Hunedoreanca Cristina Deac, singura tenismenă din Campionatul Național Paralimpic: “Inima îmi cântă de bucurie!”

“Inima îmi cântă de bucurie! Campania de strângere de fonduri s-a încheiat cu succes. Mulțumesc din suflet tuturor celor care ați contribuit la asta. M-ati ajutat, nu doar să am parte de sărbători de poveste, dar și să închei anul motivată și încărcată cu speranță știind că există atât de mulți oameni buni și generoși în jurul nostru. Mulțumesc lui Aris Necula, un om minunat, cu un suflet mare și un sportiv fantastic! Aris, ești un exemplu de ambiție și determinare și sunt norocoasă să te cunosc și să te pot numi prieten. Mulțumesc FitStudio Deva. Fără sprijinul vostru acest eveniment nu se putea realiza. Mulțumesc Chira Raluca si Claudiu. De asemenea, mulțumesc Doris Visirin pentru că mi-ai oferit șansa să pot visa că voi avea un scaun nou de tenis și tuturor celor care au donat, atât în urna de la sală, cât și în contul meu personal.” Acesta a fost mesajul Cristinei Deac, în urma campaniei “Alerg pentru Cristina”, în timpul căreia maratonistul Aris Necula a alerga 24 de ore, fără oprire, pe bandă la sala de sport Fit Studio, pentru a strânge restul banilor necesari pentru scaunul cu rotile al Cristinei, după ce aceasta primise, anterior, o donație consistentă, care acoperea mai mult de o jumătate din suma de care era nevoie.

Drumul unei câștigătoare

Te privește cu ochii ei frumoși, migdalați, de căprioară adulmecând ceea ce urmează să se întâmple, un căprui curat, care izvorăște lumină, iar tu te întrebi cum să faci ca să ajungi la inima ei. În lacrimi stă sinele fiecăruia dintre noi, în lacrimi e omul el însuși, despuiat de măștile zilei, dar mie mi-e teamă să-i zgândăr Cristinei cicatricile acoperite de timp. De la 17 ani, după o operație nereușită la coloană, hunedoreanca a răsmas în scaunul cu rotile. Viața, însă, n-a doborât-o. S-a apucat mai serios de tenis în urmă cu trei ani, iar de un an încoace, se antrenează pentru performanță. Așa a ajuns, în numai câteva luni, pe locul 106 ITF, la dublu. Recent, la Madrid, a jucat finala la dublu şi a câştigat. Zice că a câștigat pentru că partenera ei a fost foarte bună, dar îşi doreşte și ea multe trofee, iar maratonistul Aris Necula tocmai ce i-a făcut rost de un scaun rulant performant, alergând neîncetat 24 de ore. Performanță pentru performanță. Zâmbește, râde mult, povestește cu o naturalețe frapantă, care te face să simți că o știi pe fata asta de foarte mult timp. Stă în scaunul ei cu rotile și te invită să te așezi, pentru că altfel se simte prost. “Mie și pe stradă, când mai vorbesc cu lumea, îmi vine să le zic oamenilor: «Haideți, luați un loc!» Doar că nu am un scaun să le ofer!”, râde ea cu toată inima. Ca să ajung să-i înțeleg povestea, o iau mai de departe: cum și de ce, și la ce-i trebuia ei scaunul ăsta pentru care maratonistul Aris Necula a alergat 24 de ore încheiate, fără oprire?

„Alerg pentru Cristina” un eveniment marca Aris Necula

Despre campania “Alerg pentru Cristina” nu a spus prea multe. A venit la Orăștie, la “Gala oamenilor care Inspiră prin propriul exemplu”, organizată de Doru Dorobăț și Asociația “SCHIMBARE PRIN MIȘCARE”, împreună cu Aris Necula.

„Eu merg la sală, la Fit Studio unde fac mușchi pentru tenis. Trebuie să fii în formă și… puțin fit. Pentru tenis nu e suficient să ai grăsime, trebuie să ai și muchi. Doru i-a recomandat lui Aris sala Fit Studio, iar Raluca … m-a recomandat pe mine. Ca eu să fiu cea pentru care se va face campania. Aris a alergat 24 de ore pe bandă. Campania a fost organizată pentru noul meu scaun de tenis. Pentru că eu am un scaun de la un prieten.

Scaunul de tenis e special pentru tenis. Ca să te învârți mai repede, are roțile puțin înclinate. În viața de zi cu zi nu aș putea să-l folosesc, pentru că e foarte lat. Pentru că peste tot intrările sunt înguste și rampele minuscule, ar fi bine dacă și pe ăsta aș putea să-l mai micesc (n.r. micșorez), dar nu mai am cum. Scaunul ăla mă ajută pe mine să joc mai bine”. Cât costă scaunul? Cristina spune că la ultimul turneu la care a participat, în Cehia, a întâlnit reprezentanții unei firme cărora le-a cerut o ofertă. “Ei mi-au spus: «La noi va fi mai ieftin, pentru că o să-ți facem o ofertă.» Scaunul costă 5.200 de euro. Nu știu cât de ieftin o fi pentru ei, 5.200 de euro, că pentru mine e foarte mult!”

Cum să urci treptele unei vieți de succes

Cristina își drămuiește bine bănuții. Zice că nu vrea să-și ceară osândă, așa că se mulțumește exact cu ceea ce are. Și, dacă mulți dintre noi, cei complet funcționali, se plâng de neputințe și singurătate, Cristina Deac ne arată că ea, de fapt, duce o viață destul de independentă: se descurcă de minune cu toate, ba chiar s-a și căsătorit. “Eu le cam fac pe toate. Un singur lucru nu pot să fac, să urc trepte, dar… rog pe cineva și m-ajută! Și acasă le fac singură pe toate. Doar perdelele nu le pot lua, să le spăl. Mă ajută soacra mea sau sora mea. Sau… cineva!”, spune Cristina, cu adorabilul ei iz moldovenesc . Cum așa? Deși născută la Hunedoara, când avea 4 ani familia Cristinei s-a mutat la Vaslui. “A murit bunicul de la țară, a rămas bunica singură, iar tata, pentru că se făceau restructurări la Combinat, a hotărât să plecăm din Hunedoara.” A copilărit, așadar, în Vetrișoara, un sat foarte aproape de granița de est a României, și zice a avut o copilărie minunată, alături de sora ei cu aproape doi ani mai mare și fratele ei, cu doi ani mai mic. “Vetrișoaia era un sat de câmpie, unde iarna era infernal, cu zăpada cât streașina, dar, în rest, era foarte bine! Eram mulți copii și ne jucam până pe la 10 seara. Acum cred că nu se mai joacă așa copiii. Noi jucam ața, elasticul, telefonul fără fir… Nu știu dacă pentru toată lumea a fost chiar așa de frumos, dar eu, în copilărie, chiar m-am distrat.”

“Nu puteam să accept scaunul cu rotile”

La gala Atipic Beauty. Foto Ștefan Ovidiu

Peste câteva zile Cristina zice că va “face” 15 ani de când e în scaunul cu rotile. Vorbește despre momentele acelea cu o oarecare detașare, o vezi că e calmă și senină. Când mai sapi, însă, îți va spune că nu-și prea mai amintește. Și va recunoaște că, e mult de atunci, că era copil, că au intervenit complicații și da, poate că nici nu vrea să-și amintească ce-a fost dureros și trist în viața ei, poate că de asta a uitat… “N-am știut, la început. Nu îmi mai amintesc pentru că doctorul mi-a greșit operația într-o vineri și luni m-a băgat, din nou, în operație, fără să-mi spună. Și, atunci, am făcut o criză… Mămica nu mi-a spus atunci… Mie mi-e ușor să vorbesc, acum, după 15 ani! Mama a știut că doctorul a greșit operația, dar nu mi-a spus. Mi-au spus că în trei luni, în șase luni, voi merge din nou… Am stat cu maică-mea în spital și 6 luni n-am vrut să cobor din pat. Venisem pe picioare, așa că nu puteam să accept să plec acasă în scaunul cu rotile. Hotărâtea mea a fost că, până nu pun piciorul jos, nu mă dau jos din pat. Au mai fost, chiar în perioada aia în spital, doi băieți pe care i-a operat doctorul. Lor le-a reușit operația, dar mie nu. Păstrez chiar și acum legătura cu ei. Doi băieți, dar și două fete. Unul dintre băieți s-a operat a doua și chiar a treia oară. A fost atât de “nebun” că s-a jucat și i-au sărit tijele de unde le avea puse. Ei mă vizitau și unul dintre băieți a luat hotărârea să vină cu un scaun și să mă scoată afară. Din ianuarie până în iunie stătusem în pat. Dar, pentru că veneau veneau la mine și mă băteau la cap, a trebuit să ies. Mare lucru nu mai îmi amintesc. Nu neapărat pentru că sunt lucruri pe care vrei să le uiți… Dar se întâmplă atâtea lucruri frumoase, încît pe alea urâte le uiți, mai mereu, primele. Oricum, mămica… mămica a fost mereu lângă mine. Ea a fost omul numărul unu… Era și ea pensionată pe caz de boală iar ea, cu spatele și cu hernia ei… mă ridica pe mine… Eu nu prea povestesc despre chestia asta…”, spune Cristina, în timp ce își șterge ochii, mirată și puțin înciudată că i-au dat lacrimile.

Cum a ajuns Cristina instructor de viață independentă

Povestește dezinvolt și curat, în timp ce își schimbă singură pantalonii de antrenament cu cei de oraș. De data asta n-a făcut mișcare, ca toată lumea venită la gală. “Eu am crezut că va fi obligatoriu să facem toți mișcare, dar aici e nevoie să îți miști picioarele, alea- alea… iar eu nu pot.” După ce a rămas în scaunul cu rotile, nu putea nici măcar să stea în șezut și adaugă că nu simțea nimic de la piept în jos. Așa că a făcut gimnastică recuperatorie vreme de doi ani. Când n-a mai văzut nicio îmbunătățire, a plecat la București la un “stagiu de viață independentă”, organizat de Fundația MOTIVATION România. „Pentru mine, prima săptămână a fost grea, pentru că mămica mă spăla, mă îmbrăca, mă încălța, tot… Din căruț (n.r. cărucior) în pat, din pat în căruț… Acolo am rămas doi ani și am lucrat. Am stat o lună ca stagiar și, după o lună, am rămas ca instructor de viață independentă. Și a fost frumos! A fost o perioadă în care am încercat tenis, baschet, cros. Am jucat baschet cât am stat acolo. După ce am plecat, în 2008, m-au chemat într-o tabără.” Tot acolo avea să-l cunoască pe Laur, viitorul ei soț și, împreună, aveau să se întoarcă în județul Hunedoara.

Pe teren

De data aceasta orașul care i-a devenit acasă a fost Deva, pentru că Laur era devean. Acum trei ani, Cristina a încercat să facă rost de un scaun cu rotile, ca să poată juca tenis, însă n-a reușit. “Văzusem o postare a unui prieten pe care îl cunoscusem la Fundație, care e campion național al României și care își luase un alt scaun: «Cine vrea un scaun?» Și eu, atunci, am zis: «Eu, eu îl vreau, dă-mi-l mie!» Rugămintea mea, când scrii e să nu pui foarte mult accentul pe partea asta cu spitalul și ce s-a întâmplat! Urăsc să fie o poveste lacrimogenă! Eu privesc optimist, mie îmi vine să râd. Sigur, am avut depresie. Ar fi anormal să treci prin așa ceva și să nu intri în depresie. Când am rămas, în scaun, am zis: «Gata, până aici a fost! Viața mea s-a terminat!» Și, culmea, am ajuns să fac mai multe acum, decât făceam înainte!”

Ți-am luat picioarele, dar ți-am dat aripi!

Alături de sora ei dragă!

“Ți-am luat picioarele, dar ți-am dat aripi!”, pare să-i fi spus Dumnezeu Cristinei. Cea mai dură competiție spune că a fost și cea mai recentă: Prague Indoor Cup: “Anul acesta am reușit să merg la șapte competiții. Eu, fiind începătoare, anul trecut am fost la un turneu, apoi n-am mai avut bani și nu m-am mai dus la niciunul. Începusem cu Liviu Brașoveanu la “Cetate”, unde am făcut doi ani de tenis, dar nu participam la turnee. Acolo făceam mai mult antrenament pentru mișcare și de distracție, nu pentru competiții. Când Laura Moț, de la Tenis Club Deva, m-a invitat la un eveniment am vorbit cu antrenorul ei, Sorin Cohan. Nici el nu mai văzuse așa ceva și mi-a zis… «Cristina, putem să facem!» Și, atunci, am început antrenamentele pentru performanță.” De obicei, hunedoreanca merge la antrenamentele de tenis două zile pe săptămână, însă înainte de competiții numărul sesiunilor de pregătire săptămânale crește la trei. Ce face ea nu e deloc ușor! Chiar antrenorul ei a încercat să joace tenis din scaunul cu rotile și nu a reușit. Pe de altă parte, Cristina zice că tenisul e un sport scump, iar recompensele sunt, însă nu reușesc să acopere cheltuielile. “Ce am văzut acolo!… Au sportivii din afară o susținere! Și bazele unde se fac antrenamentele… Eu m-am chinuit… nu știu cât timp să găsesc un teren cu zgură sau hard, cu balon, ca să pot mă antrenez și iarna!”

Happy-end în lacrimi… de fericire!

Ce planuri mai are acum Cristina noastră, cea cu o voință de beton armat? Abia așteaptă să vină scaunul cu rotile și să îl încerce pe teren. Apoi, promite încă multe cupe. E drept, o bate și gândul să plece din România. Sora ei, care e și prietena ei cea mai bună, e, deja, plecată în Germania. Iar Cristina știe că, acolo, viața ei ar fi mai simplă, mai bună, iar drumul spre performanță, foarte probabil, mult mai ușor. “Să nu scrii o poveste lacrimogenă!”, îmi strigă ea, încă o data, la plecare. “Nu, nu!”, îi promit! De altfel, cum aș putea să fac una ca asta?! Pentru că, dacă vine vorba de Cristina Deac, sfârșitul și începutul ei de an nou, plânsul nu poate fi făcut decât din lacrimi de fericire!

 

ADA BERARU

Galerie foto:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *