Iancu de Hunedoara, comemorat la 562 de ani de la moartea sa

Iancu de Hunedoara, personalitate marcantă a istoriei românilor

Iancu de Hunedoara (n. 1407 – d. 11 august 1456, Zemun) a fost o personalitate dominantă a istoriei româneşti din veacul al XV-lea. A fost voievod al Transilvaniei în 1441, guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. A scris file de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. Iancu de Hunedoara a desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intensă în anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul. A depus eforturi pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II, la Belgrad în 1456. A fost tatăl regelui Matei Corvin, cel mai mare rege al Ungariei.

Prezenţa familiei Corvinilor pe scena Istoriei, se face cunoscută mai pregnant după 18 octombrie 1409, când regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui Voicu Corvin, tatăl lui Iancu printr-un act de danie castelul Hunedoara, cu pământurile care ţineau de el, oraşul Hunedoara, 35 de sate, vămi, mine de sare, aur, argint şi fier, avere pe care Iancu a sporit-o apoi considerabil. A bătut monedă proprie, cu efigia lui, stimulând comerţul şi activităţile productive.

Primind o educaţie aleasă lingvistică, politică şi de tactică militară, (cunoscător al limbii latine şi a câtorva limbi europene), Iancu de Hunedoara are o vocaţie veritabilă pentru cariera militară pe care o probează cu mare succes în bătălii, prin tacticile adoptate. Prin calităţile sale de om de stat, în anul 1441 ajunge voievod al Transilvaniei iar în 1446 guvernator al Ungariei.

Românul Iancu de Hunedoara, nutreşte aspiraţii înalte.

A început să acţioneze pentru “unitatea de crez, faptă şi limbă”. (Gh. Bariţiu – “Ioan Corvin de Hunedoara” – 1873).

Se implică ferm pentru refacerea sistemului politic şi militar comun al ţărilor române. În Ţara Românească şi Moldova, intervine pentru a fi înscăunaţi domni hotărâţi să se angajeze în lupta antiotomană. Dispune de o armată numeroasă instruită şi bine echipată, devenind iubit şi respectat de aceasta.

  În Ţara Românească l-a sprijinit pe Basarab al II-lea şi apoi pe Vlad Dracul, iar în Moldova pe Bogdan al II-lea (tatăl lui Ştefan cel Mare).

În actul de alianţă încheiat în februarie 1450, Bogdan al II-lea îl numea pe Iancu de Hunedoara “iubitul nostru părinte” angajându-se să-l sprijine “cu orice îi va fi de trebuinţă şi asemenea ţara domniei mele şi cu ţara domniei sale să fie una”. – afirmaţii de premiză a unei uniuni de neam şi de limbă. (Alba Iulia – 1  Decembrie 1918, pag. 16).

Instalat la domnie cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara domnitorul muntean Vlad Ţepeş (1476) îl sprijinea în lupta antiotomană. Fermitatea, energia şi severitatea cu care a reprimat orice opoziţie din interiorul şi exteriorul principatului  l-au înscris în rândul marilor personalităţi ale vremii.

La rândul său, Vlad Ţepeş a sprijinit pe Ştefan cel Mare în ocuparea tronului Moldovei. În timpul domnie acestuia, de aproape o jumătate de secol, s-a stăvilit din nou expansiunea otomană în Tările Române.

În bătălia de la Belgrad, la 1456, Iancu de Hunedoara a fost sprijinit de oştiri din cele trei tări româeşti, precum şi de o mică oştire de cruciaţi a lui Ioan de Capistrano.

Victoria lui Iancu, a cărui strategie şi tactică militară originală, mai complexă şi mai elastică, mult mai modernă decât a sultanului, a prevăzut lovituri variate, care în final au dejucat tactica lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a fost strălucită. Acesta a fugit împreună cu resturile oştirii, lăsând o pradă imensă, părăsită pe câmpul de bătălie şi în tabăra otomană.

Ştirea marii victorii s-a răspândit repede în toată Europa.

Ca omagiu papa Calixt al III-lea a elogiat victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind „cel mai fericit moment al vieţii sale” şi a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa, de atunci încoace, să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la rugă pentru apărarea oraşului.

Această practică, a trasului clopotelor de amiază, este atribuită în mod tradiţional sărbătoririi internaţionale a victoriei în bătălia de la Belgrad, contra oştirii otomane a sultanului Mehmed al II-lea Cuceritorul Constantinopolului. Tot Papa Calixt al III-lea, l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

Bucuria generală a triumfului, a fost însă umbrită şi tulburată adânc de moartea lui Iancu de Hunedoara, la 11 august 1456, răpus de molima ciumei, care cuprinsese armata, în tabăra de lângă Zemun.

L-a deplâns întreaga lume creştină, rămasă profund tulburată la aflarea vestei.

Sultanul Mohomed al II-lea a fost impresionat de această moarte spunând că “de la începutul veacurilor niciodată n-a stat un asemenea om, în slujba unei cauze”.

Piatra de mormânt de la Catedrala Alba Iulia

Trupul marelui erou, fu adus şi înmormântat în Catedrala catolică din Alba Iulia, care devine necropola omului  de Stat şi de arme Iancu de Hunedoara ce se odihneşte alături de fratele său, Ioan cel Tânăr.

A rămas şi după moarte, în mijlocul Transilvaniei, din care se înălţase pe culmile măririi cu pricepere şi vitejie.

Dar seminţia lui Iancu nu s-a stins. Sămânţa bună a rodit. După moartea sa, unul dintre fii săi, Matia (Matei) Corvin a preluat ştafeta tatălui său, ajungând regele Ungariei, moştenind priceperea şi dibăcia acestuia şi demonstrând posterităţii, că o familie de români a condus cu cinste destinele Ungariei, timp de aproape un secol, într-una din cele mai grele perioade ale Istoriei spaţiului european.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *