Terorismul din noi

Când eram copil, am surprins la un moment dat o vorbă spusă la o discuție între „oameni mari” cum că nu a existat generație în istorie care să nu fi suferit, în vreun fel sau altul, de pe urma războiului. Cum tata s-a născut în timp de război, îmi făceam calculul că la un moment dat, când voi fi mare, vor pica bombe și peste generația mea. Nu s-a întâmplat până acum. A fost pace.

Cred, cea mai ciudată perioadă de pace din istorie. Sub faldurile ei de catifea, se dospește de mult timp un război al lumilor, ale cărui câmpuri de luptă sunt, deocamdată, violențele extreme ale unor nebunii individuale. Echilibrul pe muchie de cuțit al războiului rece a dispărut, iar omenirea trece prin convulsiile căutării unei noi ordini mondiale. Căutarea asta este însă fără precedent în istorie. Ce o face unică este un fel de nebunie care pare să o guverneze. Episodul pilot al acestei reașezări mondiale a făcut istorie. Nu vom uita niciodată imaginea suprarealistă a avioanelor-obuz la impactul cu zgârie-norii americani și mai ales infernul de după. După care, cu bombe, arme de foc, camioane aruncate în mulțime furia islamistă a lui „Allahu Akbar!“ a ucis zeci de oameni pașnici în toată Europa.

Poate s-ar putea găsi o motivație, religie, îndoctrinare, fanatism, în cazul terorismului mondial al islamiștilor. Dar vă amintiți de Anders Behring Breivik? Ceea ce s-a întâmplat în Norvegia acum câțiva ani este un efect al lumii de oglinzi în care trăim, o lume în care iraționalul ia comanda. Oricât de ciudat pare, până la urmă, arma a fost pusă în mâna criminalului nordic și creștin tot de un gen de fundamentalism care a început să alieneze omenirea. În mintea lui Anders Behring Breivik, atentatul de la 11 septembrie „a ricoşat” aiurea. Omul, european „liniştit”, s-a „neliniştit” că permisivitatea interculturală promovată de globarizare va aduce sfârşitul, nu neaparat fizic, dar cu siguranţă spiritual, pentru civilizaţia occidentală aşa cum a fost ea cunoscută până acum. Dacă ăsta e mersul lumii, în mintea norvegianului s-a născut ideea că cei care tolerează să stea „în pat cu duşmanul” arab trebuie pedepsiţi. A copt cât a copt obsesiile lui şi la urmă a acţionat. Rezultatul ţine de non-sens-ul absolut. Aproape 100 de creştini au fost ucişi de un fundamentalist, tot creştin, aflat însă în luptă cu fundamentalismul islamic.

Prin gestul său, Anders Behring Breivik a deschis o nouă eră în paradigma terorismului mondial. La ea se înscriu omorurile în serie din școlile americane. Ne dăm seama acum că în exprimarea acestor cetățeni-criminali nu mai contează logica religioasă, politică, militară sau strategică. Societatea produce vectori de teroare iraționali, aleatorii, care explodează imprevizibil unde nu te aștepți. Prin urmare, nimeni nu mai este în siguranță. Terorismul se naște “la purtător”, chiar spontan şi ne poate lovi ca o boală letală: fără logică şi fără motivaţie. Iar o minte bolnavă sau profund frustrată are astăzi tot ce-i trebuie pentru a fi amorsată. E destul să urmăreşti un talk-show pe tema autonomiei locale ca să te gândeşti că undeva, cineva, şi-ar putea ascuţi cuţitele după cele auzite pe platou. Interculturalitatea, deversarea Estului peste Vest, amestecarea civilizațiilor provoacă convulsii şi strică echilibrul peste tot în lume. Mulţi vienezi, de exemplu, se tem că, în timp, vor trebui să se ţină de mână pentru a nu se pierde în masa tot mai mare de asiatici şi arabi care se plimbă între Swedenplatz şi Karlsplatz. Ridicată din suprema sărăcie, China s-a ridicat în timp record la statutul de super-putere economică şi şi-a început expansiunea spre Vest. La toate, se adaugă frustrări domestice pe care criza le exprimă în şomaj, lipsă de perspectivă, deprimare, sinucideri şi terorism.

Până la urmă, omul ăla de demult pe care l-am auzit în copilărie a avut dreptate: avem şi noi războiul nostru. Fără uniforme, fără reguli, fără logică. Şi ce pare mai îngrijorător este că nimeni nu îi poate prevedea acum un sfârşit.

Duşmanul e întotdeauna unul dintre noi.

Adrian SĂLĂGEAN