„Tronul străbunilor”, noua atracţie turistică din Ţara Haţegului

O piatră cu o formă ciudată a devenit loc de pelerinaj pentru o mulţime de persoane. Unii vin lângă Haţeg, în pădurile care o ascund, ca simpli turişti, curioşi să vadă locul în jurul căruia roiesc poveşti cu uriaşi, dar tot mai mulţi vin convinşi de proprietăţile misterioase ale locului. Se vorbeşte despre un loc plin de energie bună, unde cei care ajung pot comunica mai bine cu Cerul.

„Tronul străbunilor” străjuie una dintre culmile împădurile din jurul Haţegului. În primăvara târzie din mai 2021, drumul către acest loc te fascinează cu fiecare kilometru, chiar din goana maşinii. Minunatele creste înzăpezite ale Retezatului sunt prinse parcă în horă la marginea albastră a cerului. La poalele lor, privirea se unduie peste dealurile unde felurite nuanţe de verde  pictează spectaculos peisajul până la liniile cenuşii ale drumului naţional.

Poteca care te duce către locul numit “Tronul străbunilor” porneşte din parcarea amenajată pe Dealul Haţegului, undeva aproape de intrarea către Rezervaţia Zimbrilor. Drumul de pământ se avântă în pădure, pe lângă unitatea militară, motiv pentru care găsim semne cu “fotografia interzisă”. Recent, au fost puse şi indicatoare care arată drumul prin pădure către piatra misterioasă. E clar însă că nu au fost montate de un mare iubitor al naturii de vreme ce tăbliţele sunt bătute direct în arborii locului. O bună bucată de drum, poteca coincide cu cea spre Cetatea Regală a Haţegului, apoi cărările se despart şi trebuie să fii atent să apuci direcţia potrivită.

La un moment dat, un copac cu trunchiul aplecat peste potecă formează un soi de poartă naturală către locul plin de legende. Şi aici pădurea se schimbă substanţial. Lăsăm fagii uriaşi în urmă şi înaintăm printre stejari subţiri, cu coaja ridată precum obrajii străbunilor. Felul straniu în care cresc îţi aminteşte de poveştile bunicilor cu tot felul de fiinţe din basme. Rar găseşti aici câte un arbore drept.

Mai toţi copacii au mai multe trunchiuri care ies dintr-o singură rădăcină unde mai găzduiesc ba o „fântâniţă de spiriduşi”, ba o scorbură întunecată. Alţii îşi unesc bazele şi răsar în lături de parcă ar fi băncuţe sau scaune care te îndeamnă să poposeşti şi să asculţi freamătul potolit al vântului prin frunzele tinere. E cam linişte în pădurea asta. Păsările se aud rareori, iar muşchiul gros şi uscat îţi ascunde paşii.

Când ajungi la capătul potecii, zăreşti „Tronul străbunilor”. Parcă ar creşte dintr-o palmă a locului, o palmă cu degete ridicate din stejari. E o piatră masivă, de câţiva metri, care stă pe o talpă, precum un pui uriaş într-un picior. Unul zdravăn de tot.

În jurul „Tronului…”, locul e atât de umblat că pare bătucit de-a dreptul. Am ajuns devreme aşa că nimeni altcineva nu mai tulbură locul. După ce am dat ocol bolovanului, e timpul privirii să iscodească. Dungile de pe suprafaţa cenuşie poartă în ele poveşti despre veacurile de eroziune. Câţiva metri mai la vale, o altă stâncă cu formă ciudată atrage atenţia vizitatorilor. E ca un lighean uriaş în care poţi să te întinzi liniştit.

Mai toţi cei care ajung aici sunt atraşi de poveştile din jurul stâncilor care stârnesc curiozitatea. „Am venit până aici la o plimbare, mai ales că este o zi foarte frumoasă. Am auzit de acest loc, se vehiculează tot felul de legende despre această piatră: se spune că ar fi un scaun al unor uriaşi sau chiar patul unor uriaşi. Eu pentru legende am venit, dacă nu le-aş fi citit nu aş fi aflat despre acest loc interesant”, spune Alina Benţa aşezată comod în cuibarul de piatră.

Istoricul care ne însoţeşte scotoceşte locul după informaţii şi priveşte fiecare detaliu de pe suprafaţa cenuşie: „Dacă te uiţi cu atenţie, pe suprafaţa pietrei se văd diferite straturi. În partea de sus, e cel mai nou, urmat de un strat mai subţire cu pietricele, alt strat mai mic, alt strat de pietricele. Eu zic că ţine foarte mult de eroziune. Pentru cine vrea să creadă că este „făcut” de mâna omului, da, locul are o formă mai altfel. Poate să fie şi o piatră dăltuită de om, pentru a-i da o formă mai plată pe suprafaţa ei interioară”, spune Daniel Iancu, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva.

Daniel Iancu este pentru prima dată aici şi se aştepta să găsească un trovant, dar a ajuns într-un loc cu mai multe roci ciudate. Nici nu e de mirare din moment ce locul face parte din Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului unde zecile de milioane de ani ale pământului s-au scris în piatră, s-au păstrat în legende şi ies la iveală în forme atipice de dinozauri pitici, unici în lume. „Ne aflăm pe Dealul Orlea, lângă Haţeg, practic deasupra oraşului, într-o zonă unde se află şi Cetatea Regală a Haţegului. Aici există o serie de formaţiuni geologice extrem de interesante, care sunt interpretate în mai multe moduri. Până la o evaluare făcută de specialiştii Universităţii din Bucureşti care se ocupă de zona Ţării Haţegului, trebuie să aşteptăm să vedem dacă s-a intervenit şi antropic asupra acestor formaţiuni”, crede istoricul.

Puţini au străbătut judeţul la pas, precum Daniel Iancu, istoricul care strânge poveşti, fotografiază locurile frumoase sau casele bătrâne: “Legendele sunt făcute de oameni. Cam în fiecare zonă din aceasta găsim legende legate de uriaşi, de pitici, de tot felul de fiinţe fantastice. E posibil ca cei de aici să fii mers în alte locuri, au auzit legende şi au interpretat local ceea ce au aflat din alte părţi. Aici vorbim de legende cu uriaşi. Eu personal nu am văzut uriaşi şi nu ştiu dacă un uriaş ar fi găsit necesar să îşi facă un asemenea tron, ci ar fi trebuit unul mult mai impozant”, glumeşte cercetătorul. E clar însă şi pentru el că locul merită o vizită din partea specialiştilor.

Cei de la Geoparcul Dinozaurilor cred că în acest an un geolog va ajunge în zonă să desluşească povestea din piatră. Geograful Cristian Ciobanu chiar are în colecţia sa nişte fotografii vechi alb-negru care au suprins locul pe vremea când aici nu exista pădure.

„Fotografiile sunt realizate în anul 1980, după ce în zonă a avut loc o campanie de despădurire şi s-a tăiat locul la ras. Au încercat apoi să pună mesteacăn, dar nu s-a prins. Au crescut salcâmi, s-a umplut de muri şi de spini”, povesteşte haţeganul Constantin Marangoci, care îşi aminteşte: „Începuse în acei ani un fel de pelerinaj. Era la noi un tehnician constructor,  Hristache  Tatu, care făcea săpături în diverse locuri care aveau legătură cu istoria. Nu a fost luat în seamă. Îmi amintesc că a şi scris un mic articol în ziarul de atunci, „Drumul socialismului”, dar nu mai ştiu exact ce nota acolo. L-a şi chemat acolo pe istoricul Hadrian Daicoviciu, dar acesta i-a spus că acolo este o perioadă istorică care nu îl interesează. Localnicii din Haţeg nu ştiu locul ca fiind „Tronul străbunilor”, noi îi spuneam „Piatra jidovului”. Jidovii erau uriaşi şi se credea că acolo era un loc de sacrificiu. Se şi văd urme de intervenţie umană pe pietrele de acolo, că mai sunt două pe lângă acel bolovan. Îmi amintesc că am citit într-un ghid al Ţării Haţegului că acolo fusese o aşezare din Hallstatt necercetată.”

Mulţi dintre vizitatorii care ajung la „Tronul Străbunilor” sunt persoane care cred că locul este unul încărcat de energie şi piatra ar fi un megalit. Unii dintre cei care vin aici se aşează direct pe pământ şi meditează în linişte. Unele din spusele lor sunt de-a dreptul incredibile, dar cumva se potrivesc cu atmosfera stranie a locului.

„Aici este unul din punctele de energie a pământului. Este incredibil ce poţi simţi aici. Te poţi conecta şi de acasă, dar prefer să vin aici cât de des pot! E energie divină, aici te descoperi cu totul! Este un loc care te ajută să te pregăteşti pentru valul de schimbări care vor mătura Pământul”, şopteşte o femeie care preferă să nu fie fotografiată cu faţa.

Vorbeşte în schimb zeci de minute despre acest loc. E blândă şi calmă. Poartă în picioare doar ciorapi groşi de lână pentru că şi-a dat jos ghetele de cum s-a apropiat de „Tron”, de parcă ar păşi pe loc sfânt şi nu ar vrea să-l tulbure. Cine suntem noi să-i judecăm credinţa atât timp cât spusele ei nu stârnesc războaie şi nici nu provoacă suferinţă?!

Femeia crede că locul a fost folosit de preoţii daci şi chiar dinainte de ei, de alţi oameni care practicau ritualuri neştiute nouă din preistorie. Doar că acum, în secolul 21, în „culmea” civilizaţiei, ajung în acest loc oamenii care mânjesc piatra cu vopsea şi scriu nume precum “Mariana”. Alţi „initiaţi” au schijelit în rocă până au reuşit să contureze un semn străvechi „floarea vieţii”, în timp ce alţii fac focul în inima pădurii, abandonează plasticuri şi pungi. Ba chiar sunt câţiva care vin cu hamacurile pe care le prind pe trunchiurile rănite ale stejarilor. Cam atât despre sfinţenia locului…

Se crede că primul care a efectuat în zonă studii topografice a fost colonelul Constantin Zagoriţ, un cunoscut topograf, pasionat de istorie şi arheologie. În 1937, el publica o lucrare referitoare la amplasamentul cetății Sarmizegetusa. Era o broşură de 23 de pagini, cu patru hărţi care se intitula: „Sarmizegethusa – unde cred că s-a găsit un adevăr întemeiat pe conside­rațiuni militare, geografice, topografice și fortifica­țiuni găsite pe teren”. Militarul pasionat de istorie avansa ipoteza că pe dealul de lângă Haţeg, undeva în apropierea “Tronului străbunilor”, dacii şi-ar fi ridicat capitala, o teorie nesusţinută însă de descoperiri arheologice.

Profesorul Iancu Badiu într-o monografie dedicată Ţării Haţegului şi apărută în 2015 în mai multe volume scrie: „… într-un loc numit de localnici „Între dealuri” se găseşte o stâncă ciudată numită de localnici Piatra Sacrificiului sau în trecut Patul Jidovilor. Are lungimea de 6 metri, lăţimea de 2 metri, înălţimea de 4 metri. Pe faţa de vest a pietrei, orientată spre Haţeg, se poate observa capul unui taur sau bour, marginea sa exterioară fiind sculptată în stâncă. Unul dintre coarnele taurului  are aspectul unui şarpe. Între coarnele taurului se găseşte o adâncitură săpată în stâncă în care se introducea probabil un obiect de cult. Faţa de nord are aspect de ciupercă în formă de T… Pe partea netedă a stâncii de către sud, este  incizat un  oval, apropiat de un cerc. Capătul dinspre vest al acestei părţi are forma unui cap uman.”

Un alt pasionat de istorie care se ocupă de acest loc este profesorul dr. Romeo Ioan Mânzală. Acesta a şi scris un volum intitulat „Tronul Străbunilor”, care a fost lansat în cadrul Salonului Hunedorean al Cărţii, ediţia 2019. În introducere, autorul notează: „Este foarte greu să treci de la lucruri reale, palpabile, văzute şi încercate, la cele pe care le simţi şi le intuieşti, pe care le poţi pipăi doar cu mintea. Îţi doreşti să comunici cu altă lume pe care nu o vezi, dar o simţi ca şi cum ar fi aievea”. Autorul scrie că a apelat pentru cercetări cu aparatură de specialitate la prieteni din Ministerul Apărării, iar rezultatele ar confirma prezenţa câmpurilor magnetice şi teoria că energiile de aici au o influenţă pozitivă asupra celor care ajung în zonă. Autorul ajunge la concluzia că avem de-a face cu un megalit, iar locul  e „un centru energetic palasgic-dacic-românesc care radiază solar-axal printr-o multitudine de raze energetice, corespondente pe tot cuprinsul României.”

Până când specialiştii Geoparcului şi arheologii vor veni cu un verdict, ne rămân minunatele legende cu uriaşi şi un loc frumos, în pădure, care ar trebui descoperit şi ocrotit.

 

Laura OANA

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.