Un hunedorean întors din Danemarca, transformă în hotel-boutique un conac uitat din Țara Hațegului

În urmă cu aproape 20 de ani hunedoreanul Mihai Bălan părăsea Hunedoara pentru una dintre cele mai cochete dintre țările nordice, pentru studii universitare. Nu s-a dat la o parte de la muncile “de jos”, deloc ușoare, pentru a se întreține singur pe perioada anilor de master, care l-au dus înspre o carieră de asistent universitar, iar apoi manager de proiecte în telecomunicații și dezvoltare de software. Astăzi, în căutarea liniștii și a bucuriei de a dărui comunității un vis personal, s-a întors acasă și a cumpărat un conac, pe care, cu răbdare și viziune, vrea să-l transforme în hotel-boutique. Povestea lui, într-un interviu pe care Mihai Bălan l-a acordat, în exclusivitate, pentru publicația REPLICA.

Jurnalist Ada Beraru: Ai ales să pleci din România, Mihai, cu mulți ani în urmă. Care a fost motivul pentru care ai luat această decizie?

Mihai Bălan, proprietarul conacului Karaba: Eram în ultimul an la Facultatea de Inginerie din Hunedoara, când am decis să aplic pentru o bursă de studii bilaterală în Danemarca. Motivul…. well… I had a dream (trad. engl. n.r.: “Ei bine, am avut un vis”), și am știut că singurul mod de a-l realiza era să plec pentru o perioadă. Așa că mi-am luat inima în dinți, am renunțat la tot aici, în țară, și am plecat la studii.

De ce ai ales această destinație și nu o oricare alta, dintr-un infinit de posibilități?

Am vrut să fiu în Europa și am căutat o țară unde educația era în limba engleză. Am încercat și în Germania și Suedia. În Marea Britanie era prea complicat cu viza. În Germania, nu toate cursurile erau în engleză. Iar Suedia era prea departe, așa că am ales Danemarca.

 

“Danemarca este o țară socialistă, care creează bunăstare pentru toată lumea.

Cum e viața în Danemarca?

Pot spune că viața în Danemarca este diferită de ceea ce vedem noi în Romania. Există un work-life-balance (trad. “un echilibru între muncă și viața personală”), un respect general, o siguranță a vieții de zi cu zi, lipsa birocrației, transport în comun impecabil, servicii medicale foarte bune, sistem de învățământ la standarde foarte înalte (și total diferit de ce este în Romania – acolo înveți să gândești, să pui problema, să găsești mai multe soluții la o problemă, etc). Corupția este la minim și sancționată de opinia publică. Oamenii zâmbesc pe stradă. Serviciile sunt impecabile. Cafeaua este foarte bună, iar cafenelele amenajate hygge sunt un vis. Danezii sunt faimoși pentru designul interior și există un motiv bun pentru asta. Poți înțelege asta doar după ce vei merge acolo și vei vedea diferența. Natura este respectată și apreciată. Simțul civic este foarte important în societate. Vremea este mai mohorâtă, cu multă ploaie și vânt, începând din noiembrie până în primăvară, dar te obișnuiești. Oamenii sunt OK – dar este foarte greu de legat prietenii adevărate cu danezii. Ei au un cerc de prieteni pe care și l-au făcut de-a lungul anilor, și foarte greu pătrunzi în cercul lor. Trebuie să fie chimie multă și să aduci plus valoare. Altfel, nicio șansă.

Din păcate, în ultimul timp, lucrurile au început să degenereze și acolo – și asta mai ales după ce mai multe țări au aderat la Uniunea Europeană. Mentalitatea balcanică a început să se simtă în viața de zi cu zi. Violența a crescut. Danemarca nu mai este ceea ce a fost când am ajuns eu acolo, acum 18 ani… din nefericire…

Și da, viața de zi cu zi este scumpă – foarte scumpă. Taxele pe care le plătești sunt foarte mari, dar vezi că banii tăi sunt investiți cu cap (de cele mai multe ori), iar rezultatele nu se lasă așteptate.

Danemarca este o țară socialistă ca mentalitate, dar nu în sensul rău atribuit cuvântului. Genul lor de socialism creează bunăstare pentru toată lumea, un trai decent și o siguranță a vieții de zi cu zi.

 

Școala daneză, printre vase, muncă de noapte și xenofobie

Care au fost provocările pentru tine acolo?

Bursa bilaterală pe care am avut-o, mi-a acoperit costurile vieții doar în primul an. Când am fost acceptat la Master (în al doilea an), a trebuit să obțin viza și erau foarte multe condiții. Pe atunci, România nu era parte din UE (Uniunea Europeană). Lucrurile erau mult mai complicate decât sunt acum. Trebuia să dovedești că ai aproximativ 8.000 de euro în bancă, pentru a obține viza. Și asta după ce ai fost acceptat la Master. Așa că a trebuit să împrumut banii respectivi.

Apoi a trebuit să îmi găsesc de lucru cât de repede posibil, pentru a mă putea întreține (doar chiria depășea salariul de educatoare din România al mamei mele). Am avut tot felul de job-uri ca student: am spălat vase în restaurante, făceam curățenie în case și la birouri, participam la experimente medicale unde ți se dădeau pastile și erai monitorizat pentru efecte secundare (cele cu biopsii din mușchi – fără anestezie, se plăteau cel mai bine), am împărțit ziare (acesta este considerat cel mai greu job (serviciu) pentru că o faci pe timp de noapte, pe bicicletă, pe ploaie, vânt, și ai in jur de 80 de kilograme de ziare pe bicicletă odată, ziare pe care trebuie să le livrezi fără să le rupi și într-un timp predefinit, altfel îți pierzi job-ul. Câteodată, ploua toată noaptea, de eram ud până la piele, iar hainele se uscau pe mine abia dimineață, în drum spre casă, etc. După aproape un an, m-am angajat ca asistent universitar, iar lucruile au fost mai ușoare pentru mine.

O altă provocare a fost sistemul de educație – total diferit de cel din România. Acolo se pune accent pe gândirea analitică și nu pe reproducerea unui text dintr-o anumită carte, sau dictat de profesor la ore. Examenele se dau cu cărțile pe masă (doar să știi unde să cauți algoritmul sau formula de care ai nevoie). De la curs, la curs ai de citit între 100 și 200 de pagini, plus exerciții de făcut. Cel puțin, acolo unde am studiat eu, la Denmark Technical University (DTU) – care, la acea vreme, era considerată una dintre cele mai bune universități din lume), nu puteai să ai mai mult de 4 cursuri pe semestru. Era imposibil, fizic, să cuprinzi materia care ți se dădea de studiat acasă. Apoi rapoartele – trebuia să sintetizezi tot ce aveai de spus, în maxim 2 pagini. Și trebuiau scrise academic, în LateX. Nu trebuia doar să inșiri o grămadă de cuvinte, ci să îți prezinti soluția. Iar, pe lângă soluția aleasă, trebuia să arăți că ai găsit și alte soluții, să explici de ce te-ai oprit la aceasta, să analizezi plusurile și minusurile soluțiilor, îmbunătățirile pe care le mai poți aduce, ce noutate ai adus prin soluția ta, etc. Pot spune doar că teza mea de master din Danemarca, a depășit nivelul unei teze de doctorat în Romania. A trebuit să public noutățile care le-am adus în acel domeniu în reviste de specialitate de circulație internațională.

O altă provocare a fost modul în care danezii vedeau românii (cel puțin pe o mare parte dintre ei) –  ca rromi veniți la furat. Asta a fost cel mai greu, dar mi-am ales cercul de prieteni din oameni faini, cu studii, deschiși la minte, care vedeau omul și nu naționalitatea. Trebuie să spun că nu am avut mulți prieteni români în Danemarca. Aici ceea ce se spune despre mulți români plecați peste hotare, este adevărat, din pacate.

Așa că, o altă provocare a fost socializarea. Majoritatea românilor de acolo erau răi și invidioși. Nu ți-ar fi întins o mână de ajutor, dacă aveai nevoie. Astea sunt lucruri pe care eu nu am putut și nu le voi putea înțelege niciodată. Dar, încet-încet, mi-am făcut un cerc de prieteni internaționali (inclusiv câțiva danezi și români) alături de care am avut o viață socială frumoasă în Danemarca. Și acum păstrăm legătura.

Vremea nu a reprezentat o provocare pentru mine: mie îmi place vântul, ploaia și întunericul. Așa că pentru mine a fost perfect. Dar știu alte persoane care nu s-au acomodat și au plecat după nici un an.

 

Prăjituri și cea mai bună cafea, pe riviera daneză

Pe unde ai călătorit în cei 18 ani cât ai fost plecat din România? Ce ne recomanzi pentru a vizita în Danemarca?

După ce m-am angajat la Nokia, am călătorit cu job-ul mai peste tot, în lume. Am experimentat multe culturi și am avut de-a face cu oameni de tot felul. Am trait diferite aventuri –  de la urmăriri cu mașini ca în filme în Columbia, la experiențe total zen în Maroc.

Ce aș recomanda să vizitați în Danemarca?! Danemarca e și mai frumoasă, atunci când nu o vezi prin ochii turistului, adică Mica Sirenă și alte chestii de acest gen. Danemarca e frumoasă atunci când ieși din Copenhaga și experimentezi cu totul si cu totul altceva. Trebuie să vezi parcul regal Dyrehavn din Lyngby, unde pe câteva zeci de hectare, se plimbă, libere, căprioare și cerbi. Să mergi toamna și să observi boncănitul cerbilor, sau vânătoarea regală de vulpi. Să iei autobuzul din Lyngby până în Helsingor, care te poarta pe Riviera daneză. Să cobori, din când în când, în porturile mici și cochete unde poți savura o cafea delicioasă, într-una din cafenelele lor cosy (trad. engl. “intime”). Să vizitezi Castelul lui Hamlet din Helsingor și să participi, live (în direct), la piesa de teatru Hamlet, gândită într-un mod interactiv pentru turiști. Din Helsingor, poți să iei feribotul timp de 20 de minute și să traversezi în Suedia, la Helsinborg – unde te poți bucura de prăjituri de vis. Trebuie să vizitezi Moens Klint de pe mare, dar și de pe țărm – acestea sunt niște stânci de calcar la malul mării care se întind pe sute de metri. Să mergi la Skane, în nordul Danemarcei, și să vezi locul unde Marea Baltică se unește cu cea a Nordului (parcă mai este un singur loc similar în lume) – să vezi în fața ta cum cele două mări se amestecă, fiecare mare cu culoarea ei. Du-te la una dintre plajele lor micuțe (nu cele pline de turiști și emigranți), ci mai în nord, ca de exemlu Vedbaek – acolo vei trăi o experiență unică.

Iar dacă vrei neapărat să vezi și Mica Sirenă (care este doar o copie a celei originale) și să iei vaporașul să te plimbi pe canalele din Copenhaga, trebuie neapărat să mergi și în parcul regal din Frederiksberg, să vezi porțelanul casei regale de la Royal Copenhagen Store, sau să admiri designul de la Georg Jensen și Illum Bolighus. Neapărat să te oprești la Café Norden (la etaj) for a Smorrebrod (open sandwich) cum nu ai mai mâncat și o atmosferă de vis – de preferat la apus sau după ce soarele a apus, și să ai loc la geam, pe pernele lor moi și blanurile artificiale. Sau experimentează cele mai bune prăjituri încercate vreodată la Conditori La Glace, unde danezii fac coadă în fiecare weekend pentru un loc liber. Cafenele – ei bine, sunt atât de multe și așa de faine! Nu știu ce să recomand. Preferatele mele sunt Café Norden din Copenhaga (după apus), Espresso House (cel din Kgs Lyngby central – la prima oră, dimineața) sau Zirup (după apus). Mai sunt castele de vazut în Copenhaga, operă, muzee, Tivoli (parc de distracții – magnific de Halloween și Crăciun), concerte de jazz cu intrarea liberă în diferită baruri și restaurante, etc.

Viața acolo are un alt ritm față de viața în România – mai molcom, mai ardelenește, aș putea spune. (Zâmbește.) Așa că trebuie să îți iei timp pentru a vizita toate acestea în tihnă, ca să te bucuri de experiențe, fără a fi doar o bifă pe o listă cu lucruri de făcut.

Care e motivul pentru care ai decis să revii acasă?

În timp ce eram la Master în Danemarca, m-am angajat la Nokia DK, unde am lucrat timp de 13 ani ca Software Engineer, Project Manager și Program Manager (trad. engl. aprox. “inginer programare, manager de proiect și manager de program”). De ceva timp cochetam cu idea de a mă întoarce acasă, și cred că pandemia a grăbit lucrurile un pic, căci viața socială s-a cam dus cu toate restricțiile. Mai ales că majoritatea prietenilor meu plecaseră din Copenhaga – unii s-au mutat în Romania, alții erau în Suedia, Norvegia și era imposibil să ne vedem.

Într-o zi, am mers la cafeneaua mea preferată din Lyngby, am luat un șervetel, un pix și am început să pun pe hârtie motivele pro și contra rămânerii în Danemarca. Am tras linie, mi-am asumat toate riscurile și am decis să plec. O perioadă am fost prins între două lumi, pentru ca apoi să decid să plec din Danemarca pentru totdeauna.

Motivele care au cântărit cel mai greu în alegerea mea au fost legate de familie, prieteni și de proprietatea mea din Densuș (pe care o vedeam doar în concedii sau seara la lumina lanternei, când lucram din Romania). Iar când vine vorba de familie, e greu să pleci, să îi lași pe toți, să îi vezi doar în vacanțe, iar când te întorci acasă, după atâția ani, să îți dai seama că au mai rămas doar câțiva dintre ei…

Cum ai  regăsit România, la întoarcerea acasă?

În toți acești ani, am mai lucrat din România, de fiecare data, când am putut. Dar, niciodată nu am stat acasă, așa cum sunt acum. La început am fost idealist și am venit cu o mentalitate nordica, total diferită de ce este aici. Am crezut că pot schimba ceva, doar folosind experiența mea dobândită în Danemarca timp de 18 ani, nu doar ca profesionist, ci și ca om. Dar am fost dezamăgit când am văzut cât de multă reziliență la schimbare există și cum ești privit dacă vrei să faci lucrurile mai bine decât până acum. Așa că, la un moment dat, s-a simțit ca un pumn în față… și încă unul puternic. Total dezamăgit de ce ceea ce vedeam pe zi ce trece: birocrație, mentalitate, invidie, perfidie, neseriozitate, etc. Apoi am început să evit oamenii care erau acel gen (cât de mult am putut) și mi-am format un cerc de oameni faini. Cât despre experiența mea, am oferit-o cui a dorit și a a avut bunavoința să asculte. Așa că, încă mă lupt să mă reintegrez în România. Cinstit, mă așteptam să fie mult mai evoluată și oamenii mai deschiși din multe puncte de vedere. Dar, din păcate, nu este așa… Dar, încă o dată, mă bucur de prietenii mei, aleși pe gustul meu. (Zâmbește.)

Ai căutat aici o casă vreme de un an? Cum ai ajuns să fii proprietarul Conacului Karaba din Densuș?

De fapt, am căutat timp de 2 ani. După ce am divorțat, am vrut să am o casă la țară. Dacă în timpul căsătoriei nu s-a putut, mi-am propus să fac asta posibil acum, cât sunt singur. Și, într-un an, când eram acasă, în concediu, am făcut pneumonie. Doctorul mi-a recomandat să mă odihnesc – fără munte și sport. Așa că m-am urcat în mașină, împreună cu mama mea, și am început să căutăm, în Țara Hațegului, căci am vrut să fiu aproape de Munții Retezat. În primul an nu am reușit să găsesc ce mi-am dorit. Aveam nevoie de locul acela care să mă cheme și să mă facă să rămân acolo, să mă îndrăgostesc de el la prima vedere. Spre sfârșitul primei căutări, am găsit o casă, care nu era exact ce mi-aș fi dorit eu, așa că am trecut-o pe o listă și am decis să revin anul următor și să reiau căutările. Zis și făcut. În anul următor, am început din nou. Și, iarăși, nimic. Așa că iau lista făcută cu un an înainte și era o singură casă acolo. O iau pe mama și mergem din nou, să o vedem. Ajunși acolo, intrăm, ne uităm, vedem un număr de telefon scris pe un zid, în șură. Curtea era ok, ca dimensiune, dar oribilă ca întreținere. Casa era la roșu și se vedea că nu a stat nimeni acolo de mult timp.

Așa că am mers la un vecin să întrebăm despre casă – Nea Paulin. A venit cu noi să ne arate și să ne povestească despre aceasta, pentru ca, la un moment dat, să se oprească și să ne spună că mai există o casă, arătând spre jungle, aflată la nici 30 de metri de noi. Ne-a condus pe o alee, în jungla de soc și spini, și am ajuns în fața conacului. Era năpădit de iederă, copaci, tufe înalte de soc și măceș. Am intrat in interior și a fost dragoste la prima vedere, deși tavanul era căzut, acoperișul și pereții erau degradați. Nu pot explica logic ceea ce am simtit. Este de domeniul paranormalului – dar clădirea aceea m-a chemat și m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea. Acolo este atât de multă liniște, încât simți că poți să trăiești pentru totdeauna. Povestea este mai lungă, dar, în câteva cuvinte, așa am ajuns în posesia Conacului Karaba.

Care este povestea conacului? Ce ai reușit să afli despre proprietari?

Sunt multe de povestit despre conac. Se pare că este o clădire din jurul anului 1700, ridicată în patru etape constructive. Ultima etapă, documentată pe ușa din pod, este din 1872. În timp ce curățam pereții, sub tencuiala nouă, de secol XX, am descoperit tencuiala de secolele XVIII și XIX, frumos decorată. Fațada veche a clădirii, encadramentul baroc al fostelor ferestre, precum și modelul de cornișă din jurul anului 1700, se observă foarte bine în interiorul camerelor din față, sub tencuiala mai nouă. Aceste camere au fost adăugate în ultima fază constructivă. Pe zidurile exterioare se păstrează pictura exterioară a vechii clădirii, precum și bordura renascentistă. Iar pe peretele exterior al cămării, există două ceasuri solare. Conacul are și o cameră secretă, pe care am descoperit-o din întâmplare, când o rază de soare s-a oprit pe un zid.

Din poveștile bătrânilor din sat, conacul ar fi aparținut, mai întâi, unei familii nobiliare din Țara Hațegului. Unii spun că era vorba de Nopcea, alții că era groful din Farcădin. Cert este că, în timpul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, conacul este incendiat și distrus. Stă abandonat o bucată bună de timp, până când este cumpărat de familia Karaba – ultimii proprietari, înainte de comunism – familie de nemeși (n.r. nobili) din Țara Hațegului. Se pare că erau foarte bogați, deținând păduri, mine și fiind administratorii proprietăților din ținut pentru anumiți avocați și politicieni ai vremii, cum reiese din documentele găsite într-un dulap din conac. Se spune că, la o vizită a regelui Mihai în ținutul Hațegului, s-au folosit de influența lor, pentru a-l face pe rege să îi viziteze. După serata cu bucate vânătorești (Karaba era mare vânător), muzică bună și prea multe pahare de vin, îl roagă pe Regele Mihai să îi dea voie să îi prezinte planurile pentru podeaua dintr-o încăpere. Majestatea sa acceptă, iar nemeșul Karaba îi spune că vrea să acopere podeaua cu monede cu chipul regelui. Majestatea sa râde și îi spune că este de acord, doar dacă le bate în dungă! (Râde.)

Proprietarii erau și mari melomani. La conac se țineau multe serate muzicale, unde venea lumea bună din zonă și din București. Se pare că unele piese celebre din perioada interbelică au fost începute aici. Conacul a avut și un pian faimos care, din păcate, a dispărut. Mâini celebre au cântat la el melodii la fel de celebre. Când comuniștii au venit la putere, pentru a păstra clădirea și a-i fi permis să locuiască în ea, familia Karaba a donat bunurile pe care le deținea. Așa i s-a permis să stea într-o aripă a conacului. În timp, Karaba Andras a devenit chiar primar în comună, fiind un foarte bun matematician. După ce acesta a murit, conacul a servit ca dispensar, primărie, post de poliție, școală și internat. După revoluție este redobândit de moștenitori, pentru ca apoi să fie vândut unui domn architect din București. Iar de la dânsul, a ajuns la mine.

Ce ai reușit până acum, în ceea ce privește reabilitarea acestuia?

După ce am cumpărat proprietatea, primul lucru a fost să conserv conacul, grajdul și anexa, în așa fel încât să nu se mai deterioreze. Am reparat acoperișurile, ca să previn alte infiltrații. Am făcut curățenie, în interiorul acestor clădiri – nu îți poți imagina ce “balauri” au fost acolo! Iar când totul a fost cât de cât în regulă, am început să lucrez la curte, care era un dezastru: o junglă neîngrijită de zeci de ani. Tufe de soc bătrân, care se amestecau cu măceși, murari, oțetari și salcâmi. Timp de o luna, 3 oameni au curățat continuu cu drujbele, câte 8-10 ore pe zi. Din când în când aveam câte o surpriză minunată – un pom fructifer ascuns în “junglă”. Am salvat castanul și dudul secular, care ar fi fost plantat în jurul anului 1.800 (după spusele bătrânilor). Am reușit să găsesc și vechea alee care ducea de la poarta la conac (sub 20 de centimetri de pământ). Apoi am început să fac un plan peisagistic și să plantez. Cred că am peste 150 de arbori, arbuști și pomi fructiferi, plantați până acum. Curtea arată acum într-un mare fel. A fost gândită ca un mini-parc dentrologic. Și mă îndrept, încet, în direcția aceea.

Anexa (sau casa servitorilor – cum îi spun eu) a fost renovată și este spațiu de locuit. A fost renovată în așa fel încat să reflecte acele vremuri de mult apuse. A fost păstrată toată structura și compartimentarea originală a casei. Tot proiectul de design interior este munca mea de o iarnă.

Cât despre conac, în afară de conservare, am început mici lucrări la clădire. Problema o constituie lipsa constructorilor serioși care să știe să lucreze pe o astfel de clădire și să respecte clădirea. Căutarea acestor oameni pricepuți și serioși, este o activitate care îmi consumă foarte mult timp. Dar experiența acumulată la renovarea anexei, mă face să pun întrebările care trebuie, și să deosebesc profesionistul de șarlatan.

Dorești să deschizi, acolo, un hotel-boutique, spuneai? Pentru cei care nu sunt familiarizați cu asta, ce presupune, ce tip de servicii hoferă un “boutique-hotel”?

Da, vreau să încerc să stau în acest concept, de boutique-hotel, și nu numai. Conacul Karaba este gândit să fie și un centru cultural pentru comunitate și cu implicarea comunității (daca se vrea). Iar aici mă refer la concerte de muzică, activități cu copiii și workshopuri care pot avea loc acolo – de la cursuri de limbi străine, chitară, matematică, etc. pentru copii, la tot felul de workshopuri de pictură, yoga, meditație, gătit, etc. Multe din aceste lucruri se pot întâmpla doar cu implicarea comunității, sau măcar a oamenilor de bine, interesați de așa ceva.

Ce este un boutique hotel?! Eu aș pune întrebarea altfel: ce face diferit un boutique hotel, față de restul hotelurilor? Și aici aș începe prin a enumera câteva din aceste diferențe: O experiență unică – o clădire istorică, încărcată cu istorie și povești vechi de sute de ani, care te va surprinde la fiecare pas pe care îl vei face în interior sau în curtea generoasă, în timpul șederii. Un design interior memorabil – în care să experimentezi camere cu un design de secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, dar cu tot confortul din ziua de astăzi. Obiective memorabile în imediata vecinătate – Țara Hațegului are din plin de oferit așa ceva: de la biserici de piatră, la conace, cetăți, și până la natura unică din zonă. Bucate bogate și fine, din produse locale de sezon – există un punct gastronomic local chiar peste drum de conac, unde mâncarea tradițională este, pur și simplu, delicioasă. Accent pe sănătate și relaxare. Facilități și servicii atipice – o plimbare cu trăsura, un picnic surpriză, de unde poți vedea apusul peste Retezat și multe altele.

Cum te vezi peste 15 ani?

Cu un zâmbet mare pe față, atunci când mă uit în urmă și mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-am facut pentru un vis, spunându-mi, în sinea mea: “It was all worth it in the end!” (trad. “Până la urmă chiar a meritat!”)

ADA BERARU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *