Dreptul la rană. 12 ani fără Adrian Păunescu

Îl văd ca ieri: impozant, cu degete lungi cu pielea albă, fină  şi vene albăstri pe sub epiderma care îi trăda suferinţa. Mi-a rămas în minte cu vocea sa inconfundabilă, cu care m-am deprins de mică, de pe vremea Cenaclului Flacăra.

Mi-l amintesc perfect – la ultima sa conferinţă de presă în judeţul Hunedoara-, cum i-am admirat gesturile sigure cu care îşi însoţea discursul. Mâinile lui Adrian Păunescu îmi aduceau povara amintirilor cu bunicul, fost magistrat. Mă gândesc că aşa îmbătrânesc degetele oamenilor obişnuiţi să scrie mărunt, de-a lungul sutelor de pagini albe, fără să se fi deprins vreodată cu răpăiala tastaturii. Păunescu explică rar, cu verva-i obişnuită scurtată de puterile acum mult mai slabe. Ne spune că a fost bolnav, foarte bolnav şi, atunci când fotografii l-au surprins aţipit în scaunul Senatului, el îşi trăgea sufletul înapoi din umbra morţii. L-am crezut pe loc. „Acum, că viaţa mi-a ieşit prin piele/ şi simt că pot, în orice timp, să mor,/ m-am internat în versurile mele/ ca-ntr-un spital de ultim ajutor.”

L-am înţeles şi atunci când a explicat deschis de ce i-a ticluit ode „Tovarăşului”. Pentru mulţi dintre noi, copiii pionieri de dinainte de Revoluţie, amintirile odelor s-au estompat în faţa celor cu spectacolele efervescente sau a serilor de joi, când ascundeam radioul sub plapumă ca să mă bucur de Cenaclul Flacăra.

L-aş fi ascultat ore întregi pe bardul care, deşi nu a excelat în politică, şi-a luat revanşa în poezie şi în entuziasm. A fost unul dintre puţinii politicieni la care simţeam dragul autentic de oameni, de eroi şi de neam : „Cât bine meriţi tu, poporul meu,/ atâta rău ţi s-a tot dat mereu”.  Chiar şi cei care nu l-au plăcut niciodată au recunoscut că are o operă poetică intimidantă şi un indiscutabil talent. „Te va întoarce, cum te-a și adus,/ Un Dumnezeu de milă și lumină./ Mi-i sufletul acum ca o grădină/ Din care pleacă florile în sus.”

 

„Şi oile-ngenunche, aproape numai piei,/ păscându-se-ntre ele. Până când dau de miei”. Îl ştiam de ani de zile, dar cel mai des l-am văzut în 2008, când străbătea localităţile judeţului, cu echipa PSD. L-am urmărit la Ilia, în plină campanie electorală, pe scena unui cămin cultural ca o bomboană de Crăciun, într-o sală obişnuită mai mult cu nunţi şi mitinguri decât cu manifestări culturale. Pentru cei care au avut urechi să asculte şi ochi să vadă, a fost o lecţie de literatură, un recital superb de poezie urmat de un dialog cârpit cu tânăra generaţie, care nu înţelegea subtilitatea enigmaticului şi cumintelui Păunescu.

Scria mai mereu. Pleca ochii, rămânea nemişcat câteva momente, murmura ceva, apoi se căuta greoi de hârtie şi creion. Aplecat peste genunchi, trecea frânturi de versuri. L-am urmărit la o masă festivă la Simeria, la un restaurant unde, în timp ce Păunescu recita superb din volumul care îi încăpea în palmă, „simpatizanţii” partidului înfulecau de zor. „Şi când întregul meu prăpăd e gata/ mi-e dat să simt că nu am de ales,/ pe-o cale pleacă mama, pe-alta tata,/ eu nu mai am nici pic de înţeles./ E un partaj absurd la mine-n oase…(…) „Nici substantive nu mai sunt, nici verbe/ spitalul meu ajunge cimitir,/ acum întreaga poezie fierbe/ şi nu mai am nici forţa să mă mir.”

Împărţea tuturor două cărticele de poezie : „Jurământ pentru Ardeal” şi „Rugă pentru părinţi”. Bătrânii satelor nu i-au cerut vreodată să le semneze cărţile, dar îl ascultau neclintiţi – un fel de popor care încet a coborât în istorie, cu bărbaţi care înţelegeau puterea cuvântul „ţară” şi nu chicoteau la verbul „dor”. Bătrânii aceia, cu chipurile arse de soare şi oasele muncite, cred că au înţeles preabine sfărâmarea patriotică a lui Adrian Păunescu. Restul, au râs, şi-au dat coate, făcându-l câteodată pe poet să-şi lase liberă firea tumultoasă şi să facă ordine cu „analfabeţii”.

Nu ştiu dacă cineva a notat şi a păstrat discursurile poetului de prin mai toate localităţile colegiului electoral. Păunescu scria „ad-hoc”, chiar în timp ce vorbeau colegii săi de partid. Nu e de mirare că şi altora le-a venit pofta de versificare, chiar dacă era evident că muza nu le-a stat vreodată alături.

După un asemenea moment, când un pesedist de frunte şi-a recitat mândru creaţia, Păunescu nu a râs – a urmărit totul foarte serios, cu capul lui mare sprijinit înspre orator şi, la final, când toată lumea mustăcea în aşteptarea verdictului, poetul a acceptat „silinţa” şi a murmurat: „Poezia este un risc pe cont propriu.”

A urmat un miting la Orăştie, într-un noiembrie friguros al lui 2008. Sute de oameni se adunaseră să-l vadă pe Ion Iliescu venit să îl susţină pe Adrian Păunescu. Bardul a scris mai tot timpul şi a tăiat cu versuri ceaţă groasă a dimineţii. Seara, la Brad, părea că tot oraşul s-a strâns să-l aplaude alături de trubadurii lui din Cenaclu. Păunescu a refuzat să plece spre hotel: a adunat staff-ul electoral şi, cu tot cu Ion Iliescu, au plecat către mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea.

Acesta va rămâne pentru mine un moment de pomină: de cum intrai în cimitir se auzea un cor de miorlăieli, de parcă o ceată de cotoi ar fi intrat de-odată în călduri. Lângă cruce, Păunescu, cu ochii închişi, recita şi trăia din plin momentul evocării. Restul însoţitorilor – mai puţin fostul preşedinte Ion Iliescu- încercau zadarnic să ţină linia melodică după versurile intonate cu timbrul de neuitat al maestrului.

Corul de lideri social-democraţi lălăia de zor în plină noapte, în timp ce Iliescu le zâmbea îngăduitor, iar Păunescu îi mustra pentru lipsa de avânt pe colegii de partid, care se pare că nici să cânte pe aceeaşi voce „Marşul lui Iancu” nu erau în stare. Ziariştii de-abia îşi ascundeau hohotele de râs, iar politicienii – parlamentari, directori şi primari – privesc neputincioşi cum ei, oameni cu carieră şi declaraţii de avere prospere, se fac de râsul presei.

Într-un final, Păunescu renunţă trist la momentul artistic realizând că nu are cine să îi ţină isonul. Parcă îl simţeai pe Avram Iancu respirând uşurat. Acolo am realizat că, deşi aproape toţi politicienii hunedoreni au portretul „Crăişorului munţilor” în birou, aleşilor le e ruşine să-i cânte eroului moţilor o mână de versuri patriotice, chiar şi la adăpostul nopţii. Amărât pe purtarea de la mormântul lui Iancu, poetul recită: „A mai rămas un singur adevăr,/ Că în zadar se moare pentru ţară”.

 

De la un prieten al lui Păunescu, aflu că, de fapt, poetul nu trecea vreodată pe lângă Ţebea fără să oprească, ca să se roage la mormântului Crăişorului. Şi tot de la Ţebea, într-o altă zi de campanie, poetul a plecat în lacrimi. Au venit să-l asculte doar o mână de moţi – „Nu se poate!”, a tunat poetul: „Nu aţi anunţat, nu aţi pus afişe! Nu se poate să nu vină oamenii din Ţebea, la cât m-am zbătut pentru sărbătorile de aici. Nu se poate…”, a rostit poetul părăsind clădirea în lacrimi…

Cu siguranţă, Adrian Păunescu a avut păcatele şi defectele lui. Nu degeaba se spune că oamenii mari pot face greşeli pe măsură. Prezenţa lui însă dădea viaţă oricărui eveniment şi orice întâlnire într-un capăt de sat primea valenţe culturale. Pe lângă discursurile lipsite de ton şi inteligenţă ale altora, bardul lumina. Prindeai drag de versurile sale, cu rostirea lor, cu cuvintele în care metaforele biciuiau puterea sau plesneau fără milă obrazul colegilor. Nu i-a fost niciodată teamă să spună pe nume lucrurilor şoptite de alţii. „Eu stau la mine în destin… Nu mă sperie tensiunile sau dialogul, oricât de ridicat ar fi tonul”, mărturisea poetul, care obişnuia să puncteze cu mâna cuvintele cheie.

Dreapta accentua, iar stânga poposea cuminte pe masă. „Marii tupeişti se bazează pe lipsa de tupeu a celorlalţi… Instituţiile funcţionează cum le trece prin cap, îi doare direct în cotul tupeului lor, nu le mai e frică de nimic, e un blocaj moral şi practic… România e o ţară blocată în proiecte, toate sunt cârpeli, mecanismul e putred. Ne omorâm sârguincios”, zicea Păunescu şi adăuga cu arătătorul indignat: „Se fabrică ordinării de etichete, s-au făcut toate porcăriile sub acest Iorgulescu, sinistrul culturii”.

Îmi amintesc şi acum momentul – când l-am auzit vorbind astfel de Adrian Iorgulescu, mi-am făcut curaj şi i-am cerut ajutor pentru cetăţile dacice. Mi-a spus: „Da, o să te sune de la cabinetul meu pentru detalii”. Credeam că va uita precum mulţi alţii. Dar s-a ţinut de cuvânt şi aşa a apărut ideea „Rezervaţiei Arheologice Dacia”. “Pe-aici a rezistat poporul meu,/ Iertat de munți și mângâiat de stele,/ Prin locuri unde numai Dumnezeu/ Coboară la obârșii, să se spele.” Pe vremurile acelea, monumentele din Munţii Orăştiei, deşi în patrimonial UNESCO, erau ale nimănui, la îndemâna doritorilor de comori. A trecut personal proiectul prin votul Parlamentului, pentru că actul normativ să rămână blocat la nivelul Guvernului. Proiectul Rezervaţiei Dacia a murit odată cu primul uninominal care a scos din Parlament numelui lui Adrian Păunescu.

„Mă uit la neamul meu înstrăinat,/ Ce nu-și găsește un poet să spună,/ Sunt obosit și nici nu mai străbat/ Părerea lui că totul e minciună./ Și stânga, ca și dreapta, l-a mințit,/ Și dreapta, ca și stânga, îl tot minte,/ Și viața lui pe muchie de cuțit/ E-o umilință fără de cuvinte.”

Păunescu nu a fost un coleg de partid docil. Ba chiar, la alegerile din 2007, şefia organizaţiei judeţene „uita” să îl invite, aşa că bardul a trimis prin vicepreşedintele Ilie Sârbu „o telegramă”: „Înţeleg aluzia preşedintelui PSD Hunedoara (Victor Vaida – n. red.), aşadar nu am cum să vin la conferinţa (despre care am auzit ca s-ar desfăşura pe 14 aprilie la Deva) şi la care tocmai nu m-aţi invitat. (…) Sper ca toţi cei care mi-au cerut să mă bat pentru cauza lor şi a comunităţilor pe care le reprezintă să arate întregii organizaţii judeţene a PSD adevărul despre mine ca senator social-democrat de Hunedoara, deschis şi eficient în bătălia pentru România, pentru oamenii din judeţ. Îmi pare cu atât mai rău că nu sunt cu dumneavoastră în aceste clipe.

Vă iubesc, dragi delegaţi la conferinţa extraordinară judeţeană, şi, până în ultima zi a mandatului meu, vocea acestui judeţ se va auzi şi prin mine! Devotat şi mâhnit, Adrian Păunescu”.

Senatorul PSD este o personalitate complexă şi nici cea mai neiertătoare cenzură nu i-ar putea înghesui CV-ul pe o singură pagină. Născut în 1943, într-o localitate care acum se află în Republica Moldova, Păunescu a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român. Adrian Păunescu s-a impus în memoria românilor ca poet,  şi apoi ca politician. Imaginea sa se suprapune peste cea a celebrului Cenaclu Flacăra.

În 1998, intră în PSD iar în 2004 candidează pe listele judeţului Hunedoara. Ajuns senator al judeţului, Adrian Păunescu a fost atunci singurul parlamentar hunedorean care a reuşit să răzbată în topurile de la finele anului întocmite de presa centrală, după ce a ocupat locul şapte la secţiunea parlamentari. A fost un politician controversat şi incomod atât pentru şefii PSD, cât şi pentru Putere. „Și n-am măcar puterea să rezist,/ Să ies, deodată, din această horă,/ Să mă declar atât: un nimeni trist,/ Ce roagă să-l uitați și vă ignoră.”

În 2004, venirea lui în organizaţia Hunedoara a făcut valuri. Impresionant ca statură şi ca vorbă, actualul senator a tunat: „Nu întâmplarea şi nu presiunile de la centru, cum s-a scris nemernic, m-au adus aici. Există un destin care ne face surprize şi suntem marcaţi adeseori de schimbările de drum… Sunt Adrian Păunescu, scriitor, gazetar şi profesor.” A amintit de părinţi, de bunici şi de strămoşii „care veneau din Ardeal”, de ziua naşterii – „m-am născut în ziua unui sfânt care fulgera” – şi de cele 45 de cărţi scrise.

Păunescu şi-a motivat candidatura pe listele de la Hunedoara explicând ce îl leagă de judeţ: căsătoria cu Carmen Antal şi Sărbătoarea de la Ţebea. Poetul a încheiat în acelaşi registru îndemnând membrii PSD să-l voteze: „Trebuie să existe oameni care să ştie să spună „NU” propriilor lideri. Lipsa de sinceritate a produs daune partidului nostru şi trebuie să evităm dezastrul de a fi nesinceri unii cu alţii. Mă leagă de acest loc încrederea că liderii vor ţine seama de Hunedoara, un judeţ care însumă în el România.„ Da, chiar aşa a spus! Şi scria: „Treziţi-vă, treziţi-vă acum, priviți/ poporu-n ochi, vedeţi ce spune şi/ daţi-i şansa regăsirii bune…”

Cu zeci de volume scrise şi un tiraj total de peste un milion de exemplare, Păunescu obţinea recordul pentru un poet român în viaţă. Mărturisea că se teme de „trăznete şi de proştii înarmaţi”. Vorbea curent limba engleză şi citea în franceză şi spaniolă. Recita versurile lui Esenin în ruseşte. Declaraţia de avere era la fel de impresionantă ca statura şi personalitatea poetului: nouă locuinţe, nouă terenuri, bijuterii, opere de artă, autoturism de teren. Iar la nevoie, poetul apela rapid la artileria grea şi îşi îndrepta ghiulelele către adversari: „Sunteţi de căcat şi vă doresc poftă bună!”

„Am multe observaţii să vă/ fac, nici nu vă trece viaţa şi/ voi spune, de ce n-aţi dat/ săracilor cărbune, să poată/ merge lumea în alt veac?” Nu exista sesizare trimisă pe adresa cabinetului pentru care senatorul să nu se lupte. Şi ce luptă!

 

Până şi Adrian Năstase, pe vremea când era prim ministru, recunoştea că nu îi este deloc uşor cu parlamentarul bard: „Îl găsesc în lecturile mele, în discuţii, în dispute, în cultura, în politică. Îl găsesc prezentând cărţi de-ale mele – la Deva, la Brad, la Mizil. Îl regăsesc la Ţebea. Îl regăsesc la el acasă sau la prieteni comuni. De fiecare data, arzând ca o flacără, consumându-se pentru o cauză,

iubind şi suferind. (…)

Mă suna noaptea să-mi spună câte o idee trăsnită. Era tenace când credea în ceva. Aşa m-a convins – eu fiind şef al guvernului -, să instituim indemnizaţiile speciale pentru oamenii de artă. Şi multe altele. (…) Suferinţa lui din ultimii ani era legată şi de nedreptatea de la ultimile alegeri parlamentare. Deşi câştigase alegerile în colegiul lui din Hunedoara, datorită sistemului de alocare la nivel naţional, nu a intrat în Parlament.  S-au adăugat problemele financiare, problemele de sănătate. Se acumulaseră nedreptăţi, cuvinte de dojană pentru trecut. (…) Viitorul îi va face dreptate lui Adrian Păunescu. Şi îl va răzbuna”, scria Adrian Năstase, la moartea poetului.

„L-am invitat să candideze pe un colegiu uninominal din Prahova în toamna lui 2008. Nu s-a putut, fiind prea legat de moţii din Munţii Apuseni. Probabil, cu el aici, în Prahova, trădările ar fi fost mai puţine. Dar Dumnezeu a vrut altceva”, declara deputatul Marian Florian Săniuţă. De la tribuna Parlamentului, acesta a citit sălii o poezie dedicată politicienilor de către Păunescu.

„Vagabonzi pe plaiul mioritic/ Am aflat un paradox infect,/ Că, pe aici, prin Dacia Ferice,/
Calitatea însăşi e-un defect./ Ne tot plângem, de atâta vreme,/ Că deloc nu ne putem uni/
Şi-între timp producem dezunire,/ Fiecare-n fiecare zi./ (…) Vagabonzi pe plaiul mioritic,/
Cei mai trişti orfani de Dumnezeu.”

Maestrul scria în vara lui 2010: „Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti. Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie…” Nu este de mirare că aliaţii nu îl înghiţeau:

„Nici cei patru ani ai guvernării noastre n-au rezolvat problemele în judeţul Hunedoara, dar ceea ce se întâmplă acum depăşeşte în cinism şi dramatism orice încercare de rupere a cerbiciei oamenilor care doreau să muncească şi nu mai au unde. Ceea ce se întâmplă în zonele foste industriale ale judeţului Hunedoara este inimaginabil. Oamenii nu mai ştiu calea. Ei sunt disperaţi!”, declara Păunescu de la tribuna Senatului. Păunescu a denunţat în aceşti ani şi prigoana prefectului de atunci, Cristian Marius Vladu, împotriva membrilor PSD. Ba chiar Păunescu i-a găsit o poezie şi prefectului: „Calul călare pe cal/ Calul călare pe calul călare/ Calul călare pe calul călare pe cal/ Calul călare pe calul călare pe calul călare!”.

Într-un parlament gri, discursurile lui Păunescu erau pline de culoare: „Să fi venit ziua de apoi? Să fim noi înaintea ultimului parastas?…Marea enigmă economico-financiară: cum reuşim noi, nefăcând aproape nimic, să supravieţuim de 15 ani? Este o chestiune care va rămâne în istorie şi arheologii vor scormoni foarte mult … Vor scormoni să vadă. Domnule, cum se întâmplă? Din ce făceau ei pâine? Şi vom avea parte de gloria meritată în viitor.

În orice caz, trăim o perioadă în care cuvintele s-au resetat, nu mai înseamnă aproape nimic din ce însemnau.”

 

„Am nevoie de oameni,/ ei sunt răscumpărarea/ singurătății mele de fond,/ oameni la metereze,
oameni în paranteze,/ oameni peste tot. (…) alerg pe pământ și plâng:/ am nevoie de oameni.” Lui Adrian Păunescu îi plăcea să asculte oamenii. Şi mai important, ştia cum să îi ajute. Un fost ministrul îmi spunea: „Dacă îşi punea ceva în cap, nu mai pleca de la uşa ta. Stătea cu orele, până îl primeai şi rezolvai”. Şi acum, fostul primar al comunei Ghelari, Ioan Bulbucan, mai că îi dau lacrimile când rosteşte numele lui Adrian Păunescu.

„Pentru noi, el este cel care a înţeles că oamenii din Ghelari nu au apă. Şi nu aveau apă din cauza statului care a secat adâncurile prin mine. M-a luat de mână şi aşa m-a dus la primul ministru, Adrian Năstase, şi apoi la ministrul de finanţe de atunci, Mihai Tănăsescu. Datorită lui avem noi acum apă în sat! Am vrut să-i mulţumim.

Când era încă în suferinţă pe patul de spital, l-am sunat pe doctorului Brănişteanu, i-am spus cine sunt şi suntem un grup şi vrem să donăm poetului sânge tânăr de pădurean, dacă au trebuinţă. Mi-a spus că inima lui Păunescu nu are nevoie de sânge. Se stinge”.

România s-a despărţit, în noiembrie 2010, de Adrian Păunescu, după ce, cu un an înainte, Bardul îl plângea pe regretatul Grigore Vieru:

„De fapt, pe cine pierdem? Noi nici nu ştim prea bine,/
În vălmăşagul vremii isteric şi corupt/ Adevărata ţară se află dedesupt,/ Cu marii morţi pe care-i uităm fără ruşine. (…) Se află în morminte o Românie-ntreagă/ Şi am rămas deasupra, nevrednici, noi, cei vii,/ Şi ne e dat blestemul să nu-i putem găsi/ Decât în nişte lacrimi care de ei ne leagă.”

După 12 ani de la plecarea sa, tinerii din judeţ nici nu mai au habar că Adrian Păunescu a fost ani de zile parlamentar de Hunedoara. Românii îi postează des pe reţelele de socializare poeziile care se potrivesc mănuşă vremurilor grele. Cei ce ni-l amintim, nu i-am uitat îndemnul: „Să fim mai lenţi, când ne omorâm unii pe alţii”.

„Nici o moarte nu vine la timp,/ toate morțile vin prea devreme…” La plecarea sa, l-a plâns mai toată România. Cineva a anunţat că are ultimele versuri scrise de Adrian Păunescu: „Eu recunosc că am făcut greșeala/ De a slăvi prea mult conducătorul/ Făcându-i ode și-ndemnând chiar sala (să cânte):/ Partidul, Ceaușescu și Poporul.”

Anul trecut, fiul său, Andrei Păunescu făcea însă cunoscută cea din urmă poezie, scrisă şi rostită, pe patul de spital:

  „Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”

Peste ani, toate aceste momente din viaţa lui Adrian Păunescu vor pleca în uitare. Nu însă şi versurile sale: „Dar, înainte de a încheia, o/ întrebare, totuşi, cea mai/ mare, cum nu v-a fost
ruşine de popoare că-ntr-un/ târziu vor întreba ceva?”

 

Laura OANĂ

sursa foto: facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.