut clasarea lor poate tocmai pentru că sunt atât de aproape de apele lacului”, spune Angelica Bălos de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Hunedoara. În schimb, biserica de la Cinciş, dacă ar fi supravieţuit, ar fi fost cu siguranţă un monument vizitat.

În anii ’60, sute de oameni din Cinciş, Cerna, Moara Ungurului, Bălana, Baia Craiului şi Valea Ploşti au fost nevoiţi să plece din calea apelor. Au recuperat ce au putut din vechile case pentru a-şi construi alte locuinţe, pe deal. Două dintre biserici, cea din Cinciş şi cea din Cerna, au fost demolate, altarele au fost cumpărate de comunişti şi distruse. Printr-o singură decizie a PCR, lacul a acoperit peste 200 de gospodării şi două biserici. Alte două lăcaşe de cult din coada lacului au fost părăsite şi ruinate.

Câteva poze din vechiul sat strămutat au apărut în “Documentar privind satul Cinciş”, o carte scrisă de Viorel Răceanu şi Ioan Brâncoveanu, apărută în 1974. Fotografiile sunt adevărate mărturii, dar lectura cărţii contrazice poveştile triste ale celor nevoiţi să îşi abandoneze munca de o viaţă. “Bărbaţii tineri îşi procură costume din magazinele de stat, femeile şi fetele de asemenea se îmbracă cu fuste, alese după gust. Pe fizionomia lor nu se mai vede unda de tristeţe de altădată, râsul şi veselia ce se oglindesc în ochii tuturor, exprimă bucuria şi satisfacţia vremurilor pe care le trăiesc, sub regimul nostru socialist, condus cu înţelepciune de adevăratul partid al celor ce muncesc, Partidul Comunist Român”, scrie în volumul din 1974.

Localnicii povestesc că din satul Cinciș s-ar trage mama lui Ioan de Hunedoara, Elisabeta Mărgineanu care ar fi fost îngropată în biserica satului. Despre această biserică scrie şi preotul dr. Florin Dobrei în volumul “Bisericile ortodoxe hunedorene”: “Începând cu anul 1961, două sate şi patru cătune, anume Baia Craiului, Cinciş, Cerna, Plosca, Bălana şi Moara Ungurului, au fost înghiţite, treptat, de apele barajului de acumulare de la Cinciş; trei dintre ele erau păstrătoarele unor lăcaşuri ortodoxe valoroase, cea mai cunoscută fiind ctitoria medievală a nobililor de Cinciş (sat atestat documentar, sub forma „Cholnokus”, în 1360). Închinată „Pogorârii Duhului Sfânt”, aceasta a fost „răscumpărată” de statul român cu 18.000 de lei; edificiul figurase pe lista monumentelor istorice (poziţia nr. 1.438). Puţinul inventar salvat (10 icoane pe lemn şi 52 de fragmente de frescă decapate), coroborat cu studiile, consemnările istorice şi ilustraţiile păstrate, permite totuşi reconstituirea trecutului şi a caracteristicilor arhitectural-picturale ale sfântului lăcaş.

Edificiul, tencuit exterior şi interior, era rezultatul mai multor etape succesive de construcţie, extinse de-a lungul unei perioade de aproximativ patru secole. (…) Dacă cea din urmă datare este corectă, întrebarea care se pune în mod firesc este aceea dacă nu cumva în actul ctitoricesc au fost implicaţi înşişi membrii cunoscutei familii Huniade. O serie de tradiţii atribuie ridicarea lăcaşului fie cnejilor de Cinciş, rudele apropiate ale lui Ioan de Hunedoara, fie mamei sale, Elisabeta de Margina, care ar fi înmormântată în interiorul bisericii. Chiar şi numele localităţii ar proveni de la „cinci inşi”, strămoşi ai lui Ioan Corvinul.”

Preotul Opre Crăciun şi credincioşii au salvat ce au putut din vechia biserică: “Odoarele bisericeşti din acestea au fost duse la alte lăcaşuri, în special la biserica din actualul sat Cinciş-Cerna, care este situat pe deal, sus. Au fost strămutate în parte şi mormintele din satele respective”, explică Daniel Iancu. Ruinele celor două biserici de pe malul lacului au rămas singurii martori tăcuţi ai sacrificiilor de atunci. “De când s-a făcut barajul au fost puţine zilele când bisericile se văd complet de sub ape. Eu nu ţin minte să mai fi fost barajul atât de scăzut. Când eram mică, veneam cu bunica mea la biserică la Cinciş. Era multă lume atunci pe aici, în urmă cu 60 de ani. Poate că ar trebui îngrijite, dar uitaţi ce este peste tot. Nu mai e nici comuna noastră ce a fost, d-apoi părţile din jurul lacului… Comuna era centru minier, era frumos, cu oameni înstăriţi, acum nu mai e nimic, deşi e zonă turistică şi ar trebui să fie tare frumos”, spune o localnică din Teliuc.

Pe istorici nu îi necăjesc doar ruinele, ci şi modul în care ele sunt tratate de oameni: “Ele sunt mărturii ale unui fenomen al vremurilor, al industrializării, care a avut loc în aceea perioadă comunistă. E păcat că nu sunt îngrijite, că sunt înconjurate de gunoaie şi sunt vandalizate. E marea tragedie a monumentelor părăsite din localităţi care nu mai există”, spune Daniel Iancu.

În acelaşi ton, preoţii arată că un creştin adevărat ar trebui să trateze cu respect, nu doar ruinele unei biserici, dar şi locurile unde au dăinuit lăcaşe de cult şi înaintaşii lor s-au rugat veacuri la rând: “E cu adevărat trist că există asemenea biserici vandalizate. E vorba de educaţie, dar şi de lipsa spiritului creştin. Chiar dacă biserica e în ruină, trebuie să te gândeşti că acel loc a fost sacralizat. Demult, când se dezafectau biserici, ori se construiau altele noi pe acel loc, ori bârnele care rămâneau se îngropau”, povesteşte un preot hunedorean. Ca exemplu, acesta a dat nou strămutata biserică din Hunedoara adusă dintr-un sat părăsit din comuna Lăpugiu. Pe locul unde a dăinut bisericuţa, preotul a înălţat o cruce

La plecare, din malul înalt al Lacului Cinciş, întorci privirea către gigantul de apă care a schimbat sute de vieţi. În zare, departe, priveliştea este memorabilă cu crestele albe ale Retezatului înfruntând cerul morocănos de februarie.

În apropiere, vântul scutură tablele unui hotel părăsit. Poate cândva oamenii vor pricepe că nu poţi face turism într-un loc înecat de gunoaie şi nu îţi poţi bate joc de istorie fără ca batjocura să nu se întoarcă înzecit. Nimic nou sub soare…

 

Laura OANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.