Rugă pentru Moş Ştefan al României

“Este omul absolut”, zicea Petre Ţuţea despre ţăran, acel om care a ţinut ţara pe umeri precum Moş Ştefan. La 102 ani, îl zăreai sprijinit în botă, cu cuşmă şi-n straie ţărăneşti, cu grai fain şi vorbe înţelepte, chibzuit şi plin de poftă de viaţă. De prima dată, te măsura, întindea mâna muncită şi rostea vesel: “Doamne dă bine!” Când îţi zâmbea, parcă te purtau îngerii pe braţe. Era un om de toată minunea!

Moş Ştefan, cum îl cunoaşte de acum toată ţara, era un om coborât din istorie – poate că era puţintel la trup, dar era mare la sfat şi pildele sale s-au scris aurit în sufletele pe care le-a atins în lungul său drum prin viaţă. Să vă povestesc…

Ştefan Gros s-a născut în 1917, în vremuri grele şi ţinuturi aspre. „Pe mine, m-o născut maica mea în vârful muntelui, în timpul războiului. Nu or fost vremuri bune pentru români. M-o făcut la şepte luni şi m-o ţinut învăluit în piei di-aştiea de miel cam două luni. Am trăit într-o comună din Alba, la Culmea Diudiu, lângă Vârful lui Pătru, pe Luncile Prigoanei. Mi-i drag să merg în muntele ăla unde m-am născut”. S-a jucat în munte, a lucrat, a crescut lângă mioare. Apoi a plecat la război, la grăniceri: “Era periculos şi rar era zi să nu pice câte vreun grănicer, ba să-l puşte, să moară. Era distanţă mare de făcut şi îmi era frică. Cât era de lung drumul, io meream pe jos – erau mulţi fugari şi altu’, ca să nu-l vezi tu pe el, ori îţi da în picioare ori îţi da de t-omora! Erau destule greutăţi şi io aveam numa 20 de ani!”

Dorul de munţii lui l-a chemat înapoi şi tot dorul, la 100 de ani, îl făcea să plângă molcom. Privea pământul, apoi cerul şi mâinile îi tremurau amarnic pe botă. „Plânsul vine în două feluri: şi de bucurie, şi de necaz!” A trăit moşul necazuri mari la viaţa lui: i-a murit primul copil, dar moartea soţiei l-a lăsat neîmpăcat pentru toată viaţa. A cunoscut-o pe când avea 34 de ani şi au avut împreună cinci copii. “O chema Victoria şi a fost o nevastă bună, vrednică tare!” A iubit mult, atât de mult că, nici după zeci de ani, la bătrâneţe, Moş Ştefan nu se îndupleca să vorbească despre dragostea sa. I-a mărturisit câteva frânturi  lui Emil Părău, omul pe care l-a iubit ca pe un fiu. Şi poveştile acelor ceasuri te fac să te cutremuri şi să înţelegi cu câtă forţă şi poftă a păşit pe pământ acest om simplu.

“Şi-a iubit atât de mult soţia că mergea şi dormea pe mormântul ei. Nu prea vorbea de despărţirea de ea, pentru că aşa îi spunea: “despărţire”. Se ducea acolo, îşi punea şuba pe pământ şi se întindea. Aşa a stat nopţi întregi”, povesteşte el. “Nu a avut deloc viaţă uşoară moşul! Pe vremea comuniştilor, pleca în transhumanţă, mergea cu oile din Haţeg până-n Bărăgan, pe jos. Şi a avut momente grele: odată a scăpat oile în varză şi cei de la CAP i le-au confiscat. A trebuit să plătească pe cineva ca să le dea drumul noaptea. A mai luat şi câte-o bâtă pe spinare, alteori a dat. Aşa a fost viaţa lui de cioban.”

Omul de afaceri din Valea Jiului este cel care, după ce s-au reîntâlnit, după Revoluţie, l-a angajat la 90 de ani şi toată presa vremii a vuit despre moşul care şi-a făcut carte de muncă la bătrâneţe: “Noi ne-am cunoscut în 1984, eu lucram la un ocol silvic, mă ocupam de fructe de pădure, el stătea cu oile CAP-ului. Mai aducea un miel, noi îi dădeam pâine. Aşa l-au cunoscut şi copiii mei care, de prin anii 80, îi ziceau Moş Ştefan.

 

Au trecut mulţi ani şi nu ne-am mai văzut până în 2005, când am primit un telefon: “Alo! Sunt Moş Ştefan din Piule!” Avea 88 de ani şi m-a întrebat dacă nu am nevoie de un cioban că are un fiu, cioban la oi în Spania şi nu îi place să-l ştie prin ţări străine. Fusese şi el, moşul, la muncă în străinătate! Iarna, a venit la noi: “Nu mă luaţi şi pe mine?” La 90 de ani, l-am angajat; la 96 de ani, a intrat în şomaj trei luni, după asta iar a venit la stână. L-am întrebat pe câte luni să-i fac contract şi mi-a răspuns: “Nu ne-ncurcăm cu lunile! Fă până la 100 de ani!”

În ultimii ani, stătea în Vâlceluţa, un sătuc cu numai şapte fumuri, în casă cu fiica lui, mezina familiei. Avea o vorbă bună pentru fiecare şi puteai rămâne cu dânsul ore la rând la poveşti. Ducea dorul vremurilor când ţara era condusă de Rege şi lucrurile erau bine aşezate. Nu a priceput niciodată de ce a trebuit să se schimbe lumea lui, o lume bună, cu vorbe şi oameni vrednici: “Înăinte tăţi ne îmbrăcam în straie, cum îs eu, acuma! Dacă erai în altceva, ziceu că eşti îmbrăcat barabă! Nu era să vorbeşti ca acum, mai de toate zilele, să audă fetele ceva… Nu exista! După cum vorbesc acuma fete şi bărbaţi, Doamne fereşte!”

“Lumea ar trebui să ştie că omul ăsta a dormit vreo şaptezeci la sută din timp, nu în pat, ci în şubă!”, exclamă Emil Părău: “Dormea nopţi la rând în botă când ploua şi era ud pe jos. Se sprijinea în bâtă şi aţipea. Dormea iarna în zăpadă; vara, la lumina stelelor. Îmi amintesc că avea 95 de ani când a sărit un câine de la stână pe el şi şi-a scrântit piciorul. L-am dus la spital şi au vrut să-i facă injecţie. Moş Ştefan a sărit: “Da, vreo alifie nu aveţi?! Că injecţie am luat numa una în Armată şi nici aia nu ştiu de ce mi-au făcut-o!” Dacă se răcea, punea putregai de salcie şi făină de mălai pe sobă, se acoperea şi trăgea adânc pe nas fumul acela.”

Moş Ştefan povestea că datorează mult traiului sănătos de pe lângă turme, în aer liber: “Eu umblu mult! Din anii mei, vreo 70 de ani, vara i-am făcut numa’ la munte. Nu o zi sau două, da’ tri, patru şi cinci luni după oi! De mâncat, vara aveam unt şi brânză cu mămăligă. Poate câte-un vin, da, ţuică, nu prea!” Vorba lui faină, ardelenească aducea istorisiri care te făceau să zâmbeşti sau să lăcrimezi. Bunul simţ şi umorul au fost alte haruri lăsate moşului: “Scăp câte-o dată, câte-un pahar mai mult! Apăi haia zi, îs nişte oauă-n vârfu capului… Ş-apăi merg cu griiijăăă să nu le sparg”, râdea moşul. Indiferent cu cine vorbea, era sincer şi firesc – la vizita fostului premier Viorica Dăncilă, autorităţile l-au adus şi pe Moş Ştefan. Şefa Executivului l-a întrebat care-i secretul său şi moşul a surâs: “Apoi io merg la oi, nu faci matale, d-alea!”

Emil Părău ştie că nimeni nu mai e ca Moş Ştefan: “Era un om de la care învăţai multe, deşi nu avea multă şcoală. Era ceva în felul lui de-a fi, de a trăi, de a mănca sănătos. Era un om cu frică de Dumnezeu şi suflet deosebit. Dacă noi tragem pentru “a avea”, el trăia pentru “a fi”! Recunosc că l-am studiat ca să-i desluşesc secretul: avea 102 ani, era lucid şi sănătos. Poate pentru că toată viaţa a muncit ce i-a plăcut, a stat la stână cu mioarele lui. Îmi amintesc că îmi spunea: “Când vine primăvara, când dă iarba, eu simt că creşte rânza-n mine! Aşa era el, reuşea să se bucure de natură, se uita să vadă cum plesneşte dimineaţa mugurele de urzică! Câţi pot spune că se bucură aşa de ce-i în jur?!”

În straiele lui ţărăneşti, Moş Ştefan era un om pe care îl priveai cu drag. Când începea însă să povestească, te făcea să-l admiri. Multe i-a spus peste ani lui Emil Părău: “Moşul avea bradul lui la care se spovedea. Avea o cruce făcută pe el şi acolo mergea să îşi spună oful. Unde să te duci altundeva pe munte?! Cine să te asculte, dacă nu natura?! Să comunici aşa cu viaţa, cu plantele, să te bucuri de flori şi de ţopăielile mieilor, e mare lucru!”

Oameni precum dânsul trebuie că se adunau odinioară sub steagurile voievozilor şi îşi apărau pământurile şi căsuţele: “Io am fost mulţămit cu ce-am avut, am avut şi mai mult şi mai puţin, dar cu cât am, îs foarte multumit! Pe mine aşa m-o lăsat Dumnezău – niciodată nu m-am zbătut să fac, să adun. Nici prin gând nu mi-o trecut! Atâta: rezistenţa vieţii s-o am, de la gură să nu trag nimic, ş-o haină ca lumea s-o pun pe mine. No, aştea două îs pă sufletul meu! Mulţam la Dumnezău că nu mi-o dat lăcomie, îs mulţămit cu cât am. Am şi avut! Nu am zâs niciodată : vai de mine că nu mai am nici un ban! Mulţi n-am avut niciodată, da nici buzunaru’ gol!” Acum, Emil Părău îi confirmă spusele: “Ani de zile le duceam la stână tot felul de produse, de care ziceam eu că-s bunătăţuri – salam, conserve, tot felul de preparate. La un moment dat, o bătrână îmi zice: “Dar ştiţi că moşu nu mâncă d-alea?!” Nu ştiam… L-am întrebat: “Las că mâncă ăi tineri, mie nu-mi fac bine! Eu am slănină, brânză, sloi de oaie…” Moşu simţea cu înţelepciunea lui că nu-s produsele naturale cu care era deprins el. Ducea o viaţă tihnită, nu se grăbea.

 

Când mânca, mulţumea pentru bucate lui Dumnezeu, făcea cruce deasupra pâinii, molfăia la ea juma de ceas, apoi se ridica şi zicea: “Doamne, mulţam!” Mă miram de dânsul că niciodată nu-şi făcea planuri – nu visa la case, stătea doar cu oile lui, în mare înţelegere cu natura. Aşa şi-a învăţat şi copiii să crească.”

Copiii şi nepoţii îl plâng acum amarnic pe moşul lor, care, prin înţelepciunea vorbelor şi firescul faptelor, a devenit cunoscut şi chemat peste tot. Era “Moş Ştefan al României”. Nepoata sa, Ana Ferencz murmură printre lacrimi: “Încă nu cred că-i adevărat! Încă nu…” Vestea că Moş Ştefan a murit într-un accident de tractor, la o stână din Arad, de pe Valea Mureşului, a impresionat o ţară-ntreagă: “Am vorbit cu el la telefon cu două zile în urmă, am vrut să-i zic să şadă-n casă, să nu-l prindă coronavirusul. Şi el îmi zice: “Ce virus?! Eu, de când îs aici, la oi, mi-o mai crescut plumânii!” A murit împăcat, aşa cum îşi dorea. Cu jumătate de oră înainte de accident, i-a spus fiului său: “Măi, Ştefănucă! Parcă niciodată nu am simţit o aşa bucurie!” Parcă ştiuse, că o să plece spre lumi mai bune. Aşa şi-a dorit el întotdeauna: a vrut să-l ia Dumnezeu din picioare! Să nu zacă!”

“E cumplit fără el. O să ne lipsească!”, mărturiseşte nepoata Ana, încercând din răsputeri să-şi domolească lacrimile: “Nu mai plângem, că nu-i plăceau oamenii necăjiţi!”. Prea puţini îl vor putea conduce pe ultimul drum din cauza restricţiilor impuse de autorităţi.

Opt oameni doar au voie să asiste la înmormântare. Şi, cu toate astea, românii îl plâng, chiar dacă l-au cunoscut numai din presă. Au citit despre el, îl vedeau la televizor în reportajele de la Ziua Eroilor sau ştirile din ziua alegerilor, când Moş Ştefan era aşteptat cu nerăbdare în secţia de votare. Anca Rusu din Haţeg îl ştie şi din poveştile nepoţilor: “Nu l-am cunoscut pe Moș Ștefan. Dar îmi propusesem să-l întâlnesc, cândva. Pentru mine, dar mai ales pentru băiețelul meu, pentru care, cu siguranță, ar fi fost un reper. Asta am înțeles eu din Moș Ștefan, cel din presă: că era, cu adevărat, Lumină. Că ne putea călăuzi pașii nouă, tuturor acelora care am uitat ce înseamnă iubirea de țară, credința în Dumnezeu…

A luat de la viață ce-a fost mai frumos. A trăit, în fiecare zi, sunt convinsă, bucuria lucrurilor mărunte. Adevărata bucurie. I-am cunoscut, în schimb, familia, cea mai mare realizare a lui. Cu toții, oameni faini, cu chip blând, inimă mare și frică de Dumnezeu. Nici nu puteau fi altfel, crescând în umbra unui asemenea OM. Drum lin spre îngeri, Moș Ștefan! Și să mă ierți dacă am înțeles greșit sau poate prea puțin! Aștept să ne întâlnim, cândva…”

Neamul său a ţinut bine piept vremurilor, căci povestea Moş Ştefan:  “Şi tata o trăit mult, da moşu meu o trăit 107 ani! Tata, 102.” Zâmbea şi glumea: “Apăi, io oi trăi 200, să-i depăşesc!” N-a fost să fie: “L-am sărbătorit cu multă lume la 102 ani, aşa a şi zis că ar vrea să trăiască 102 ani. Cred că l-a auzit Dumnezeu… De-a lungul anilor, am tot încercat să văd cum îşi explică el vârsta înaintată şi odată mi-a spus: “Şi viaţa asta-i ca o grădină. Când Dumnezeu îşi face buchet frumos, ia flori frumoase, proaspete. Pe mine, nu mă ia că-s prea ofilit! L-a luat acum, când simţea bucurie în suflet, într-o zi în care văzuse primăvara şi mieii zburdând. Dumnezeu l-o luat, din picioare!”

A murit stupid, într-un accident, dar sufletul lui tot e în drum către o lume mai bună. Ne-a lăsat pe noi mai săraci şi pustiiţi. Pentru că rar, foarte rar, întâlneşti oameni mari precum acest bătrânel care trecuse veacul şi înfruntase vremurile. Zice Ţuţea: “…de un ţăran în cioareci nu trebuie să te îndoieşti, dă-o încolo de treabă! Ăla e roman prin definiţie. (…) el e purtătorul bio-istoric al românilor. Fără cioarecii lui, aici trăiau tătarii, pecenegii, cumanii, turcii, maghiarii, germanii… Pe ciorecii lui stăm.”  Drum lin spre cer Moş Ştefan al României!

 

Laura OANA

2 comentarii la „Rugă pentru Moş Ştefan al României

  • 25 martie 2020 la 2:38
    Permalink

    Atat de trist..!!! Nicicand n-am vazut un roman mai vioi, mai multumit si indragostit de viata sa simpla ,in mijlocul naturii..!!! Dumnezeu sa-l odihneasca in pace..!!! Amin..!!!
    A fost un exemplu pentru noi,toti…!!!

    Răspunde
  • 29 martie 2020 la 17:14
    Permalink

    Minunat articol ! Felicitări autoarei ! Am citit și am lăcrimat! Ce personaj minunat ,cu adevărat “coborât ” din istorie
    Drum lin printre stele Moș Ștefan
    al Romaniei ,aripa de înger peste suflet !

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *