Maria Dimian: cum a ajuns o hunedoreancă pasionată de literatură fotograf premiat, în Timișoara

Era doar o adolescentă, când a publicat două volume din propriile scrieri. Dragostea pentru literatură a condus-o, firesc, către facultatea de litere. Însă Maria Dimian avea să ajungă un alt fel de artist: unul care scrie cu lumină. Și culoare. Povestea ei, în exclusivitate pentru cititorii publicației REPLICA:

Cum ai ales să fii fotograf, Maria? Cum începe povestea ta?

Mereu mi-a plăcut ideea de a fi creator, de a fi demiurg. M-a fascinat întotdeauna capacitatea omului de a evada prin artă: prin literatură, prin pictură, prin fotografie sau cinematografie. Faptul că putem fi niște demiurgi mai mici ce își pot crea lumile ideale mi se pare fascinant. Primele amintiri pe care le am legate de fotografie sunt de când eram mică, înainte de clasa a II-a, fratele meu avea un aparat foto pe film și l-am furat de câteva ori pentru a-mi face  poze. Am în minte trei momente exacte, de două ori l-am “furat” și am rugat-o pe prietena mea să îmi facă poze, iar o dată l-am luat și mi-am făcut primul autoportret.

E o întrebare atât de faină încât a putea scrie pagini întregi despre motivația mea. Pe lângă această fascinație de a fi creator, iubesc oamenii. Iubesc oamenii, emoțiile, sentimentele, conexiunile. Iubesc clipele din prezent care știu ca sunt ireversibile. Știu că nu ne mai întoarcem niciodată (dar niciodată!) în clipa de acum, că totul trece atât de repede și că memoria e fragilă, iar noi suntem memoria noastră. Dacă un om își pierde memoria, își pierde identitatea. Cine ești tu fără amintirile tale? Cine rămâi? Mă simt recunoscătoare pentru meseria pe care o am, pentru faptul că pot lua o clipă, un moment, o emoție și o pot transforma în nemurire.

 

 

Du-ne cu tine pe strada copilăriei tale! Cum era acolo? Care sunt lucrurile de care-ți amintești din primii tăi ani de viață, din copilăria mică, din adolescență?

Strada copilăriei mele a fost mai degrabă un deal al copilăriei. Am multe amintiri cu prietena mea cea mai bună, Moni. Apoi cu grupul de copii de la bloc, am avut noroc de mulți copii de vârste apropiate cu a mea în cartier și ne jucam mereu tot felul de jocuri, ne făceam cazemată, ne jucam ,,ascunsa”, ,”prinsa”, baseball, ,,țară, țară vrem ostași”, făceam focuri de tabără și coceam cartofi, ne jucam de-a școala, făceam spectacole în fața blocului unde cântam, jucam scenete și spuneam poezii, iar vecinii ne dădeau dulciuri și fructe, ne cățăram în copaci și ne udam cu bidoane de apă. Am fost tare norocoasă că am trăit toate clipele astea și mă emoționez acum când îmi amintesc. Mereu mă gândesc la un citat pe care l-am găsit pe Facebook care spune că “într-un anumit moment al copilăriei tale tu și prietenii tăi ați ieșit afară să vă jucați pentru ultima dată, dar niciunul dintre voi n-a știut asta”. Îmi mai amintesc de vizitele la bunici din vacanțele de vară și de verișoarele mele preferate, mergeam la porumb, la vie, stăteam seara la “răscruci” cu ele și fetele mai mari și le auzeam povestind tot felul de lucruri, iar când mă întorceam la Hunedoara îi povesteam lui Moni, prietena mea cea mai bună, noile povești auzite la țară. Ada, aș scrie atâtea pagini la fiecare întrebare, încât nu știu când să mă opresc.

 

 

Tot în adolescență ai devenit și mica scriitoare a Hunedoarei. Cum a apărut primul volum? Spune-ne câte ceva despre aventura ta în domeniul literaturii.

Am început să scriu o compunere în jurnalul meu de pe vremea aceea. Eram în bucătărie, mami era la lucru, așteptam să se întoarcă și mă plictiseam. M-am plictisit la un moment dat de scris — scrisesem o pagină și jumătate — și m-am oprit, însă mi s-a părut că am lăsat-o în aer, așa că după câteva zile am luat un caiet mic de matematică și am început să o continui. Tot scriam. Odată când am fost la cofetărie cu prietenele mele, îmi amintesc că i-am dat Ligiei să citească și să îmi spună dacă îi place, dar nu prea înțelegea ce am scris pentru că eu scriu urât. Cred că așa, cumva, s-a întâmplat de am publicat “Unele povești de dragoste nu mor niciodată”. Scrisesem ceva, voiam să fie citit de către prietenele mele, iar singura modalitate era de a printa. Prima dată am tipărit 40 de exemplare, mi-am strâns bani să le tipăresc. Am scris-o în 2010, am publicat-o în 2011 prima dată. Apoi în 2013 am scris “Doamna cu părul roșu”, iar în primul an de facultate ( 2016) am publicat o serie de poezii scrise în liceu.

 

Este vreun profesor care ți-a marcat parcursul?

Eu mereu am avut ceva pentru profesori. M-au fascinat. Cred că se întâmpla asta pentru că îi vedeam superiori și vedeam că știu atât de multe lucruri, mi-ar fi plăcut să mă împrietenesc cu ei, să îi cunosc mai bine, să împărtășească cu mine din toate cunoștințele și experiențele lor. La școală am avut-o în gimnaziu ca profesoară pe doamna profesoară Valeria Lazăr, care mi-a fost foarte dragă și mereu punea accentul pe imaginație și creație, nu pe memorare. Făceam tot felul de exerciții de imaginație, ne punea să scriem multe compuneri, ne sugera mereu să citim ( iar eu citeam). Știu că într-o perioadă aveam în clasă un calendar și în fiecare lună era câte o imagine diferită, ceva pictură, iar ea ne punea să scriem compuneri plecând de la acele imagini. Foarte tare chestia asta, mi se pare ca a fost un profesor excelent. Mi-a mai plăcut tare mult de “profu’ de logică”, Lucian Maier, de la care am învățat o grămadă de chestii legate nu doar de logică, psihologie și filosofie, ci și de cinematografie. La școală am mai îndrăgit două profesoare cu care sunt fericită că am ajuns să fiu prietenă, “profa de chimie”, Maria Albuțiu și “profa de francă” (franceză, ha-ha!), Monica Sava. Mă înțeleg tare bine cu ele și le vizitez când merg la Hunedoara și povestim tot felul de chestii faine. La facultate și la masterat m-am îndrăgostit de atât de mulți profesori: de profesorul cu care am făcut lucrarea de licență și disertație — Pompiliu Crăciunescu — îmi amintea de profa de română din liceu pentru că punea accentul pe creație, pe propriile idei, nu spunea niciodată că nu e bună o idee atât timp cât o argumentai și o susțineai, iar asta mi-a placut la dânsul extrem de mult, libertatea pe care ți-o oferea. Apoi tare îndrăgostită am fost de doamna profesoară Gabriela Glăvan, care avea toate orele de dimineață, iar eu deși nu sunt matinală și am avut o perioadă în facultate când mă culcam și la 5 dimineața, mergeam la fiecare curs și seminar. Este pur și simplu fascinantă, discursurile pe care le avea, emoția cu care vorbea, mi-e așa de dor să o ascult! Am învățat atât de multe de la orele petrecute împreună. Sinceră să fiu de la facultate îmi vine să îi înșir pe toți profesorii (de la masterat mai ales) pentru că au fost minunați și i-am adorat și am învățat atâtea lucruri! Erau atât de pasionați de domeniile lor și vorbeau cu atâta drag. Au fost: Dumitru Tucan, Alin Gavreliuc, Otilia Hedeșan, Nicoleta Mușat, Alexandru Budac, Daniel Vighi… au fost extaordinari toți și am adorat masterul pe care l-am făcut.

 

 

Care au fost disciplinele tale preferate și de ce?

La școală îmi plăcea româna (am explicat mai sus), chimia (foarte întâmplător, eu nu am fost niciodată bună la disciplinele reale, dar m-am îndrăgostit de profa de chimie și a devenit materia mea preferată), engleza și franceza. La masterat cel mai mult îmi plăceau cele care aveau legătură cu literatura, dar și ce am făcut cu domnul profesor Alin Gavreliuc care era legat de psihologie și sociologie.

 

Ai studiat la litere, dar ai ajuns fotograf. Ce specializare universitară ai urmat și de ce ai schimbat drumul profesional?

Când am dat la litere, nu m-am gândit niciodată să mă fac profesoară. Am dat pentru că voiam să aprofundez mai mult tot ceea ce ține de literatură (și de scris, pentru că îmi plăcea să scriu. Și sincer, cred că de-asta am dat, să învăț să scriu mai bine, asta îmi spuneam atunci). Mie îmi place să creez… deocamdată nu mai creez povești pe hârtie, ci povești vizuale — în imagini. Dar cred că rămân o povestitoare în ambele cazuri. Am terminat Facultatea de Limbă și Literatură: franceză-română, iar masteratul Literatură și cultură în context românesc și context european. Fotografii făceam încă din liceu, dar atunci nici nu credeam că poți trăi doar din asta.

 

 

Care este aparatura necesară pentru un fotograf? E nevoie de aparate de fotografiat diferite pentru peisaj, în comparație cu fotografia de studio?

Eu cred că un fotograf are nevoie în primul rând de imaginație și de implicare, aparatura nu e neapărat importantă. Cred că putem face fotografii superbe și cu telefonul. Dincolo de aparatură, e vorba de poveste și emoție. Creația ta trebuie să transmită ceva. Dar să răspund mai punctual, pentru cineva care dorește să înceapă este nevoie de un aparat foto și un obiectiv. Exista obiective diferite și ele sunt mai bune pentru diverse lucruri. De exemplu un obiectiv pe care mi-l doresc eu foarte mult în acest moment este ideal pentru fotografiile portret, dar nu pentru peisaje.

 

Cât de mult costă să îți amenajezi un studio?

Depinde. Dincolo de spațiu și aparat + obiectiv cred că îți poți amenaja și cu 500-600 de euro și să ai strictul necesar.

 

Tu faci fotografii nu doar în studio, ci și în mijlocul câmpurilor cu flori, în natură, iar unele dintre cele mai reușite fotografii ale tale sunt autoportrete. Care sunt, de fapt, preferatele tale și de ce?

Nu aș putea alege. Iubesc să fiu personaj în propriile-mi povești. Știu exact ce vreau să transmit (și cam toate fotografiile mele transmit același lucru, o bucată din sufletul meu care e nostalgia) și mi-e ușor să fiu și creator, ;i personaj. Am clienți care vin la sesiunea foto și îmi spun ,,mă las pe mâna ta, facem ce vrei tu, am încredere”, iar atunci din nou îi pot transforma și pe ei în personaje și să creăm împreună povești. (nu povestea lui, ci o altă poveste). Însă în fotografiile de familie îmi place că povestea mea, viziunea mea se împletește cu povestea lor, a familiei, a clienților, cu emoția lor. Eu imortalizez conexiunea lor, însă bineînțeles că e vorba și de contribuția mea pentru că, totuși, este povestea lor prin ochii mei. Deci… ne împletim. Și de asta consider extrem de important să alegi un fotograf cu care rezonezi. Nu un fotograf ieftin, nu un fotograf care îți dă 500 de poze, nu un fotograf la care merge toată lumea, nu un fotograf care are 50 de premii. Trebuie să mergi la fotograful care e pe sufletul tău și cu care rezonezi. Pentru că sunt poveștile tale imortalizate, sunt amintirile tale de peste ani.

 

 

Ai primit și câteva premii pentru fotografie. Care sunt cele mai importante dintre acestea?

Mi-au fost publicate imaginile pe diferite pagini importante de fotografie și chiar săptămâna trecută am primit un premiu pentru un concurs de creație vizuală organizat de Answear pe pagina lor de Instagram unde au fost înscrise peste 500 de postări, iar juriul a ales imaginea mea! Am fost onorată și fericită!

 

Ai decis să rămâi în Timișoara și să nu revii acasă, la Hunedoara. Care e motivul? Există vreo șansă să te întorci în orașul nostru?

Sinceră să fiu, nu sunt fan Timișoara. Asta poate și pentru că nu am găsit aici (și nici nu am căutat, ce-i drept) un grup care să aibă interese comune cu ale mele, să pot face activități care îmi aduc bucurie și să descopăr Timișoara culturală. Mie îmi place mult la Hunedoara pentru că e natură mult mai aproape decât la Timișoara și în timpul liber poți face activități în natură. Însă din punct de vedere cultural nu știu dacă aș găsi buline albe. De asemenea, profesional nu știu cum ar fi să fotografiez la Hunedoara, cât de interesați sunt hunedorenii de sesiunile foto. Totuși, nu este străin de mine gândul de a mă muta acasă, pentru o perioadă cel puțin.

 

Ce le recomanzi hunedorenilor să viziteze, dacă ajung în Timiș, dar și în Timișoara?

Mie, în Timișoara, mi-a plăcut tare mult la Muzeul Satului Bănățean, în Timișoara. Ar mai fi piața Operei, iar aici e clădirea de pe colț cu Mc Donald’s în care se văd urmele gloanțele din decembrie ’89. Mi se face pielea de găină când văd clădirea aia. Și sigur că multe altele care sunt ușor de găsit fiind la un click distanță.

 

 

Ce faci în timpul liber?

În timpul liber când nu fotografiez sau editez îmi place să mă uit la filme și seriale, să ascult podcasturi, să citesc și să călătoresc.

 

Care este mâncarea ta preferată și de ce?

Fructele și legumele. Cel mai mult îmi plac crude. Eu nu am o relație prea bună cu mâncarea în general, iar fructele mai ales le pot mânca și atunci când nu am poftă de mâncare. Mai îmi plac cartofii prăjiți cu salată și ou ochi, dar am niște probleme cu stomacul și încerc să mănânc cât mai rar posibil mâncăruri prăjite.

 

În general, în viață, ce te bucură? Ce te întristează?

Mă bucură multe și cred că mă întristează la fel de multe.

Mă bucură iubirea, poveștile cu prietenii, conexiunile. Mă bucură natură, animalele și copiii. Mă bucură în special nepoțica mea Mara pe care o ador. Mă bucură meseria mea. Mă bucură călătoriile, cititul, psihologia. Mă bucură creșterea, conștientizarea, sinceritatea, puterea, încrederea și comunicarea. Și cred că mă întristează opusul acestora. Mă supără suferința animalelor, oamenii care nu sunt asumați, care nu sunt interesați în a evolua, oamenii care nu comunică, care sunt rigizi în gândire.

 

Ce ai, acum, în poșetă?

Un obiectiv și o baterie de la aparatul foto.

 

 

Cea mai frumoasă amintire a ta care este?

Nu îmi vine nimic în minte… îmi vin doar momente pe care mi-ar plăcea să le mai retrăiesc, clipe de fericire. Îmi vine în minte un moment de când eram mică și ne jucam elastic pe iarbă, îmi amintesc mirosul de iarbă și de vară. O altă amintire frumoasă este anul trecut la ziua mea când am fost în Apuseni, am călărit pe dealuri, iar seara am dansat la foc, sub stele și am ascultat muzică. Ca evenimente importante ce m-au făcut fericită sunt nașterea Marei, nepoțica mea și atunci când l-am luat pe Epi (pisicul meu).

 

Momentul cel mai dificil din viața ta care a fost?

Am avut perioade lungi dificile și grele. A fost mai degrabă ceva durativ, ce s-a întins pe săptămâni sau luni. Momente mai scurte, puternice și cu impact emoțional asupra mea au fost când mi-a murit un papagal în clasa a VI-a: Rikki și în anul I de facultate când a murit Blu, pisicul prietenei mele cu care locuiam.

 

 

De unde, din ce îți iei bucuria fiecărei zile?

 

Îmi iau bucuria din oameni și animale. De la copii, mai ales. Ador copiii! Și ador animalele! Afecțiunea și conexiunea îmi oferă bucuria cea mai mare. Însă mă bucură multe lucruri, mici: mă bucură florile, munca mea, un feedback pozitiv, un compliment, o lumină care cade frumos în bucătărie, să dăruiesc, să descopăr ceva nou, să mă drăgălesc cu Epi, să visez, să fac planuri.

 

ADA BERARU

 

GALERIE FOTO

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.